Sebastian mă privește în tăcere câteva secunde. Nu spune nimic. Nici măcar nu oftează, cum face de obicei când îl scot din sărite. Doar… mă privește.
Apoi se întoarce brusc și pleacă.
Îl urmăresc cu privirea până dispare pe hol, iar în piept îmi rămâne o senzație ciudată. Nu e furie, nu e nici măcar enervare.
E… altceva.
– Nu îți face griji, se va obișnui, aud vocea caldă a Ellei.
Mă întorc spre ea. Își așază mâna pe umărul meu și îmi zâmbește liniștitor, de parcă tot ce se întâmplă e… sub control.
– Domnul doctor a sunat deja pentru mașină. Vor veni imediat să o ia. Va fi dusă la centru, i se vor face analize, iar în seara asta cel mai probabil va dormi… mult.
Înghit în sec.
– Hai să mergem să îți iei câteva lucruri de acasă, bine?
Dau din cap, pentru că nu prea am de ales. Îmi întorc privirea spre mama. Doarme liniștită, de parcă nimic din haosul de mai devreme nu a existat și oftez adânc.
– Nu am stat niciodată departe de ea… spun încet.
Ella își strânge ușor palma pe umărul meu.
– Totul va fi bine, Eric… îți promit.
O privesc și nu știu cum, dar o cred.
Privirea ei… e genul acela de privire care nu te minte. Care nu promite de dragul de a promite. Așa că doar aprob.
Mă întorc spre Eugen, care încă stătea acolo, sprijinit de perete, ca și cum ar fi vrut să se asigure că nu mai explodează nimic și îi zâmbesc ușor.
–Mulțumesc pentru tot, Eugen.
Îmi întind mâna spre el. O prinde imediat și îmi răspunde cu un zâmbet calm.
– Nu ai pentru ce, Eric. Mă bucur că ai găsit-o. Și… data viitoare, te rog, uită-te pe unde mergi.
Pufnesc iritat când îl aud.
– Promit…nu o să respect asta.
Dar promisiunea sună bine.
El râde ușor, dă din cap și apoi se retrage, ieșind din casă.
Rămân doar eu și Ella.
– Bun… acum hai să mergem, spune ea.
Ieșim afară și aerul rece mă lovește direct în față, dar parcă mă și trezește puțin.
Ella îmi face semn spre o mașină albă. Urc în dreapta fără să spun nimic, iar ea se așază la volan.
– Adresa?, îmi cere și eu i-o spun.
Motorul pornește, iar mașina începe să înainteze lin pe aleea luminată.
Mă uit pe geam.
Totul pare… prea frumos. Prea liniștit. Prea departe de viața mea.
Îmi sprijin capul de geam și închid ochii pentru o secundă.
– Hei… spun brusc, fără să mă gândesc.
Ella aruncă o privire scurtă spre mine.
– Da?
Ezit….apoi oftez.
– Nu vă răzgândiți, nu?
Ea zâmbește ușor spre mine.
– Nu.
Deschid ochii și mă uit din nou pe geam.
–Perfect… murmur.
Pentru că, sincer…dacă asta e un vis,
nu vreau să mă trezesc încă.
Când ajungem acasă, rămân câteva secunde în prag și privesc înăuntru.
Arată exact cum o lăsasem, poate chiar mai rău.
Un dezastru total.
Mobilier răsturnat, cioburi care încă mai lucesc pe podea, perdeaua smulsă pe jumătate… și acel miros greu, apăsător, care pare că s-a lipit de pereți.
Simt cum mi se strânge stomacul.
Nu știu ce a făcut-o pe mama să ajungă aici…sau… poate știu.
Îmi trec mâna prin păr și oftez.
Eu.
Eu i-am aruncat sticlele. Toate. Tot ce găsisem ascuns. Probabil… asta a declanșat totul.
Ella, în spatele meu, își duce mâna la gură. Nu spune nimic, dar reacția ei spune tot.
Eu?
Eu sunt obișnuit.
– Mă întorc imediat, spun scurt.
Nu aștept răspuns. Intru direct în cameră, îmi iau un rucsac mai mare și încep să arunc în el haine, caiete, cărți… tot ce apuc.
Nu le aranjez….le înghesui.
Ca și cum dacă mă grăbesc suficient… nu mai trebuie să simt nimic.
Când termin, mă opresc o secundă.
Privesc camera, patul nefăcut. Biroul plin, peretele pe care încă mai sunt lipite foile mele cu formule și notițe.
Viața mea….toată… într-o cameră.
Oftez scurt, îmi iau rucsacul și ies.
În sufragerie îmi iau ghiozdanul de școală și telefonul. Îi fac un semn discret Ellei.
– Sunt gata.
Ea aprobă ușor din cap și ieșim.
Închid ușa și încui. Rămân cu cheia în mână câteva secunde doar privesc ușa. Atât.
Fără dramă, fără lacrimi.
Doar… o pauză.
Apoi mă întorc și merg spre mașină.
Pe drum… tac.
Ceea ce, sincer, e suspect.
Dacă m-ar vedea cineva care mă cunoaște… probabil ar suna la poliție.
Dar mintea mea nu are chef de glume acum. Se învârte în cerc, doar la ea.
Unde e acum, dacă doarme, dacă îi e frică.
Dacă… mă caută.
Îmi sprijin capul de geam și privesc luminile orașului care trec una după alta.
– O să fie bine, spune Ella încet, fără să se uite la mine.
Nu răspund imediat.
Înghit în sec.
– Trebuie să fie… murmur într-un final.
Pentru că alternativa…nu există pentru mine. Îmi strâng ușor degetele în pumn și inspir adânc.
Tot ce îmi doresc acum, e ca, pentru prima dată după mult timp…lucrurile să meargă în direcția bună.
Ajungem înapoi la vilă și rămân câteva secunde în fața ei, privind-o.
E… ridicol de mare.
Serios acum, cine are nevoie de atâta casă? Adică… dacă te rătăcești prin ea, ai nevoie de hartă și provizii.
Mă simt ca broasca din poveste.
Doar că… eu sigur nu sunt prințul.
Cobor din mașină și o urmez pe Ella înăuntru. Pășesc atent, de parcă dacă calc greșit pe podeaua aia perfect lustruită, o să declanșez o alarmă sau ceva.
Înăuntru… totul e impecabil, prea impecabil.
Genul de loc în care îți e frică să respiri prea tare.
Observ o femeie în bucătărie, care se oprește din treabă și se întoarce spre noi.
– Doamna Mihaela se ocupă de bucătărie, spune Ella calm.
–El este Eric, va locui cu noi o perioadă.
Femeia îmi zâmbește cald și dă ușor din cap.
– Îmi pare bine să vă cunosc, domnișor Eric.
Și… gata…m-a pierdut.
Mă bufnește râsul când aud acel apelativ.
– Scuze… spun rapid, încercând să mă controlez.
–Nu sunt obișnuit cu apelativul ăsta. Putem rămâne doar la Eric?
Ea zâmbește și mai larg.
– Sigur.
Perfect…respir ușurat.
– Dânsa este doamna Greta, se ocupă de camerele noastre, iar aceasta este fiica ei, Julia, continuă Ella.
Le salut politicos, încercând să par normal.
Nu știu dacă îmi iese….probabil nu.
– Și…
Mă întorc spre Ella când o aud și atunci îl observ.
Un bărbat.
Stă drept, nemișcat, de parcă ar fi fost plantat acolo.
– Domnul Marcus se ocupă de toată casa. Este omul meu de bază, spune Ella cu respect.
Bărbatul doar înclină capul.
– Bună seara, spun eu politicos.
– Bună seara, Eric, răspunde el și… vine spre mine.
Ok.
De ce vine spre mine?
Îmi măresc ochii ușor.
– Se poate? întreabă.
–Ce? întreb rapid.
Aud câteva râsete în spate.
Perfect. Mă fac de râs și în fața personalului.
Minunat început.
– Să vă ajut cu bagajul, spune el calm.
Ah.
Asta?!!
Normal.
Îl privesc o secundă… și dau din cap negativ.
– Îl pot căra singur, sunt tânăr….
Și imediat ce spun asta, îmi dau seama.
Îmi măresc ochii.
El mă privește ușor surprins.
– Adică nu că ați fi bătrân sau ceva… dar… eu… ah…
Gata.
Am murit.
– Ok… spun învins și îi întind ambele rucsacuri.
Ella râde cu mâna la gură.
Super.
Măcar cineva se distrează.
– Chiar o să îmi facă plăcere să te știu aici, spune ea zâmbind.
– Hai să îți arăt camera unde vei locui.
Îmi face semn spre scări, așa că o urmez.
Urc treptele încet, privind în jur.
Totul e… prea mult, prea frumos.
Prea liniștit și pentru prima dată după mult timp…simt ceva ciudat.
Nu e stres, nu e panică.
E… liniște.
Și sincer?
Nu știu încă dacă mă sperie sau îmi place.
