Praf de diamant -Volumul 1 Partea 1 Capitolul 1

 

Partea 1- Începuturi fragile

Capitolul 1

Vâslire

Era un cutback[1] curat, executat cu o precizie care nu lăsa loc de îndoială.

Morae, care se ridicase dintr-o mișcare pe spuma albă, în creștere, a valului, întoarse imediat placa și începu să alunece în zigzag de-a lungul curburii swell-ului ce venea din larg, desenând traiectorii fluide, fără ezitare.

Câțiva dintre cei care priveau de pe plajă izbucniră în aplauze și exclamații, captivați de acea succesiune strălucitoare de mișcări în care ea nu pierdu nici măcar o clipă ritmul valului, ca și cum ar fi respirat în același timp cu marea.

Datorită brizei constante care bătea dinspre estul îndepărtat, valurile erau de o calitate rară. Chiar și din perspectiva mea, de om care privise ani la rând alți surferi fără să fi încercat vreodată, condițiile păreau desăvârșite pentru o sesiune liniștită, aproape visătoare.

Cerul și marea păreau o decalcomanie[2],  un model născut din împăturirea unei foi și deschiderea ei ulterioară, o inflorescență de culori accidentală creată din amestecul pigmenților de albastru și alb sub o presiune ușoară.

Nori albi pe cerul albastru. Valuri albe în marea albastră.

Aproximativ zece oameni așteptau în lineup[3] pentru a prinde un val, însă Morae era singura care reușise cu adevărat să se ridice pe unul și să-l călărească lin până aproape de țărm.

Echilibrul ei pe placă era atât de desăvârșit, încât părea greu de crezut că plutea pe val sprijinindu-se doar pe o scândură de puțin peste doi metri.

Nu exista nicio urmă de instabilitate sau pericol în felul în care se mișca. Părea mai liberă și mai confortabilă decât cineva care merge pe bicicletă pe uscat, iar valul însuși părea un covor care o purta mai departe, un covor fermecat desprins dintr-un basm îndepărtat.

– Uau… Oare cum o fi să simți asta? Incredibil. Dacă aș putea măcar o dată să merg așa, n-aș mai avea nici un regret.

Chiar și cei care luau lecții la vreo zece metri de locul unde stăteam eu se opriseră din vâslit frenetic și  priveau fascinați surf-ul lui Morae, iar admirația lor se transformă rapid în întrebări nerăbdătoare adresate instructorului.

– Instructore, când o să putem și noi să mergem așa?

Han-i hyung, care stătea cu spatele la mare și cu fața spre elevii săi, își întoarse ușor capul, verifică cine era ținta acelui „așa” și, după ce o recunoscu pe Morae, oftă, încruntarea de pe chipul lui fiind vizibilă chiar și dincolo de ochelarii de soare.

– Surfera pe care o admirați acum are șapte ani de experiență pe valuri, iar despre înotul ei în mare… să zicem doar că a plutit pe ocean de când a învățat să meargă. Dar voi ce sunteți?

– ……

Erau începători care atingeau o placă pentru prima dată în viața lor, exersând vâslitul întinși pe burtă pe plăci de polistiren așezate pe nisip și agitându-și brațele cu o stângăcie sinceră.

La vorbele lui directe, fără niciun filtru, umerii li se lăsară în jos, iar pe fețele lor apăru expresia celor aflați la poalele unui munte uriaș, privind spre vârf înainte de a începe urcușul.

Aprilie.

Deși vremea era încă prea rece pentru înot, de îndată ce temperatura devenea suficient de blândă pentru a intra în apă purtând un costum de neopren, atât începătorii dornici să învețe surfingul, cât și surferii experimentați se adunau pe plajă. Peisajul și tipul de turism din zonă se schimbaseră considerabil în ultimii ani, odată cu boom-ul acestui sport.

După ce își încheie sesiunea, Morae ieși din mare cu placa sub braț și, desfăcând cu îndemânare fermoarul costumului și scoțându-și brațele, se lăsă jos lângă mine, de parcă nu ar mai fi fost nimeni în jur.

– Ah… nu-i de glumă să te dai după atâta timp. Nu cred că mai există vreun loc pe mine care să nu mă doară.

Am scos sticla cu apă din geanta pe care o adusesem și i-am întins-o.

Era prima ei ieșire la surf în Marea de Est anul acesta, și deși menționase că fusese într-o excursie de surf undeva pe o insulă din Asia de Sud-Est în timpul iernii, când eu și Hani ne petreceam ultimele luni din serviciul militar, trecuseră deja aproape trei luni de atunci.

Chiar și în timp ce se plângea cât de obositor fusese, chipul ei ud trăda o bucurie limpede, acea energie aparte pe care o emană cineva atunci când face ceea ce iubește, iar din apropierea ei simțeam atingerea rece și sărată a mării.

Poate că era același sentiment pe care îl avusesem atunci când o întâlnisem prima dată pe această plajă, ajungând cu motocicleta lui Hani, în timp ce ea făcea surf. Simțisem acea căldură și acel parfum al mării când ieșise din apă și îmi întinsese mâna cu un zâmbet.

Poate de aceea, deși numele ei era Morae[4], ea îmi amintea mereu de mare, plină de umezeală și de viață, nu de nisipul uscat și aspru care acoperă curțile școlilor sau se adună pe șantiere. Îmi aducea aminte de acel nisip care aparține mării, mereu îmbibat de valuri neobosite și într-o schimbare continuă.

Faptul că era sau nu o Alpha… nu avea nicio legătură.

Era impresia pe care o transmitea simpla existență a lui Im Morae, nu efectul feromonilor, acele elemente ale reproducerii și, în plus, pentru mine, un Beta, era imposibil să percep feromonii unui Alpha.

– Cum a fost?

-Parcă nici n-a ieșit din apă, atât de natural se mișcă.

– Se dă mai bine decât Hani hyung?

Mi-am întors capul spre Hani hyung, care le demonstra elevilor, vâslind pe placa lui de polistiren, apoi am răspuns, cu voce joasă:

– Întotdeauna s-a dat mai bine decât el.

Morae aruncă și ea o privire în direcția lui, apoi îmi zâmbi fugitiv, atât de discret încât nimeni altcineva nu ar fi observat.

– Am făcut niște antrenamente speciale cât timp ați fost voi în armată. E plăcut să revin pe valuri după atâta timp… dar valurile sunt prea cuminți. Ah, ce mi-aș dori să prind niște valuri mari!

Era un subiect la care Morae revenea mereu în ultima vreme.

Povestise de nenumărate ori cât de amețitor era să te lași purtat în interiorul tubului format atunci când un val mare se arcuiește și se prăbușește, senzația aceea stranie, ca și cum ai fi fost aspirat pentru o clipă într-o dimensiune naturală, separată de lume.

Astfel de valuri erau greu de găsit în Marea de Est și chiar și Hani, care nu făcuse niciodată surf în străinătate, nu le cunoștea decât din povești sau din filmări, fără să fi trăit vreodată experiența pe propria piele.

Ca surferi pricepuți, nu mai puteau fi mulțumiți doar de valurile de aici și chiar și după ore întregi petrecute pe placă, rămâneau cu senzația aceea de sete, de insuficiență.

Cu vreo șapte ani în urmă… pe vremea când această plajă, acum plină de magazine de închiriat echipamente și școli de surf, nu era decât un șir de restaurante cu fructe de mare și cafenele pentru turiști, Morae fusese, practic, prima persoană care pusese o placă pe aceste valuri.

După ce încercase surf-ul în Hawaii, într-o vacanță în familie, la sugestia unui ghid, își cumpărase imediat o placă și se întorsese acasă fără să stea pe gânduri.

Să călătorească până pe o insulă din Pacific sau să transporte acasă echipamentul voluminos pe care îl cumpărase nu reprezentase nicio dificultate pentru ea.

Tatăl lui Morae era unul dintre cei mai bogați și influenți oameni din zonă, proprietarul a cinci sau șase traulere de pescuit și al mai multor restaurante, un om care nu făcea niciodată economie când venea vorba de Morae, singura lui fiică, născută Alpha, prețioasă… dar nu lipsită de griji.

Datorită ei, Hani încercase și el surf-ul și devenise imediat dependent și, îndată ce apa era suficient de caldă pentru costumele de neopren, cei doi porneau în goană spre această plajă, la patruzeci de minute distanță cu motocicleta.

Iar eu, la fel ca acum, rămâneam pe mal, privindu-i cum se îndreaptă spre lineup și sunt împinși înapoi spre nisip, iar și iar, fără să pară vreodată plictisiți.

Nu ar fi o exagerare să spun că cei trei ani de liceu trecuseră astfel.

– Vrei să te învăț? Nu vrei să încerci?

Era o întrebare pe care o auzisem de cel puțin o mie de ori în cinci ani, iar răspunsul meu fusese mereu același. M-am jucat cu sticla de apă pe care mi-o înapoiase și am dat din cap.

– Nu te plictisești?

Și de data aceasta, reacția mea fu aceeași.

Hani și Morae mă întrebau din când în când, dar nu încercaseră niciodată să mă convingă cu adevărat sau să mă tragă cu forța în apă.  Morae doar râse, atingându-mă ușor pe umăr cu pumnul ei ud. Totuși, în râsul acela se simțeau o urmă de dezamăgire și o îngrijorare tăcută că rămăsesem același, chiar și după ce îmi încheiasem stagiul militar obligatoriu.

Se ridică să se întoarcă în larg. Eu mi-am scuturat nisipul de pe haine și i-am tras fermoarul combinezonului pe spate. Acesta era rolul meu atunci când nici Hani, nici Morae nu erau prin preajmă.

– Bun, ridicați bazinul! Țineți privirea înainte! Activați tricepșii!

– Instructore, putem să ne oprim acum? Vreau să intru în ocean!
– Cu forța voastră actuală în brațe, nici zece metri n-ați ajunge. Arcuiți mai mult spatele. Dacă nu vedeți clar, nu vă puneți în pericol doar pe voi, ci și pe ceilalți surferi!

Morae scoase un râs ușor, amuzată de tonul rigid, aproape militar, și de vocea ușor ascuțită a lui Hani, care corecta pozițiile cursanților și repeta la nesfârșit importanța siguranței.

– Se pare că încă n-a scăpat de rigiditatea armatei.

Am zâmbit și eu, aprobând. Morae mi-a atins ușor obrazul cu mâna ei rece și udă.

– Dar Hyun e atât de uscat și de proaspăt… cine ar crede că ești un fost militar abia lăsat la vatră?

Militar.

Era adevărat. Cu doar câteva luni înainte de înrolare, ideea de a fi soldat părea să aparțină unei lumi complet diferite de cea a unui elev de liceu, ca și cum ar fi fost un adult pe deplin format, care trecuse deja în etapa următoare a vieții. Dar acum… nici măcar nu mai știam ce îmi lăsaseră, de fapt, acei aproape doi ani.

– Să nu mergi după nimeni care îți vorbește dacă nu-l cunoști și să rămâi aici, bine?

Când am dat din cap, mi-a zâmbit larg, cu chipul presărat de picături de apă sărată, apoi și-a strecurat placa sub braț și a pornit din nou spre mare.

Trecu fără ezitare granița dintre nisip și apă, înaintând spre lineup, vâslind împotriva valurilor, cu capul sus, fără teamă, chiar și în fața mării imprevizibile, exact așa cum le explica Hani cursanților săi.

Și apoi, ca printr-un miracol, se ridică în picioare pe spuma aceea fragilă, albă, care părea că se poate risipi în orice clipă.

Indiferent de câte ori priveam sau de câți ani treceau, era mereu un spectacol uluitor.

……………………..

Docul era într-o agitație continuă, pregătindu-se pentru bărcile de pescuit care urmau să sosească spre seară. În câteva locuri, lângă vasele ajunse puțin mai devreme, începuseră deja licitațiile. Poate și din cauza vremii mai calde, se vedeau destui turiști. Magazinele care vindeau lăzi frigorifice și gheață fremătau de activitate.

Aproape de capătul digului ce ducea spre larg, m-am așezat pe un stâlp scund de beton folosit pentru acostare, lăsându-mi privirea să se piardă în mare.

Bărcile plecate în zori începeau acum să se arate una câte una din depărtare, întorcându-se în port după o zi întreagă de muncă.

O rafală de briză marină aduse cu ea mirosul de pește. Pe măsură ce soarele cobora, aerul se răcea brusc. Mi-am strâns umerii și mi-am îndesat mâinile în buzunarele jachetei de sezon.

Hani ieșise astăzi pe mare, împreună cu bunicul nostru și cu unchiul meu. Dacă Hani nu ar fi fost pe barcă, aproape sigur nu aș fi coborât niciodată în port ca să le aștept întoarcerea.

Unchiul meu, tatăl lui Hani, și bunicul nostru îl presau de multă vreme să li se alăture pe mare. Se pare că asta se întâmpla încă din gimnaziu, cu mult înainte ca eu să ajung aici.

Eu fusesem cruțat. Hani nu.

Hani, care începuse să ajute cu treburi mărunte pe barcă încă din clasele mari ale școlii primare, dobândise deja toate calitățile unui pescar adevărat până când venisem eu aici. Și totuși, pentru el, totul nu fusese niciodată mai mult decât un ajutor temporar pentru bunicul și tatăl lui, oameni care munciseră o viață întreagă. El nu avusese niciodată intenția de a deveni pescar sau de a-și lega destinul de mare.

Dar acum, după ce se întorsese din armată, bunicul și unchiul îl împingeau mai stăruitor ca niciodată, de parcă ar fi așteptat exact acest moment. Pentru ei, faptul că își terminase stagiul însemna că venise vremea să se așeze la casa lui, să-și găsească un rost sigur.

Hani avea doar douăzeci și trei de ani.

Se împotrivise până acum, refuzând chiar și să urce pe barcă după lăsarea la vatră, de teamă să nu fie interpretat ca un semn că ar vrea să continue pescuitul pentru totdeauna—sau, mai rău, să le dea motiv să creadă asta. Și totuși, astăzi ieșise în larg.

Telefonul lui Morae fusese închis toată ziua.

Barca bunicului apăru în cele din urmă la orizont. Era o ambarcațiune mică, second-hand, cumpărată din împrumuturi adunate de ici și de colo, destul de mică încât să fie manevrată de trei oameni: bunicul, unchiul și Hani.

Locul unde stăteam era chiar punctul nostru de acostare.

Privirile ni se întâlniră. Hani stătea în prova, pregătit să lege barca.

Am prins funia pe care mi-a aruncat-o și am înfășurat-o în jurul stâlpului de acostare, nu fără stângăcie. Hani râse încet, văzând cât de neîndemânatic mă descurcam. Faptul că zâmbea, măcar atât, îmi spuse că nu se întâmplase nimic grav, iar strânsoarea aceea surdă din piept, care mă apăsase toată ziua, se mai slăbi.

Într-o clipă, captura fu mutată spre piața de pește chiar de lângă chei, iar un angajat al Cooperativei de Pescuit, purtând o șapcă roșie, suflă într-un fluier, chemând licitatorii. Din momentul în care barca acostă și până când marfa fu adjudecată de cel mai bun ofertant, nu trecură nici zece minute. Toți cei implicați erau profesioniști.

Fără să mai aștepte vreun ordin de la bunic sau de la unchi, de îndată ce licitația se încheie, Hani încărcă captura într-un cărucior dotat cu rezervor de oxigen și porni să livreze marfa restaurantelor care câștigaseră.

În timp ce îi urmăream cu privirea spatele lat, ceva în aer se schimbă—o mișcare abia perceptibilă a curenților, o tensiune care nu ținea de mare.

M-am întors.

– Moșule, am nevoie să vorbesc cu tine.

Era tatăl lui Morae.

„Profesorul Im”, care părea de-o vârstă cu bunicul, trecu peste orice salut și ceru brusc să vorbească în particular, cu o expresie întunecată. Nici nu apucă bunicul să răspundă, că bărbatul se și întorsese cu spatele și pornise înainte.

Toți cei care cumpărau, vindeau sau cărau pește în piața aceea—în afară de străini—aveau datorii la bătrânul acela. Așa spuneau mereu adulții. Poate că era o exagerare… dar nu una lipsită de temei, iar familia noastră nu făcea excepție.

Bunicul și profesorul Im înaintară printre privirile piezișe ale celor care se prefăceau că nu se uită, ieșiră din piața de pește și cotiră pe lângă clădirea Cooperativei de Pescuit. De îndată ce dispărură complet din câmpul vizual, murmurul din jur reveni la volumul obișnuit.

Doar unchiul nu-și putea desprinde privirea de urma grea pe care o lăsase plecarea lor.

De sub borul pălăriei trase adânc pe ochi—o pălărie care păstra mereu mirosul de pește, oricât ar fi fost spălată—ochii , adânc brăzdați de riduri pentru vârsta lui, rămăseseră ațintiți în locul unde dispăruseră cei doi. Apoi mâna lui, care se oprise pentru o clipă, își reluă mișcarea.

Mâinile unchiului, care pregăteau mecanic următoarea licitație și se afundau fără ezitare în grămezile de pește, erau tari și groase, ca și cum nu ar fi putut simți nici emoție, nici durere.

Mâinile mele, moi, care nu spintecaseră niciodată un pește, mi se părură deodată pătate de vină—ca niște mâini mânjite de sânge omenesc după o lovitură fatală—și le-am ascuns stingherit în buzunarele hainei.

………………….

Bunicul spusese că îl va omorî pe Hani.

Lovise podeaua cu prăjina lungă sprijinită într-un colț al curții, urlând că oricine nu-și știe locul merită bătut până la moarte pentru rușinea adusă părinților.

– Cum îndrăznești, nenorocitule… unde crezi că pleci?!

În clipa aceea, bunicul nu mai părea bunicul lui Seo Ihan, ci mai degrabă bunicul lui Im Morae.

– Cine te crezi, să o târăști pe fata profesorului Im după tine? Ai vrut să vezi bătrânul ăsta umilindu-se ca un criminal în fața lui, nenorocitule?!

Prăjina lovi din nou pământul, cu un sunet sec.

– Cine a târât-o după el? Ce nenorocit umblă să spună asemenea lucruri? Îi smulg gura!

Nici Hani nu era genul care să plece capul. Îi puteam vedea chipul în minte, venele umflate, strigând chiar și stând în cameră.

– Taci din gură! Ție o să ți se rupă maxilarul, pentru că ai dus fata unui om bogat la motel, nemernicule!

Morae și Hani erau împreună încă din gimnaziu, iar prin liceu familia fetei începuse să pună presiune, după ce auzise zvonurile despre ei.

La început, presiunea se arătase doar prin dezaprobare ocazională—poate pentru că îi considerau încă prea tineri, convinși că relația lor nu avea să dureze.

Dar după ce Hani se întorsese din armată, presiunea aceea se schimbase treptat, transformându-se în amenințări concrete, apăsătoare.

Trebuie să fi fost acum câteva zile, după ce ieșiseră la surf. Morae și Hani se despărțiseră de mine, iar eu mă întorsesem primul acasă. Hani nu ajunsese decât târziu în dimineața următoare. Cineva îi văzuse, probabil, intrând împreună la motel și dusese vestea mai departe, până la tatăl lui Morae.

Într-un sat de pescari ca acesta, poveștile de dragoste nu rămân niciodată tăcute. Întregul oraș fierbea de zvonuri—cine cu cine se întâlnește pe ascuns, cine a fugit părăsindu-și copiii—astfel de istorii umpleau aerul.

– Lumea a văzut că unul ca tine a dus-o pe singura lui fiică la motel… îți dai seama ce simte profesorul Im, nenorocitule? Oricâte prostii ai face, nu ți-o va da niciodată! Nu pricepi nici acum? E clar că o să rămâi ca un câine care se uită la acoperiș, de ce mai alergi după o găină pe care n-o vei prinde niciodată?!

Deși nu fusesem acolo, știam fără să văd că Hani nu o „dusese” pe Morae; merseseră împreună. Chiar dacă rezultatul era același, că ajunseseră la motel, diferența dintre aceste două variante schimba totul.

– Cine i-a cerut-o omului aceluia pe Morae? Morae e proprietatea lui? Dacă ar fi fost copilul lui, ar fi dat-o pur și simplu altcuiva?!

– Nu mai vorbi ca și cum n-ai înțelege nimic! Într-o familie ca a lor, chiar crezi că și-ar da copilul unui nimeni ca tine?!

Bunicul știa că împotrivirea părinților lui Morae venea din declinul statutului familiei noastre, dar adevărul era ceva mai complicat de atât.

Bunicul și ceilalți adulți nu știau că Morae era un Alpha.

În satul acesta, în afară de familia ei, doar Hani și cu mine cunoșteam acest lucru.

Alpha, care reprezentau cam unul la o mie de persoane, erau concentrați mai ales în zonele bogate și bine educate. Statistic vorbind, într-un orășel-port ca acesta, cu vreo treizeci de mii de locuitori, ar fi trebuit să existe în jur de treizeci de Alpha. În realitate însă, abia dacă erau doi sau trei, și chiar și aceia erau doar „Alpha biologici”[5], fără mari diferențe față de Beta.

Pentru oamenii obișnuiți, să întâlnească un Alpha adevărat, cu feromoni puternici și capacități reproductive deosebite, precum cei din filme și seriale, era aproape imposibil, chiar și într-o viață întreagă. Iar dacă unul s-ar fi născut aici, ar fi plecat inevitabil spre orașele mari, acolo unde condițiile pentru succes îi erau favorabile.

În acest sat de pescari, unde Beta erau majoritari și vârsta medie era ridicată, oamenii nu priveau cu ochi buni nici pe Alpha, nici pe  Omega. Discriminarea împotriva femeilor Alpha și a bărbaților Omega era deosebit de dură. Pentru ei, o femeie Alpha sau un bărbat Omega nu erau decât niște anomalii detestabile.[6]

Acesta era motivul pentru care familia lui Morae trăise ascunzând adevărul despre ea.

Nu știam cât de puternice erau, în mod real, trăsăturile ei de Alpha și nici cum funcționau, mai exact, mecanismele reproductive ale unei femei Alpha, dar între ea și un Beta de sex masculin concepția era dificilă—aproape imposibilă.

De aceea familia lui Morae se împotrivea relației ei cu Hani.

Dacă ar fi îndrăznit măcar să sugereze o legătură cu un Omega de sex feminin, aveam senzația că unul dintre membrii familiei ar fi făcut o scenă de proporții, poate chiar ar fi ajuns până la gesturi disperate.

Nu era ca și cum nu aș fi putut înțelege, măcar într-o oarecare măsură, dorința lor ca ea să ducă „o viață fără nicio pată în ochii lumii”.

Problema era că ea însăși alesese „o viață alături de Seo Ihan” în locul acelei vieți fără cusur.

Iar următoarea problemă era convingerea neclintită a familiei ei că, într-o zi, avea să regrete această alegere.

Să poți rosti cu atâta siguranță verdicte despre viitorul altcuiva, nu despre al tău, era un lucru pe care eu nu l-aș fi putut face niciodată. Despre mine însumi nu eram în stare să spun nici măcar un cuvânt cu certitudine.

– Uită-te la unchiul tău! S-au forțat într-o căsătorie împotriva voinței ambelor familii și uite în ce hal au ajuns! E bine? De ce să-ți irosești energia pe ceva sortit eșecului? Nu ești în poziția să-ți consumi puterile pe asemenea prostii! Nu-ți pasă deloc de bătrânul tău, care abia mai trage năvoadele la vârsta lui, sau de tatăl tău?!

Intervenția bruscă a tatălui meu mă făcu să-mi acopăr urechile, dar nu avea niciun rost. Bunicul scormonea deja în alte răni ale familiei, aducând în discuție lucruri fără legătură cu situația de față.

– De ce îl mai aduci acum în discuție pe tatăl meu? La naiba, nici nu se poate vorbi normal cu tine!

Hani înjură și lovi cu piciorul ceva, poate un lighean, poate o găleată.

– Ascultă bine, idiotule, și bagă la cap ce-ți spune bunicul tău.

Tonul bunicului, care până atunci clocotise de furie, se schimbă brusc. Nu mai era strigătul acela aruncat în lume fără grijă de vecini; vocea îi devenise strangulată, ca și cum cineva i-ar fi apucat gâtul. De parcă abia acum ajungea la adevăratul miez.

– Dacă nu faci cum spun eu, nici nu știi ce-ți poate face profesorul Im, nemernicule! Pentru fata lui… e genul de om care n-ar clipi să te lase infirm, pe tine, care nu ai nimic! Dacă te-am lăsat în pace până acum, nu e fiindcă n-aș fi putut să-ți fac nimic, ci pentru că nu voiam să-mi văd nepoata plângând! Ascultă-ți bunicul. Rupe orice legătură cu ea, începând de azi. Iar dacă nu poți… atunci pleacă un an pe un vas de pescuit în larg. Ascultă-mă, nenorocitule!

Profesorul Im.

Tatăl lui Morae, cel pe care toți îl numeau „Profesorul”, deși nu era profesor de meserie și nici nu se remarcase prin vreo poziție sau vreun prestigiu care să justifice un asemenea apelativ.

Furia lui era diferită de cea de mai devreme, când strigase fără sens. Ce auzise de la „profesorul Im” în spatele clădirii Cooperativei de Pescuit îl lăsase pe bunic murmurând acum cu teamă, aproape incoerent.

Agitația se potolise doar pentru o clipă, odată cu ieșirea furtunoasă a lui Hani din casă, însă nu mai eram atât de naivi încât să credem că totul se terminase; de fapt, abia începea.

Nu aveau să se oprească.

Profesorul Im avea să încerce să-i despartă pe Morae și Hani, iar bunicul împreună cu unchiul cel mare aveau să-l forțeze pe Hani să urce pe barcă. Asta numeau ei „decență umană” și tot asta credeau că este „fericirea” pentru Im Morae și Seo Ihan. Sau, cel puțin, așa își imaginau ei că pot evita „nefericirea”.

Stăteam nemișcat în cameră, complet expus blestemelor neîncetate ale bunicului și certurilor dintre el și unchiul cel mare, care continuau să-și arunce vina unul asupra celuilalt chiar și după ce Hani plecase trântind ușa.

Când ajunsesem prima dată aici, camera era un haos. Haine aruncate, benzi desenate și reviste de surfing împrăștiate peste tot și manuale și cărți de referință pe care nu le deschisesem niciodată erau îngrămădite precar pe birou.

Ca unul dintre acele lucruri inutile, stătusem și eu retras în tăcere într-un colț, dar după câteva zile  începusem să deschid fereastra și să fac ordine.

Aranjasem revistele și benzile desenate în ordinea apariției, sortasem hainele după anotimp și culoare și le împăturisem în sertare. Organizasem și manualele și cărțile de referință în ordine alfabetică. Dacă Hani făcea din nou dezordine, eu o aranjam din nou.

Singurul lucru din cameră pe care nu-l atinsesem era o fotografie prinsă pe perete.

Era o imagine mică, în care se vedeau siluetele a două persoane făcând surfing pe un ocean roșu, pe fundalul unor palmieri exotici, scăldați în lumina apusului.

Hani o rupsese, probabil, dintr-o revistă și o lăsase acolo încă din prima zi în care venisem, acum cinci ani.

Obișnuia să spună, ca pe un vis repetat, că într-o zi va pleca să trăiască într-un loc ca acela. Nu spunea niciodată cu cine, dar Morae făcea, în mod firesc, parte din acel viitor. Era un lucru atât de evident încât nici nu trebuia rostit. Erau doi oameni care nu-și imaginaseră niciodată viața alături de altcineva.

Am încercat să-mi fixez privirea pe fotografie, ale cărei colțuri se îndoiseră, iar culorile se estompaseră.

Bali…

Rostisem în gând numele acelui loc exotic despre care îmi vorbise Hani.

Blestemele bunicului, care îi numea niște nenorociți fără inimă, incapabili să iasă din casă în mijlocul haosului, fie că era vorba de fiu sau de nepot, se îndreptau acum și asupra noastră.

Mă îngrijoram pentru Morae, întrebându-mă dacă era bine, dar nici măcar nu îndrăzneam să-i trimit un mesaj, de teamă că orice contact ar deveni un nou motiv pentru familie să mă critice.

…………………….

– Seo Yihyun… Seo Yihyun, trezește-te.

Nu știu când adormisem, dar eram ghemuit pe podeaua goală, încă îmbrăcat cu hainele cu care fusesem în port.

Hani era cel care mă trezise, scuturându-mă ușor. În întuneric, ochii lui străluceau neobișnuit de intens. Era o lumină care trăda ceva diferit, ceva ieșit din comun.

Era miezul nopții, iar singura lumină venea slab de la lampa cu sodiu agățată deasupra porții principale, abia pătrunzând în cameră. Între timp, casa căzuse într-o liniște deplină și simțeam că plouă. Nu se auzea aproape nimic, doar mirosul din aer era schimbat.

– Ia doar lucrurile strict necesare, repede.

Vocea lui Hani era joasă și grăbită.

– Morae ne așteaptă la biroul lui Jae-yoon . De acolo plecăm spre Seoul cu mașina lui.

Jae-yoon hyung era proprietarul școlii de surfing, un prieten apropiat atât al lui Morae, cât și al lui Hani. Hani lucrase acolo ca instructor înainte de înrolare, iar după ce se întorsese, mai venea din când în când să țină lecții ocazionale pentru a câștiga bani.

Era un plan pe care îl făceam de foarte mult timp, încă din liceu. Hotărâsem că, dacă situația va ajunge vreodată într-un punct fără întoarcere, un punct în care nu mai există nicio cale de îmbunătățire, atunci vom fugi.

Mă simțeam ușor stingher fiind inclus într-o evadare care semăna, într-un fel, cu o fugă romantică, dar ei mă consideraseră parte din plan încă de la început, de parcă ar fi fost cel mai firesc lucru din lume.

Nimeni nu-mi ceruse să plec și nimeni nu mă forța să mă despart de cineva, și totuși, tocmai faptul că nu aveam pe nimeni care să mă aștepte devenise motivul plecării mele. Nu aveam niciun motiv să plec, dar niciun motiv să rămân.

Totul începuse ca o glumă spusă pe jumătate în serios. Pe vremea liceului, întinși pe plajă și râzând, construind acest plan absurd, demn de un film hollywoodian cu buget mic, nu ne imaginasem niciodată că va veni ziua în care îl vom pune în aplicare.

Mâinile mele și ale lui Hani se mișcau rapid, alegând ce să punem în rucsacurile mici. Nimic din ce aveam nu era atât de prețios încât să nu putem pleca fără el. Dintr-un sertar plin doar cu tricouri în dungi, am luat câteva tricouri și lenjerie.

În cele din urmă, Hani și-a îndesat una dintre benzile lui desenate preferate în rucsac, a tras fermoarul și s-a ridicat. S-a oprit o clipă în fața fotografiei de pe perete. Apoi a smuls-o, a împăturit-o în două și a băgat-o în buzunarul jachetei.

Casa, cu cele trei camere aliniate spre mare, fusese renovată în stil modern cu ani în urmă, dar structura ei de bază rămăsese cea a unei case tradiționale coreene. Am deschis cu grijă ușa glisantă și am ieșit pe pridvorul ridicat, acum acoperit cu piatră și ciment.

Așa cum ne așteptam, ploua mărunt. Vântul mării, atingând pielea descoperită, părea mai rece decât de obicei. Era un frig neplăcut, care îți încorda ceafa.

Am traversat curtea, suportând ploaia ușoară și enervantă.

Hani ne făcu semn să sărim peste zid, în loc să deschidem poarta principală. Zidul nu era foarte înalt. Părea o idee mai bună decât să facem zgomot cu poarta.

Când ne-am îndreptat spre zid, o ușă se deschise în spatele nostru, din partea casei principale. Era sunetul unei uși glisante împinse din interior. Ne-am oprit instinctiv și ne-am întors încet.

Era tata.

În întuneric, unde doar sunetul valurilor fără formă se auzea, el stătea înăuntru, ținând de mânerul ușii și privind spre noi.

Eu și Hani eram în ploaie, la miezul nopții, fiecare cu câte un rucsac în spate, fără umbrelă. Oricine și-ar fi dat seama că nu ieșiserăm doar la o simplă plimbare.

Cum avea să reacționeze tata?

Transpirația îmi apăru instantaneu pe frunte și îmi coborî pe spate. Inima îmi bătea atât de tare încât părea că o să-mi spargă pieptul.

În acel moment, toată atenția mea nu era asupra reușitei sau eșecului evadării, ci asupra buzelor lui.

Nu pentru că îmi era teamă că fusesem prinși. Ci pentru ultimii cinci ani.

Buzele lui… cele care mă făcuseră, în cele din urmă, să renunț la orice speranță, după ce ciclul de așteptare și resentiment se stinsese de tot.

Tăcerea devenise insuportabilă.

Și totuși… și eu devenisem un om al tăcerii, unul care ajunsese să o cunoască prea bine.

Tată…

– Hyun, hai să mergem.

Nu știu cât timp am stat acolo, udați de ploaie. Hani mi-a pus mâna pe umăr. Nu era un gest de grabă. Știa, fără îndoială, ce gândeam și ce simțeam.

Ne-am răzgândit și, în loc să sărim gardul, am deschis poarta principală.

Poarta de fier, neunsă de mult și roasă de aerul sărat al mării, scârțâi când se deschise. Hani trecu primul, iar eu l-am urmat, pășind dincolo de prag.

Cu o inimă mai grea decât a soției lui Lot când părăsise Sodoma, m-am întors încă o dată.

Unde pleci? Nu pleca.

Tata… nu spusese nimic.

…………

Interiorul dulapului vintage era supraaglomerat.

Politica noastră era să aranjăm obiectele exact așa cum apăreau în fotografiile făcute înainte de a le scoate, dacă clientul nu specifica altceva. Chiar și privită cu indulgență, starea dulapului din fotografii putea fi descrisă doar ca un haos.

Indiferent cât de valoroase erau obiectele, modul în care erau expuse era de-a dreptul neglijent.

Dacă clientul ar fi fost prezent, l-am fi întrebat cum dorește să fie aranjate lucrurile și am fi urmat indicațiile, însă astăzi nu era de față.

Am intrat în casa veche folosind codul de acces și am început să împachetăm și același lucru s-a întâmplat și când am intrat în noua locuință. Chiar și acum, când mutarea era aproape terminată, clientul nu apăruse.

– Aranjați cum credeți voi.

Atât fusese cererea lui.

Ah, exista totuși o excepție.

– Aveți grijă de tablouri… mare grijă.

Aceasta fusese singura cerință pe care clientul, care în timpul semnării contractului nu păruse deloc pretențios, o repetase obsesiv.

Clientul se mutase într-un apartament splendid, cu o priveliște deschisă spre pădurea de clădiri din Yeouido, dincolo de râul Han, și deținea nu doar obiecte decorative scumpe, ci și o colecție impresionantă de tablouri.

Fără să exagerez prea mult, aproape fiecare colț al apartamentului era ocupat de lucrări de artă, pereții fiind aproape complet acoperiți, iar una dintre cele patru camere era dedicată exclusiv depozitării picturilor.

La început m-am întrebat dacă nu cumva clientul era pictor, însă, în ciuda numărului mare de lucrări, nu am văzut niciun instrument de pictură. Cel mai probabil era un colecționar pasionat sau lucra într-un domeniu apropiat artei.

Trecuse mult timp de când nu mai văzusem atât de multe tablouri adunate într-un singur loc.

În ultimii ani, singurele imagini apropiate de artă pe care le întâlnisem erau muralul cu Baby Shark sau aripile de înger pictate pe drumul în pantă spre casa bunicului meu.

– Ce naiba se întâmplă? Chiar e adevărat?

În timp ce mă gândeam unde să așez o păpușă de porțelan complicat lucrată, îmbrăcată în stilul secolului al XVIII-lea, am auzit vocea agitată a șefului de echipă din spatele meu. Probabil urmărea știrile pe telefon.

El și ceilalți patru muncitori terminaseră aproape de aranjat și curățat zonele lor. Stăteau acum pe covorul întins pentru a proteja podeaua în timpul mutării, așteptând să apară clientul.

În mod normal, echipa includea și o femeie mai în vârstă, responsabilă cu bucătăria și baia, dar astăzi ea, împreună cu fiul și nora șefului, un cuplu, aveau o problemă urgentă de familie. Trebuiau să aibă grijă de nepotul lor, care împlinise de curând o sută de zile, așa că ajunsesem eu să-i țin locul.

Deși avusesem note foarte bune la școală, nu urmasem facultatea și nici nu mă simțeam în stare să mă descurc într-un mediu organizat, nici măcar într-un simplu birou. În situația mea actuală, care semăna mai degrabă cu o fugă continuă, orice loc de muncă stabil era exclus din start.

Așa ajunsesem să lucrez ocazional la o firmă de mutări.

Șeful de echipă, deși bombănea că arăt ca și cum nu aș fi făcut niciodată muncă grea și că îmi irosesc înălțimea, nu era genul care să caute nod în papură fără motiv.

Venisem doar pentru plata zilnică, pe care o primeam pe loc, lăsând la o parte orice altceva, dar puteam să-mi aleg singur zilele în care lucram, iar plata era destul de bună.

– Ce s-a întâmplat? A mai explodat ceva?

Șeful de echipă, cu vocea încărcată de furie, începu să le povestească celorlalți șoferi, care îl ascultau cu interes.

– Un nenorocit de Alpha s-a îmbătat și a făcut scandal într-un taxi. Șoferul s-a săturat și l-a dat jos pe drum. Ăsta, beat mort, umbla aiurea fără să știe unde se află și a dat peste un Omega. Și, culmea, în ziua aia, căldurile lui Omega, sau ce o fi fost, au început mai devreme decât de obicei, așa că șeful, crezând că face un bine, l-a trimis acasă mai devreme să-și ia medicamentele.

Doar atât era suficient ca să înțelegi ce se întâmplase.

Ceilalți șoferi, intuind și ei situația, începură să-și exprime compasiunea înainte ca povestea să fie terminată.

– Cică individul se lua la ceartă cu șoferul, lovea scaunele și încerca să deschidă ușa mașinii în mers… Nici nu poți da vina pe taximetrist că l-a dat jos. Dacă șeful nu ar fi fost atât de prost să-l trimită acasă mai devreme, nu s-ar fi ajuns aici… Nu știu cum se aliniază lucrurile uneori. Dacă măcar un singur detaliu era diferit, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat…

Am ascultat în tăcere lamentările lui, jucându-mă absent cu tivul rochiei unei păpuși de porțelan din secolul al XVIII-lea.

– Când stai să te gândești, Alpha nu sunt cu nimic mai buni decât niște animale. Pot fi frumoși sau inteligenți, dar când auzi ce fac, la știri, e de-a dreptul scandalos. Spun că nu se pot controla… sunt măcar oameni? Eu n-am văzut niciodată un Alpha în viața mea, dar ideea că cineva poate fi controlat de hormoni sau de feromoni mă neliniștește.

Al doilea șofer, care lucra cu șeful de echipă de aproape treizeci de ani, ridică vocea chiar mai mult decât acesta, condamnându-i pe Alpha fără rezerve.

Dacă șeful înclina spre compasiune, celălalt era mai degrabă un om al principiilor, cu un simț al dreptății foarte puternic. De aceea, de-a lungul anilor, păreau să fi fost implicați în tot felul de situații.

– Pentru oamenii ca noi e una, dar Alpha și Omega au nevoie și mai mult de bani. Fără bani își pierd demnitatea și devin animale într-o clipă. Medicamentele noi și tot felul de tratamente costă o avere… Oricum, e păcat de victimă. Care sunt șansele ca atâtea coincidențe să-și revină? Parcă nici nu-ți vine să crezi că astfel de lucruri se întâmplă în realitate.

În lume existau astfel de întâmplări incredibile, evenimente care păreau imposibile, construite dintr-un șir nesfârșit de coincidențe.

E ca și cum un camion uriaș ar lovi pe cineva care traversează regulamentar, pe culoarea verde. Atât de bruște și lipsite de logică încât nici măcar într-un film sau într-un serial nu ar părea credibile.

– Ăla micu, bucătăria e gata?

– Am terminat deja.

Am răspuns în timp ce înclinam ușor păpușa de porțelan, ținându-i umbrela într-o poziție ușor strâmbă. Munca fusese, de fapt, terminată de mult. Doar mă agitam inutil, pentru că mă simțeam stingher printre bărbații mai în vârstă, toți cu cel puțin cincisprezece ani mai mari decât mine.

– Clientul ajunge în zece minute, așa că terminați de aranjat și plecăm imediat după.

În timp ce mă scuturam de praf pentru a curăța covorul, vocea șefului de echipă, care până atunci fusese plină de compasiune pentru Omega din știri, era acum încărcată de nerăbdare,  dorința de a pleca acasă.

După ce am strâns toate materialele de curățenie și le-am trimis jos cu liftul de serviciu, sosi clientul. Expresia și mișcările lui trădau clar o grabă evidentă.

Cerându-și scuze că ne-a făcut să așteptăm, îi întinse șefului de echipă un plic și ne sugeră să ieșim cu toții la cină.

Șeful de echipă se ocupa de discuție, așa că eu doar aruncam o privire fugară. Clientul, îmbrăcat comod, dar elegant, nu părea deloc pretențios, contrar a ceea ce auzisem.

Inspecția se termină într-o clipă.

În afară de camera unde erau depozitate tablourile, deschise doar ușile și aruncă câte o privire înăuntru.

În timp ce așteptam liftul, toată lumea îl lăuda pe client.

– Dacă am avea mereu clienți ca ăsta, munca n-ar mai fi atât de grea.

Și nu era vorba doar despre banii pentru cină.

– Dar pare că locuiește singur într-un loc ca ăsta. Trebuie să fie cineva important.

– Asta zic și eu. Chiar dacă e doar închiriat pe termen lung și nu e proprietar, un apartament de dimensiunea asta, în clădirea asta, ajunge pe la un miliard și jumătate de woni.

– Chiar atât de scump e locul ăsta?

Ceilalți șoferi, auzind informația spusă de Hani, cel mai tânăr dintre ei, în jur de treizeci de ani, rămaseră cu ochii larg deschiși, având exact aceeași expresie.

Un miliard și jumătate de woni.

Pentru mine, suma nu era diferită de zece miliarde, o sută de miliarde sau chiar un trilion. Era doar o cifră uriașă, complet ireală.

O sumă… imensă.

– Am dat peste un client care ne-a plătit și cina. Azi chiar am avut noroc. Poate ar trebui să jucăm la loto.

– Hani, cât a fost bacșișul? M-am săturat de carne de porc și soju. Dacă e bun, hai să mâncăm altceva în seara asta.

La insistența celui de-al doilea șofer, șeful de echipă scoase plicul din buzunarul de la spate și era pe punctul să-l deschidă când se auzi un clic din interiorul apartamentului, sunetul încuietorii care se deschidea.

Șeful băgă imediat plicul la loc.

– Stați o clipă!

Desigur, era clientul de astăzi, care ne chemase înapoi în grabă.

– Cine s-a ocupat de bucătărie?

Am ezitat cu toții, aruncându-ne priviri nesigure, întrebându-ne dacă nu cumva ceva nu fusese pe placul clientului sau dacă făcuserăm vreo greșeală.

Șoferii care, cu doar câteva momente în urmă, erau entuziasmați de ideea unei seri relaxante pe banii neașteptați, păreau acum complet descurajați.

Am încercat calm să-mi amintesc fiecare pas, dar nu lipsea nimic și nu fusese spart nimic.

Nu putea fi chiar cel mai rău scenariu.

Încercând să mă liniștesc, am făcut un pas mic înainte.

– Persoana care ne ajută de obicei nu a venit azi, așa că m-am ocupat eu.

Am răspuns privind în jos, spre picioarele clientului, nu spre chipul lui. Venise în grabă după noi, pentru că purta papuci peste ciorapi.

– Ei bine… băiatul ăsta, după cum vedeți, e încă destul de tânăr… dacă a fost ceva care nu v-a mulțumit…

Clientul zâmbi larg și dădu din cap, de parcă ar fi vrut să spună că nu despre asta era vorba, privindu-l pe șeful de echipă care intervenise să mă apere.

– Nu, nu e asta… Ce-ai zice să lucrezi pentru mine? Ești exact pe gustul meu.

– ……

Nu înțelesesem ce voia să spună și nu reușisem decât să-mi mișc ușor buzele.

– Ah, m-am exprimat prost, nu? Vreau să spun că stilul tău de lucru e exact pe gustul meu. Casa mea nu mai e în ordine în ultima vreme pentru că sunt foarte ocupat… iar eu sunt genul care se stresează dacă lucrurile nu sunt aranjate… Nu e ușor să găsești pe cineva suficient de potrivit pentru asta, așa că am fost într-o situație dificilă, dar apoi am deschis dulapurile din bucătărie și…

Clientul, care vorbise întruna, amestecând explicațiile cu o ușoară autocompătimire, se opri brusc.

– Tu ești… Yi? Seo Yi?

De sub borul șepcii trase pe ochi, am privit pentru prima dată cu adevărat chipul clientului care îmi rostise numele fără ezitare.

Pentru prima dată în ziua aceea, îl priveam direct.

Iar în acel moment, după măsura vieții mele, o figură împinsă adânc în culise, uitată de mult și acoperită de umbra timpului, păși dintr-odată în centrul scenei.

 

 

Nota traducătoarei

[1] Cutback – termen din surf care descrie o manevră esențială și foarte elegantă. Surferul se întoarce cu placa înapoi spre valul care se sparge, după ce s-a îndepărtat de el.

[2] Decalcomanie – tehnică artistică ce constă în presarea unei foi de hârtie pe o suprafață acoperită cu vopsea, apoi desprinderea ei pentru a obține modele simetrice sau forme abstracte, adesea imprevizibile; prin extensie, imagine sau efect vizual care amintește de aceste tipare fluide, ca o oglindire imperfectă.

[3] Lineup – termen (din engleză, folosit mai ales în surf) care desemnează zona din larg unde surferii stau aliniați, așteptând valurile potrivite pentru a le prinde.

[4] Morae-Nisip

[5] Alpha biologici – indivizi clasificați genetic drept Alpha, dar care nu manifestă pe deplin trăsăturile specifice acestei categorii; feromonii lor sunt slabi, instinctele dominante reduse, iar diferențele față de Beta sunt minime.

[6] Pentru că Omega masculin poate procrea și pentru că Alpha feminin are și penis și vagin