Ella împinge ușa, iar eu… rămân efectiv blocat, cu gura căscată.
Dormitorul ăsta era mai mare decât toată casa mea.
Nu exagerez.
Adică… dacă alerg puțin prin cameră, cred că îmi fac și condiția fizică pe o săptămână.
Privesc în jur, fascinat. Pat imens, geamuri mari, lumină caldă, totul aranjat perfect, fără un fir de praf.
— Aici voi sta eu? întreb neîncrezător.
— Da, răspunde Ella simplu, de parcă e cel mai normal lucru din lume.
— Ai baie acolo, adaugă arătând spre o ușă albă din colț.
Mă întorc instant în direcția indicată.
— Am propria baie?!, aproape că urlu.
Serios. Viața mea a făcut un upgrade pe care nu l-am cerut.
Ella zâmbește larg și aprobă.
— Da.
Intru câțiva pași în cameră, încă în stare de șoc.
— Aici ai garderoba, continuă ea, arătând spre o altă ușă.
Garderobă??!!!!
Nu dulap?!!!
Garderobă!!!!
Ok.
Inspir adânc…nu leșin….încă.
— Și, dacă îmi permiți, aș vrea să mergem cândva împreună la cumpărături.
Mă opresc şi mă întorc spre ea.
— Pentru?
Ea mă privește direct.
— Pentru a-ți lua haine și încălțăminte.
Clipesc…o dată…de două ori.
— Și înainte să te gândești la altceva, continuă ea ridicând un deget spre mine, nu este milă. Și nici ce îți mai trece prin cap acum. Cât vei sta aici, vei fi ca fiul meu. Și vreau să ai tot ce îți trebuie.
Tac…o privesc și tac.
Nu știu ce să spun…așa că, bineînțeles…spun primul lucru care îmi vine în minte.
— Ți se potrivește meseria. Ești tare autoritară.
Ea ridică o sprânceană.
Eu dau din umeri.
— Acum știu cu cine seamănă Sebastian… mormăi mai mult pentru mine.
Zâmbetul ei se lărgește.
Iar eu…mă întorc încet, privesc din nou camera și mă las încet pe pat.
Se afundă sub mine.
Moale.
Prea moale.
Privesc tavanul.
— Ok… murmur încet.
Apoi râd scurt.
— Dacă asta e realitatea mea acum… jur că o să am grijă să nu o stric în prima zi.
Pauză.
Mă gândesc două secunde.
— Sau… măcar nu foarte rău.
Ella mă lasă singur, spunându-mi că mă pot acomoda în liniște.
Ușa se închide ușor în urma ei.
Și pentru câteva secunde…doar stau în mijlocul camerei.
Mă uit în stânga.
În dreapta.
Încă o dată în stânga.
— Ok… murmur.
Apoi, fără niciun avertisment, îmi iau avânt și mă arunc direct în pat.
— AAAAAA!
Strig de parcă tocmai am câștigat la loterie.
Patul mă înghite pur și simplu. Mă afund în el și izbucnesc în râs.
— Doamne… în patul ăsta încap cinci persoane!
Spun tare, uitând complet că nu mai sunt singur în lume.
Râd.
Râd cum n-am mai râs de mult.
Mă întind pe spate, apoi pe burtă, apoi mă rostogolesc ca un copil care a descoperit pentru prima dată confortul.
— Dacă sar mai tare… cred că fac și ecou.
Mă opresc.
Privesc tavanul.
Zâmbetul încă îmi stă pe buze… dar încet, încet, se domolește.
Respir adânc.
— Ok… Eric… murmur pentru mine.
Ridic o mână și o privesc.
E real. Totul e real.
Camera asta.
Patul.
Casa.
Faptul că nu mai trebuie să mă întorc… acolo.
Înghit în sec.
Zâmbetul mi se transformă într-unul mai mic. Mai… liniștit.
— O să fie bine… spun încet.
Nu știu dacă o spun ca să mă conving pe mine sau pentru că încep să cred asta.
Mă întorc pe o parte, îmi bag fața în pernă și zâmbesc din nou.
— Dar serios… murmur în pernă … chiar încap cinci persoane aici.
Și râd din nou, mai încet de data asta.
Partea 2
Îmi scot hainele din rucsac și le așez… frumos. Sau, mă rog, cât de frumos pot eu.
Le pun în dulap, pardon…
garderobă.
Și sincer?
Toate lucrurile mele ocupă un colț minuscul.
Adică… cred că o pereche de pantofi de-ai lui Sebastian ar ocupa mai mult spațiu decât tot ce am eu.
Mă întorc apoi spre birou. Îmi așez caietele, cărțile, le aliniez atent.
Acolo, măcar acolo, lucrurile trebuie să fie în ordine.
Fac un pas înapoi.
Mă opresc în mijlocul camerei.
Și privesc.
Rotund.
Lent.
— Fascinant… spun zâmbind.
Pentru că… chiar este.
Aud bătăi ușoare în ușă.
Mă îndrept spre ea și deschid.
Domnul Marcus.
Stă drept, impecabil, de parcă nici nu respiră.
— Cina este servită. Doamna vă așteaptă la masă.
Clipesc.
O dată.
Apoi îmi ridic o sprânceană.
— Oh… niceeeee… îmi scapă fără să gândesc.
Imediat după, mă opresc.
Îl privesc.
El mă privește.
Serios.
Calm.
Impenetrabil.
— Adică… mulțumesc, spun rapid, revenindu-mi.
Dau din cap, îmi trec o mână prin păr și ies din cameră.
Îl urmez pe Marcus pe hol, coborând scările.
Casa e liniștită, prea liniștită.
Dar mirosul care vine dinspre bucătărie…
Doamne.
Stomacul meu reacționează instant.
— Trădătorule… murmur pentru el.
Pentru că da…după ziua asta, clar merit o cină ca lumea.
Sau… măcar sper că nu trebuie să mănânc cu trei furculițe diferite și să nu știu pe care să o folosesc.
Pentru că atunci…clar o să mă fac de râs.
Din nou.
Mă opresc când ajung în living și, de data asta, chiar îl văd.
Nu doar… trec prin el.
Îl privesc.
Și rămân puțin blocat.
Este imens. Elegant. Totul strălucește discret, fără să pară ostentativ. Canapelele, masa lungă, detaliile fine… și acel candelabru uriaș care atârnă din tavan.
— Wow… îmi scapă.
Îl fixez ca un copil care vede pentru prima dată ceva scump.
Dar apoi, cineva își drege glasul.
Îmi mut privirea.
Sebastian.
Stă lângă masă, relaxat, dar cu acea expresie… încruntată.
Clasic.
— Hei, te-ai întors, spun eu rapid, mergând spre el de parcă suntem prieteni vechi.
— Casa asta e de-a dreptul ridicol de frumoasă.
O spun eu ca pe un secret.
De parcă el nu locuiește aici de când s-a născut.
El doar mă privește.
Ridică o sprânceană.
Judecată pură.
— Stai jos, spune el, arătând spre masă.
Tonul lui?
Autoritar.
Așa că, bineînțeles, îi zâmbesc larg și mă așez.
— Ăla e locul meu, spune rapid.
Mă opresc, mă încrunt și mă ridic rapid.
Ok.
Greșeală strategică.
Privesc masa.
Zece scaune.
Z E C E!!!???
— Mai vine cineva la cină? întreb sincer.
El pufnește iritat.
— Nu. Doar eu, mama și… cazul ei social.
Mă uit la el.
Îmi dau ochii peste cap.
— Atunci, spune-mi tu, majestate, unde îmi pot așeza partea dorsală?
Se uită la mine.
Ochii lui se măresc ușor.
— Tu chiar ții morțiș să îmi întâlnești pumnul, spune iritat.
Și… gata.
M-a pierdut.
Mă bufnește râsul.
— Sebastian, de unde scoți replicile astea? Ești doar un adolescent, nu gangster dintr-un film prost regizat…
Mă opresc.
Pentru că el face un pas spre mine.
Ridic mâinile instant.
— Scuze, scuze!
Respir adânc.
— Știi foarte bine că nu gândesc înainte să vorbesc… spun rapid, de parcă asta mă salvează.
El mă privește.
Tăcut.
Analizând.
Ca și cum încearcă să decidă dacă merit sau nu să fiu aruncat pe geam.
Eu?
Îi zâmbesc.
Pentru că… ce altceva să fac?
— Deci… reluăm, spun eu mai calm.
-Unde mă așez fără să încalc vreo lege regală?
Un colț al gurii lui tresare.
Abia vizibil.
Dar îl văd.
Și zâmbesc și mai larg.
Pentru că, sincer?
Simt că… începe să cedeze puțin.
Și asta…..e victoria mea.
