— Ascultă bine la mine, spune el rapid.
Mă opresc instant și îmi ridic privirea spre el, ochii mari, postura serioasă.
— Sigur, spun ca un elev model.
— Nu vorbi, îmi spune rapid.
Ridic din sprâncene, apoi, foarte ascultător, îmi împreunez două degete și le trec peste buze, mimând un fermoar.
Țac… pac, am închis.
Mă apropii de el ușor, îi apuc mâna și îi „pun” cheia imaginară în palmă.
Îl privesc satisfăcut.
El?
Mă privește încruntat.
Apoi… confuz, apoi… șocat.
Și în final… furios.
Își dă ochii peste cap.
— Doamne… îl aud bombănind.
Își freacă tâmpla de parcă îl doare capul deja.
— Tu chiar… se oprește, respiră adânc.
— Nu are rost.
Se așază pe scaunul de lângă mine, oftând.
Eu îl privesc și în mintea mea apare un gând.
Unul genial.
Cred că prezența mea îl va îmbătrâni prematur.
Mă bufnește râsul, nu mă pot abține.
El se întoarce brusc spre mine.
— Ce naibii este atât de amuzant?
— Tu, spun direct și îl studiez teatral.
— Simt că vei îmbătrâni mai devreme de termen…
Îmi duc privirea spre părul lui.
Mă apropii puțin.
— Oh… nuuu… spun dramatic.
El se încruntă imediat.
— Ăla e… un fir alb?
Și gata, încep să râd.
De data asta pe bune.
El mă privește.
Șocat, apoi, spre surprinderea mea, începe să râdă.
Mă opresc și clipesc șocat.
— Dumnezeule… spune el, dând din cap.
Se lasă ușor pe spate.
— Nu știu dacă să mă alătur circului tău… sau să te închid într-un turn pe vecie.
Zâmbesc larg când îl aud.
— Dacă e turnul ăsta, accept, spun arătând în jur.
El pufnește ușor.
Iar eu îl privesc câteva secunde.
Pentru că… ăsta e primul moment în care îl văd altfel.
Nu încruntat, nu iritat.
Doar… normal.
Și pentru o secundă scurtă, îmi dau seama că sub toată atitudinea aia de „șef al universului”…
Sebastian e… doar un tip.
Un tip care tocmai a râs cu mine.
Și sincer?
Asta e mult mai interesant.
— Tot ce vreau de la tine este să te comporți normal aici… spune el, apoi oftează scurt.
— Deși realizez că asta e imposibil.
Îl privesc.
Ridic din umeri.
Corect.
— Eric… spune el mai serios.
Oftez.
— Ok, ok… am înțeles. Nu mai vorbesc înainte să gândesc… ceea ce e extrem de greu, apropo. Nu îți încalc spațiul personal… și… ce o mai fi, continui eu rapid.
El nu spune nimic.
Doar mă privește.
Serios.
Analitic.
— Vreau doar să nu îi dai bătăi de cap mamei mele.
Tonul lui se schimbă.
Nu mai e ironic.
Nu mai e enervat.
E… sincer.
Și asta mă face să mă opresc.
— Nu voi face asta, spun mai încet.
Îl privesc direct.
— A fost prea bună cu mine și cu mama… ca să fac asta.
Pentru o secundă, nu mai spune nimic.
Doar dă ușor din cap.
Și exact atunci…
— Mă așteptați de mult, băieți?
Vocea Ellei umple camera.
Ne întoarcem amândoi.
Ea intră în living, elegantă, calmă, dar cu acel aer cald care parcă schimbă tot.
— Scuzați, am avut un telefon important de la job. Haideți să mâncăm.
Îi zâmbesc larg.
Instant.
— Vă așteptam să salvați situația, spun eu teatral.
— Pentru că eram la un pas să fiu exilat din regat.
Ella ridică o sprânceană, amuzată.
Sebastian oftează.
— Exagerează.
— Nu exagerez, spun eu serios.
— Deja mi-a zis ceva de turnuri și izolare.
Ella râde ușor și se așază la masă.
— Atunci e bine că am ajuns la timp.
Mă așez și eu, de data asta atent… foarte atent unde.
Arunc o privire rapidă spre Sebastian.
— E ok locul ăsta? întreb precaut.
El mă privește o secundă, apoi aprobă scurt.
Victorie.
Îmi trag scaunul și mă așez.
Privesc masa.
Mâncare.
Multă.
Aburindă.
Și pentru o clipă… doar tac.
Pentru că nu e doar mâncare.
E… liniște.
E… normalitate.
Și, fără să vreau, zâmbesc mai încet.
Mai sincer.
— Arată… incredibil, spun în final.
Și, pentru prima dată după mult timp… nu spun nimic în plus.
Sau cel puțin nu cu voce tare.
Mâncarea?
Dumnezeiască…
Nu știu dacă zgomotul de plăcere vine de la mine sau nu, dar nu mă opresc din mâncat.
— Tu nu ai văzut mâncare niciodată?
Aud întrebarea și îmi întorc privirea spre Sebastian.
— Dragule… o aud pe Ella mustrându-l ușor.
— Mama!!! Serios acum, nu am auzit niciodată aceste zgomote la cineva în timp ce mănâncă, spune el iritat.
— Hei…. spun eu cu gura plină și mă apropii ușor de el.
— Asta e modul meu de a aprecia ceva bun.
Sebastian mă privește de parcă și-ar dori să își pună mâinile în jurul gâtului meu…
Și nu în modul acela plăcut.
Și îmi trece un gând prin minte, care mă face să înghit cu greutate mâncarea din gură.
— Ușa camerei mele se încuie? întreb rapid.
Sebastian mă privește ironic.
— Îți este frică? întreabă el cu glasul scăzut.
Iar eu tot ce fac este să aprob rapid din cap.
Dar gestul meu face fix contrariul pentru el și îl aud cum începe să râdă zgomotos.
Eu îl privesc tăcut, observând modul lejer în care râde.
Și chiar dacă știu că râde de mine, este chiar plăcut să îl văd așa și să îl aud râzând cu atâta lejeritate.
Liber.
Calm.
— Ești chiar frumos când râzi…. mă aud vorbind și îmi măresc ochii spre el.
Am spus eu asta?
— Adică pari viu… nu viu… mă refer că ești…
— Oh, Doamne… taci odată… spune el rapid.
— Nu încerca să dregi nimic, pentru că tot ce faci și spui iese mai rău.
Pe cealaltă parte a mesei auzim un râs cristalin și ne întoarcem amândoi spre Ella, care râdea cu mâna la burtă și lacrimi pe obraz.
— Oh, Doamne, nu am mai râs așa mult de mult timp. Mă bucur să văd că fiul meu și-a găsit nașul, spune ea și începe să râdă mai tare.
Și noi?
Noi o priveam confuzi.
