Fac doi pași.
Și al treilea îl fac șchiopătând.
Mă opresc instant.
Greșeală.
Foarte mare greșeală.
Pentru că exact în momentul acela, Sebastian se întoarce.
Privirea lui coboară direct spre piciorul meu.
Îngheț.
Poate dacă nu mă mișc…
Poate dacă mă prefac statuie…
— Eric.
Da.
M-a văzut.
— Da? răspund eu nevinovat.
Își îngustează ochii.
— Șchiopătezi.
— Nu șchiopătez.
Mai fac un pas.
Șchiopătez evident.
Julia își întoarce capul ca să nu râdă.
Greta își duce din nou mâna la piept.
Trădătoare.
Toate.
— Eric.
— Sebastian.
Ne privim.
Ca într-un duel.
Un duel foarte prost.
Pentru că eu pierd.
Clar.
— Te-ai lovit la căzătură.
— M-am lovit puțin.
— Cât de puțin?
Mă gândesc.
— Gen… moderat?
Își închide ochii.
Respiră adânc.
Foarte adânc.
Așa cum respiră oamenii înainte să facă o alegere importantă.
Sau o crimă.
Nu sunt sigur.
— Vino aici.
— Nu.
Răspunsul îmi scapă imediat.
El deschide ochii.
Eu clipesc.
— Adică… de ce?
— Pentru că vreau să văd dacă poți merge normal.
— Pot.
Fac încă un pas.
Aproape cad.
Mă prind de balustradă în ultimul moment.
Tăcere.
Julia începe să râdă din nou.
Greta o lovește ușor cu cotul.
Sebastian mă privește.
Foarte.
Foarte fix.
— Ești imposibil.
— Mi s-a mai spus.
— De câte ori?
— Sincer? Foarte des.
Își trece mâna peste față.
— Bine. Vino aici.
— Sebastian…
— Acum.
Înghit în sec.
Ok.
Tonul ăsta nu permite negocieri.
Mă apropii încet.
Foarte încet.
De parcă mă îndrept spre execuție.
Când ajung în fața lui, se lasă puțin pe vine și îmi apucă glezna.
Tresar.
— Au!
— Nici măcar nu te-am atins încă.
— Mă pregăteam psihologic.
Julia scoate un sunet ciudat, undeva între râs și tuse.
Sebastian ignoră complet totul.
Îmi examinează glezna.
Apoi oftează.
— Nu e grav.
Ridic ambele mâini spre cer.
— Victorie! Supraviețuiesc!
— Dar este umflată.
Cobor mâinile.
— Ah.
— Și vei pune gheață pe ea.
— Ah.
— Și nu vei alerga azi.
— AH!
Asta e tragedia adevărată.
El mă privește sec.
— Nu alergi niciodată.
— Nu poți demonstra asta.
— Te-am văzut ieri după două trepte.
Greta își acoperă gura.
Julia fuge efectiv în bucătărie ca să poată râde liniștită.
Trădătoare.
Din nou.
Sebastian se ridică.
— Micul dejun. Acum.
— Da, șefule.
— Nu-mi spune așa.
— Da, comandantule.
— Eric.
— Da, majestate?
Pentru o clipă mă privește de parcă își reconsideră toate deciziile din viață.
Apoi, spre surprinderea mea, colțul gurii îi tresare din nou.
Doar o secundă.
Dar îl văd.
Și de data asta nu spune nimic.
Doar pornește spre sufragerie.
Iar eu?
Îl urmăresc zâmbind.
Pentru că încep să observ ceva.
Sebastian nu mai pare la fel de iritat de prezența mea.
Sau poate încă este.
Doar că acum… începe să se obișnuiască cu mine.
Ceea ce, sincer?
Este puțin înfricoșător pentru amândoi.
— …Nu? întreb și îmi măresc ochii.
El nu reacționează.
— Deci… continui eu mai încet, mergând în urma lui… ești un public dificil.
Pauză.
— Ai alergie la glumele mele sau doar le ignori profesional?
Nimic.
Mă încrunt ușor.
— A doua variantă… da? spun dând din cap singur.
Merg câțiva pași în liniște.
Nu rezist.
— Știi… dacă nu reacționezi deloc, o să vorbesc și mai mult.
Se oprește brusc.
Eu aproape intru în el.
Se întoarce lent spre mine, privirea lui era rece.
Foarte rece.
Înghit în sec.
— …Ok, spun încet. Mesaj recepționat.
Face un pas înapoi și îmi face semn spre dining.
— Pe aici.
Zâmbesc din nou.
— Vezi? Comunicare. Progres.
Se întoarce fără să răspundă.
Eu îl urmez, clătinând ușor din cap.
— O să-l fac să râd… murmur pentru mine. Nu știu cum… dar o să-l fac.
Mă așez la masă pe primul scaun liber pe care îl găsesc și privesc masa încărcată.
— Mai vine cineva? întreb, întorcându-mă spre noul meu „amic”.
În schimb, acesta păstrează tăcerea, privindu-mă impasibil.
Clipesc.
— Nu? …ok… îmi răspund singur.
Îmi aleg ceva din imensul platou și îmi pun în farfurie, dar nu apuc să duc mâncarea la gură, pentru că în dining apare Sebastian.
Șchiopătând.
Îmi mușc buza ca să nu râd.
— V-ați lovit? întreabă majordomul, iar de data asta glasul lui este mult mai cald.
Îl privesc ironic.
— Așa își face el intrarea… șoptesc eu.
Nu apuc să mai spun altceva.
Poc…
Mă trezesc cu o palmă peste ceafă.
Mă opresc.
Întorc capul lent.
Sebastian plus privire urâtă, egal Eric… taci.
— Ok… spun încet. Am meritat-o puțin.
— Sunt bine, Marcus, spune Sebastian calm. Am fost atacat de o furtună haotică dis-de-dimineață.
Se așază pe scaunul de lângă mine.
Ridic o sprânceană.
— Furtună? repet eu încet. Asta e noua mea titulatură?
— Te voi ruga să stai departe de mine de acum încolo, spune el încet, doar pentru mine.
Îmi întorc capul spre el și privesc spațiul minuscul dintre noi.
Ridic mâna și fac un gest larg între noi.
— Seb… dragule… îți încalci propriile reguli, spun cu un glas dulceag.
Își dă ochii peste cap.
— Te-a scăpat în cap de mic, spune iritat.
Ridic din umeri.
— Probabil. Dar recunoaște că începi să mă placi, spun fără să gândesc.
Îl apuc de tricou și îl trag ușor spre mine.
Și atunci…
mă opresc.
Prea aproape.
Mult prea aproape.
Respirația lui îmi atinge fața.
Ochii lui verzi… mai întunecați ca de obicei.
Înghit în sec.
— …ok… spun încet. Asta… nu era parte din plan.
Nu mă mișc, nici el.
Pentru o secundă, totul se oprește.
Apoi maxilarul lui se încordează.
— Dă-mi drumul, spune jos.
Clipesc.
— Corect… spun rapid și îi dau drumul, îndreptându-mă imediat pe scaun.
Îmi iau furculița.
Mă concentrez pe farfurie.
Foarte concentrat.
— Mâncarea arată bine… murmur.
Simt privirea lui pe mine.
— Dacă mai faci asta încă o dată… începe el, dar eu ridic rapid o mână.
— Nu mai fac.
El face o pauză mică.
— Cred, spune și îl aud oftând.
Iar eu…zâmbesc în farfurie.
