Partenerul perfect- Capitolul 5

 Alegeri impulsive

– Nu trebuia să te bagi, îi spuse, în timp ce ștergea sângele de la sprânceană.

Îl privi încă o dată și simți propria furie pufnind ironic atunci când îi zări zâmbetul amuzat.

– Tipul ăla e un nemernic, B, îi răspunse Tom, oprindu-i mâna cu pansamentul.

– Asta nu scuză faptul că mereu te bagi în probleme! îi replică furios.

– Chiar nu înțeleg ce e cu tine, adăugă, așezându-se pe scaunul liber din fața sa.

– Acum ceva timp mi-ai spus că ai fost adus în celula mea pentru că acei tipi voiau să te omoare. Și tu ce faci acum? Te iei la bătaie cu ei! îl mustră privindu-l aspru.

Tom îl privi scurt și, cumva, situația i se părea amuzantă.

În ultimul timp, el era cel care se întorcea din ce în ce mai des plin de vânătăi, în timp ce B părea tot mai plin de viață.

Chipul său era curat, fără urme de lovituri. Domnul director renunțase la renumitele pedepse, o schimbare atât de neașteptată încât, deși păreau să se bucure, știau amândoi că această liniște nu avea să dureze.

Erau din nou în cabinetul medical, un loc pe care Tom ajunsese să-l frecventeze aproape zilnic, de câte ori părăseau celula pentru mese sau ieșirile în curte.

– Chipul tău arată bine, rosti Tom.

Rămase cu mâna suspendată în aer, pansamentul îmbibat în alcool atârnându-i între degete. Își coborî încet privirea spre Tom.

Privirile lor se întâlniră și, preț de câteva secunde, lumea păru să se oprească.

B fu primul care rupse contactul, lăsând pansamentul în tăvița de metal și ridicându-se în picioare.

Își întoarse spatele și privi într-un punct fix al camerei, gândurile năvălindu-i haotic.

Îi plăcea de Tom, era un prieten bun, un sprijin. Începuse să se deschidă lângă el, să râdă din nou, să creadă că poate, într-un final, va fi lăsat în pace.

Dar, uneori, simțea că se pierde sub privirea lui albastră, ca cerul liber la care visa noaptea.

În adâncul minții, știa că trăirile acestea erau mai mult decât simplă prietenie. Însă le ascundea, punându-le pe seama dorului, a nevoii de afecțiune dintr-o inimă sfâșiată.

– Aș vrea doar să încetezi să te mai lupți cu ei, Tom… Lupta asta atrage atenția și mi-e teamă că totul se va întoarce împotriva mea, îi spuse, lăsând egoismul să-i scape în glas.

Simți o mișcare rapidă în spatele său, dar nu apucă să reacționeze. Tom îl apucă de umeri și îl întoarse spre el.

– Iartă-mă, B. Nu m-am gândit. Ai dreptate. Am avut noroc că domnul Director te-a lăsat în pace în aceste două luni… Și dacă mai continui așa, poate vei suferi și tu. Îți promit că mă opresc, rosti Tom sincer, ținându-i umerii strâns.

– Mi se pare oricum ciudat... șopti pierdut B….

– De când sunt aici, e prima dată când se întâmplă asta. Nu cred că s-au plictisit de mine… adăugă cu o tărie ciudată în glas.

-Tot nu înțeleg ce vor de la tine, rosti Tom, lăsându-i umerii.

– Hai să mergem înapoi, îi făcu semn.

Mergeau amândoi tăcuți prin mulțimea de bărbați, fiecare pierdut în propriile gânduri: B cu frica de tortură ce-i umplea inima, și Tom, reflectând la prietenul său care începuse să se deschidă lângă el.

Ajunși în celulă, B se așeză pe marginea patului, cu privirea pierdută.

Tom îl urmărea discret, de sub gene.

– Nu aș vrea să te mai văd în situațiile în care te-am cunoscut… și sincer nici nu vreau să mă gândesc acum de ce domnul Director te-a lăsat în pace.

– Poate are pe altcineva în vizor, zise Tom ridicând din umeri și așezându-se pe patul din fața sa.

B reflectă câteva secunde la vorbele lui, iar un zâmbet amar îi înflori pe buze.

Tom îi fixa buzele fără să-și dea seama, simțind un gol în stomac.

– Directorul nu mă va scăpa niciodată din priviri…Nu știu de ce mi-a oferit această liniște în ultimele două luni, dar simt că nu va dura… rosti B, întinzându-se în pat și punându-și mâinile sub cap.

– Îmi vei spune vreodată de ce ești închis? întrebă Tom, aproape șoptind.

B tresări ușor, dar nu îi răspunse. Continua să privească în gol bara de metal a patului suprapus. Gândurile lui nu mai erau acolo,  se întorseseră în trecut, la acele zile de coșmar.

Chipurile copiilor îi apăreau înaintea ochilor, iar inima îi plângea.

– Am doi băieți… am avut doi băieți…  rosti pierdut.

– Gemenii mei. Soarta mi i-a luat. Nu mai știu câți ani au trecut…  probabil acum ar fi fost adolescenți…

Cuvintele îi ieșeau cu greu printre buze, fiecare rostire fiind o rană redeschisă.

Tom îl privea tăcut, lăsându-se și el pe spate, cu mâinile sub cap.

– Ce s-a întâmplat cu ei, B? întrebă cu teamă.

Nu știa multe despre trecutul amicului său, doar zvonuri: că își ucisese familia pentru bani, că furase de la cineva puternic… Auzise multe, dar niciuna din acele povești nu părea să se potrivească omului din fața lui.

– Mi s-a spus că sunt morți, rosti glasul răgușit al lui B….

Tom întoarse privirea spre el și descoperi că și B îl privea.

În acea privire mută, fără vorbe, se spunea mai mult decât ar fi putut cuvintele exprima.

Niciunul nu mai vorbi.

Privirile lor își țeseau propria poveste, dureroasă, dar profundă.