Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 31, volumul 3

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 3

Capitolul 31

Târziu în noapte, insectele de afară zumzăiau în fața casei, scoțând un zgomot care ajungea până la urechile sale. Era scena unei alte lumi, noaptea era cortina ei, iar luna care răsărea era mâna invizibilă care trăgea cortina.

Era o lume mică, dar vastă, cu bucurii și tristeți pe care oamenii de rând nu le puteau înțelege.

Liu Yan ținea șarpele leneș în brațe, gândindu-se că fusese cândva membru al acelei lumi și că avusese o viață diferită și prosperă. Dar acum era în brațele lui.

– Nu mă învinovăți pe mine, spuse Liu Yan în gând.

Nu mă învinovăți.

Chiar dacă știa că acum era un șarpe adevărat și că ar trebui să trăiască viața unui șarpe, nu l-ar fi lăsat niciodată să plece. Se încăpățână să-l închidă lângă el ca să stea zi și noapte numai cu el. Poate că l-ar fi închis pentru tot restul vieții lui.

Mereu se gândea că, deși era doar un șarpe, dacă se purta mai bine cu el, chiar dacă nu era înțelegător, va înțelege totuși ceva, și astfel poate va rămâne lângă el pentru tot restul vieții. Dar cuvintele lui Xu Mingshi îi răsunau mereu în minte, ca o fantomă ce nu putea fi alungată.

În cele din urmă, te va părăsi.

El va pleca într-un final, pentru că era un șarpe. Indiferent cât de profunde erau sentimentele ființelor umane, în ochii lui, acestea erau doar grijă. Indiferent cât de iubitoare era acea persoană pentru el, în ochii lui, el era cel mult doar un îngrijitor. Un îngrijitor, nu un iubit care să-i satisfacă nevoile. Așa că el va căuta mereu un șarpe femelă atunci când va fi în rut și va pleca mereu de acasă pentru a-și satisface nevoile sexuale. Poate că nu anul acesta, sau anul viitor, dar într-o zi, va întâlni un șarpe femelă care se potrivește inimii sale și apoi îl va însoți, îl va urmări prin tufișuri și iarbă, se va plimba printre crengi, va împărți o masă delicioasă împreună și va face mulți, mulți șerpișori.

Chiar dacă această zi nu sosise încă, în cele din urmă ea va veni.

Liu Yan spuse în tăcere, iar și iar:

– Nu mă învinovăți pe mine.

Închiderea și robia împotriva voinței cuiva nu erau lucruri frumoase. Erau pline de cruzime și violență, opresiune și privațiuni. Chiar dacă existau multe motive și acțiunile sale erau blânde, ele erau totuși o cruzime.

El însuși trăise asta în viața sa anterioară. Pe atunci, era Ji Jiu.

Dar Liu Yan înțelegea că într-o zi, în viitor, va folosi orice mijloace necesare pentru a-i tăia posibilitatea de evadare și pentru a-l forța să rămână alături de el.

Asta însemna că, dacă va plăcea pe cineva, îl va distruge, dacă va deveni obsedat de cineva, îl va ucide.

Cu amintirile a trei vieți, Liu Yan știa că, în trecut, ucisese mulți oameni. Era hotărât, nemilos, iar mâinile sale îi erau deja pătate de sânge. Nu fusese niciodată o persoană bună. În privința asta, își afirmase autoevaluarea atât în ​​prima, cât și în a doua viață. Le făcuse rău unor oameni, precum fratele său Shen Zhen, pe care îl rănise când încă era Shen Qingxuan, și ucisese oameni, cum ar fi atunci când alesese calea sângeroasă în timp ce era tovarăș apropiat al prințului și generalul Ji Jiu al împăratului.

Trei vieți și trei lumi, existau nenumărate victime în memoria sa. Avea o aură sinistră în oasele sale, iar o astfel de cruzime se dezvăluia atunci când era necesar, precum o sabie ce nu putea fi pusă în teacă până nu era însângerată.

Dar îl întâlnise pe Yi Mo, un șarpe demon rece, dar nu nemilos. Înfățișarea lui era ca o piatră de jad inegalabilă formată de magma adâncă a scoarței terestre după mii și mii de ani de evoluție. Când îl întâlnise, fusese atât de bun cu el încât se înfipse adânc în inima sa și îi topise o mare parte din ostilitatea și răutatea pe care o avea.

Așa că devenise calm și învățase să fie o persoană cu adevărat calmă și bună.

Niciodată nu se gândise că într-o zi își va folosi această latură a sa asupra lui Yi Mo.

Acesta era Yi Mo al său. După mii de ani de cultivare, Yi Mo se spălase de toate dorințele lumești și era foarte, foarte bătrân, dar întors la natura sa originală, acum era ca un copil.

Când el însuși privea lumea cu o pereche de ochi puri și inocenți, voia să se ducă să-l țină în brațe pe copil sau să-l țină de mână și apoi să continue să meargă înainte pe același drum.

Doar gândul acesta îi înmuiase inima, ca și cum inima i s-ar fi topit într-o baltă de apă. Orice durere și ură se transformase în fum în această moliciune.

Era o dispoziție atât de blândă.

Realitatea îi cerea însă să facă ceva crud, să sfărâme și să distrugă o asemenea frumusețe, să forțeze acest șarpe, care nu rănise niciodată pe nimeni, să-l ducă într-o situație disperată, fără scăpare, astfel încât să poată continua să-i țină mâna, chiar dacă avea deja o pereche de mâini pline de cicatrici.

Nu mă învinovăți.

Nu putea decât să repete asta iar și iar, în tăcere, în gândul său.

Știa că atunci când urmau să se întâlnească în lumea de dincolo, în viitor, Yi Mo cu siguranță nu l-ar învinovăți. Nu numai că nu l-ar învinovăți, dar s-ar putea chiar să se învinovățească pe sine pentru că i-a produs atâta suferință după ce se transformase într-un șarpe. Atunci l-ar îmbrățișa și i-ar spune cu siguranță cuvinte de mângâiere.

Gândindu-se la asta, sentimentul de sfâșiere din inima sa deveni tot mai profund, aproape înghițindu-l.

Ce putea fi mai dureros decât să distrugă comoara pe care o ținea în mâini? Își strânse buzele tare, provocându-și durere în inimă iar și iar, până când inima îi fu zdrobită.

Nu avea cui să-i spună despre durerea sa, așa că nu putea decât să se ghemuiască în cuvertura întunecată, îmbrățișând un șarpe inconștient și leneș, și să rămână tăcut mult timp.

Nu putea decât să tacă.

Ca și cum ar fi fost în tăcere mută, rezistă încă o zi și salută în întuneric ivirea zorilor unei noi zile.

Afară, cei care se trezeau de dimineață își reluaseră deja ocupația. În curte se auzea sunetul lui Shen Jue măturând podeaua. Mătura de bambus a acestuia zgâria pământul cu sunete “fâș-fâș”, unul după altul.

Liu Yan stătea liniștit în pat, știind că trebuie să continue să meargă înainte și că nu avea dreptul să renunțe la jumătatea drumului.

Trebuie să se țină tare.

Dacă într-o zi vom putea fi împreună, aș vrea să stau umăr la umăr cu tine, scăldându-ne împreună în lumina dimineții, într-o dimineață atât de obișnuită. Atunci ți-aș povesti cu umor toate experiențele mele, exact ca și cum ți-aș spune o poveste sau o legendă. Atunci mă vei îmbrățișa, așa cum te îmbrățișez și eu, și ne vom zâmbi unul altuia, își zise Liu Yan în mintea sa.

Astfel toată durerea și lupta de peste noapte se transformase în miere și zâmbet.

Nu-i mai rămăsese nimic, tot ce-i mai rămăsese era voința de a continua.

Dintr-o astfel de voință, după o noapte nedormită, încă zâmbea când îl întâmpinase pe Shen Jue, care îi aduse apă caldă.

Shen Jue puse pe masă lucrurile de care acesta avea nevoie pentru spălat și se dădu într-o parte, spunând:

– Tată, grăbește-te. Am păstrat niște supă proaspătă pentru a face tăiței, dar a mai rămas foarte puțină. Dacă întârzii prea mult, Xu Mingshi o va termina.

După ce se îmbrăcă elegant, Liu Yan chicoti ușor la auzul comentariului.

– Cât timp ai păstrat supa pentru mine, puteai foarte bine să te duci în pădure și să mai culegi încă un coș de ciuperci.

– O să mă duc să culeg mai târziu, spuse Shen Jue ridicându-și sprâncenele.

– Pur și simplu nu vreau să-l răsfăț atât de tare pe bătrânul acela. Burta lui devine din ce în ce mai mare în ultima vreme.

– Nu mai vorbi ca un copil. Ar trebui să fii bucuros că are poftă de mâncare.

– Da, sunt foarte fericit, spuse Shen Jue, cu o expresie ușor neajutorată.

– Când îi va exploda burta sau va mânca până va muri, mă întreb cât de fericit voi fi atunci!

– Chiar mănâncă atât de mult? întrebă Liu Yan, clătindu-și ochii cu ceai.

– În cazul acesta, ar trebui să mănânce mai puțin. La vârsta lui, stomacul și intestinele sunt slabe. Să mănânce puțin și des este cea mai bună soluție.

– I-am spus, dar mă ascultă? oftă Shen Jue.

Apoi adăugă:

– Du-te tu să-i spui.

– Bine, îi voi spune mai târziu, acceptă Liu Yan.

– Atunci am plecat, spuse Shen Jue, îndreptându-se spre ușă, dar aruncând o ultimă remarcă peste umăr.

– Spală-te și lasă ligheanul acolo, voi veni eu mai târziu să arunc apa.

– Crezi că am optzeci de ani? răspunse Liu Yan, râzând, dar și oarecum amuzat.

– Crezi că nu pot ridica nici măcar un lighean?

– Îmi place mie s-o fac, răspunse Shen Jue răspunse fără să se întoarcă, tonul și expresia lui fiind izbitor de similare cu ale lui Yi Mo.

Într-adevăr, îi plăcea să facă totul cu o afecțiune filială sinceră și cu entuziasm. Ce nu știa el era cât de mult se îngrijora Liu Yan, tocmai din cauza entuziasmului său excesiv.

Era firesc ca oamenii să fie atașați de casă. Dar ce se întâmpla când acest atașament devenea atât de puternic încât nimic altceva nu mai conta? Ce se va întâmpla în viitor?

Liu Yan se gândi la modul în care îl încredințase pe Shen Jue lui Yi Mo în trecut, fără să se aștepte la o astfel situație astăzi. Nu putu să nu se gândească și la momentul din viața anterioară când acest demon șarpe bătrân se apucă să pregătească terci pentru împărat după o noapte de dragoste. În peste o sută de ani, era prima dată când copilul era cu altcineva, iar el era atât de supărat. Era ușor de imaginat cine modelase atașamentul lui Shen Jue față de casă.

Era firesc ca un tânăr să fie atașat de casă. Dar Shen Jue era un adult deja și, într-o zi, viața lui nu se va mai învârti în jurul lor.

Liu Yan nu știa pe ce se va centra Shen Jue sau dacă exista ceva ce l-ar putea ține legat după moartea lor, permițându-i să continue restul călătoriei sale.

Liu Yan nici măcar nu știa dacă va trăi atât de mult încât să-și vadă copilul găsind un nou sprijin, un nou tovarăș. La urma urmei, durata de viață a unui șarpe era scurtă, iar el își dorea doar să trăiască încă atât de mult.

Shen Jue, însă, nu era conștient de îngrijorările lui Liu Yan. După ce smulse bolul și bețișoarele din mâna lui Xu Mingshi în bucătărie, nu se putu abține să nu se enerveze.

– Chiar vrei să mori atât de tare?!

Xu Mingshi părea nevinovat.

– Mâncarea pe care o gătești este delicioasă. În plus, sunt oaspete. Ce e rău în a mânca puțin mai mult din mâncarea ta? Nu am văzut niciodată un gazdă atât de zgârcită.

Fața lui era ridată și îmbătrânită, gura și obrajii îi erau unsuroase, iar el încerca să pară nevinovat. Era greu să-i asociezi înfățișarea actuală cu figura chipeșă pe care o avea în tinerețe.

Shen Jue nu se putu abține să nu-și frece fruntea și spună:

– Dacă mănânci prea mult și ajungi la pat, nu te voi mai servi.

– Nimeni nu-ți cere să mă servești, mormăi Xu Mingshi.

– Oricum, sunt un bătrân singuratic, dacă mă îmbolnăvesc, voi aștepta doar să mor!

Cu cât îmbătrânea, cu atât devenea mai nerezonabil. De data aceasta, Shen Jue era cu adevărat furios, atât de mult încât aproape că simțea nevoia să spargă oalele și vasele, dar nu putea face așa ceva. Se limită doar să-l privească fix o vreme. Dar fața lui Xu Mingshi nu dădea niciun semn de rușine, așa că Shen Jue nu putu decât să plece frustrat și să trântească ușa în urma sa.

De data aceasta, Shen Jue se simțea cu adevărat supărat, așa că se hotărî să părăsească curtea. Liu Yan auzi zgomotul și sunetul ușii trântite și știu că era ceva ce numai Shen Jue ar fi făcut. Se întreba de ce Xu Mingshi îl provoca în felul acesta. În curând ușa ar fi trebuit reparată. În acel moment, Xu Mingshi, se apropie de el ștergându-și colțurile unsuroase ale gurii.

Nu era nimic în neregulă cu a mânca pe ascuns. Putea mânca când voia, dar era încă dimineață devreme, cel mai bun moment pentru a-și regla stomacul. Iar el luă supa de pui rămasă de aseară, care era grea și unsuroasă. Nu era de mirare că Shen Jue se supărase.

Când Shen Qingxuan se hotărâse să-l crească pe Shen Jue, în ciuda protecției lui Yi Mo, acesta suferise multe necazuri în copilărie, iar sănătatea lui era mai slabă decât a altora, așa că i se acorda mereu o îngrijire specială. Shen Jue învățase astfel multe practici alimentare. Și, de când începuse să țină cont de ele, devenise deosebit de atent la mâncare, având mereu grijă să nu facă greșeli. Shen Jue nu era părtinitor față de Xu Mingshi și îl îngrijea bine.

Cu toate acestea, Xu Mingshi, din motive necunoscute, insista să-l provoace, așa că nu era de mirare că Shen Jue trântea ușa.

Era cu adevărat frustrant ca o astfel de bunătate să nu fie luată în serios.

Liu Yan ținea în mână ligheanul de lemn și era pe punctul de a-l întreba pe Xu Mingshi ce se întâmplă, când bătrânul, îl lovi cu o sclipire albă din deget, apoi mormăi vesel:

– În sfârșit l-am făcut să plece.

Apoi, ligheanul de lemn căzu pe pământ, iar apa se împrăștie peste tot, udând pământul galben. Liu Yan, închizând ochii, apucă să se gândească doar o clipă înainte de a se prăbuși.

La urma urmei, Shen Jue îl numise cândva „unchiule”.

Așadar, știa exact cum să-l înfurie.

Xu Mingshi, cu un zâmbet pe față, îl ridică și îl așeză ușor pe Liu Yan pe un scaun de bambus din curte, acoperindu-l chiar și cu o mantie, și spuse:

– Frate, soarele e frumos în dimineața asta, ar trebui să faci o baie de soare, e bună pentru sănătatea ta.

Din păcate, Liu Yan nu mai putea auzi. Nu putea decât să zacă rezemat de masa de piatră, inconștient, bucurându-se de soare.

După ce îi reușise micul său plan, fața bătrână a lui Xu Mingshi străluci de bucurie. Intră în dormitorul principal și trase de pătura pe care Liu Yan nu reușise să o întindă cum trebuie, salutând șarpele negru ghemuit, care încă dormea.

Poate că zâmbetul lui Xu Mingshi fu prea înfiorător, deoarece șarpele negru, simțind pericolul, încetă imediat să mai fie leneș, își ridică capul și părea gata să coboare din pat pentru a se târî să–l caute pe Liu Yan. Dar, oricât de rapid ar fi fost, era totuși doar un șarpe și nu se putea compara cu bătrânul taoist, care îi blocă deplasarea cu o vrajă. Xu Mingshi apucă repede șarpele negru cu mâna, iar gestul acestuia îl făcu pe șarpe să ezite. La urma urmei, trăiau împreună de ceva timp și era nehotărât dacă să-l muște sau nu.

– Nu mă mușca, o să-ți dau ceva de mâncare.

Xu Mingshi îi deschise gura și îi îndesă rapid pe gât medicamentul pregătit. Mișcările sale erau rapide și agile, la fel ca vântul, fără lentoarea tipică unui bătrân. Atât de rapide încât oamenii obișnuiți nici nu le-ar fi putut vedea. Șarpele negru, acum doar unul obișnuit, cu atât mai mult. Substanța îi intră în esofag și se topi instantaneu, iar el nici măcar nu o putu scuipa.

Înainte de a-și putea exprima vreo nemulțumire față de hrănirea forțată, era deja inconștient, la fel ca Liu Yan, care zăcea afară leșinat.

Când Shen Jue se calmase și se întoarse acasă, totul era deja decis.

Liu Yan zăcea inconștient rezemat de masa de piatră, iar ușa camerei din spate era larg deschisă, din ea revărsându-se o lumină aurie, atât de strălucitoare încât era aproape orbitoare. Shen Jue se repezi imediat spre cameră.

Dar lumina aurie părea să formeze o barieră solidă, respingându-l înapoi.

– Xu Mingshi! strigă el.

Văzând situația, Shen Jue înțelese brusc ce se întâmplase și continuă să strige instinctiv, deși știa că era prea târziu.

– Soarta vine și pleacă, întâlnirea și despărțirea fac parte din natura lumii, așa că nu trebuie să-ți faci griji pentru asta.

O voce se auzi brusc în spatele său. Shen Jue se întoarse imediat și îl văzu pe bătrânul nemuritor cu barbă albă stând acolo. Aura lui era transcendentă, iar trăsăturile sale îi erau familiare. Shen Jue îl recunoscu instantaneu — era cel care rostise vraja pentru a-i restabili amintirile tatălui său și care îi luase spiritul demonic celuilalt tată al său.

– Ce faci aici? întrebă Shen Jue.

– Am venit să-i iau sufletul, spuse bătrânul nemuritor.

Zâmbi și continuă:

– El mi-a cerut ca tatăl tău să trăiască ca ființă umană, iar prețul plătit a fost împrăștierea sufletului său. Cu toate acestea, mai sunt încă lucruri nerezolvate, iar sufletul său nu poate fi împrăștiat încă. Am venit aici să-l ajut să-și condenseze sufletul.

Bătrânul nemuritor clipi din ochi, părând brusc vesel.

– Asta e soarta lui, ce altceva pot să-ți spun?

Shen Jue se opri pentru o clipă uluit.

– Să-i condensezi sufletul, ca să poată fi din nou om în viața viitoare, nu?

– Asta nu mai e treaba ta, răspunse bătrânul nemuritor.

– În orice caz, el e încă aici. Cum aș putea să-l las să dispară așa ușor? Încă îmi datorează un ulcior cu vin pe care l-a spart.

Shen Jue ascultă, dar nu știa ce să creadă. După o lungă pauză, spuse:

– Mă întreb dacă o să-l mai întâlnesc vreodată.

Privirea bătrânului nemuritor se opri asupra feței lui, apoi se îndepărtă încet, privind casa scăldată în lumină aurie.

– Va dura ceva timp până când vraja va fi completă, dar mai este un lucru care te privește.

– Ce?

– Micul șarpe m-a însărcinat să-ți spun că, dacă nu ai unde să te duci în viitor, poți veni la mine să te cultivi.

– Tatăl meu a spus asta?

– Suntem prieteni de peste o mie de ani. El m-a rugat asta, așa că, firește, nu pot refuza. Așa că poți veni la mine oricând ești pregătit. Știi unde să mă găsești.

– Nu voi veni.

Shen Jue refuză categoric, apoi făcu o scurtă pauză și adăugă:

– Cunosc însă pe cineva – un spirit cultivat al unui pin. Copacul nu a avut intenția de a deveni un nemuritor, iar cultivarea a fost dificilă, dar după două sute de ani, a reușit în final să ia formă umană. Rădăcinile sale sunt extraordinare. Ai fi dispus să-l primești?

Bătrânul nemuritor nu răspunse imediat, iar Shen Jue crezuse că nu îl vrea, așa că încetase să mai vorbească.

– Ei bine, îl cunosc pe acest spirit al pinului. Imediat ce această problemă va fi rezolvată, îl voi lua cu mine, spuse bătrânul nemuritor.

– Cât despre tine, dacă vrei să vii mai târziu, te voi primi în continuare.

Atitudinea sa era directă, iar aversiunea lui Shen Jue față de el se diminuă semnificativ. El zâmbit și spuse încet:

– Nu vreau să practic cultivarea. Ce e așa bun să fii un demon? Ce rost are să devii nemuritor?

Bătrânul nemuritor nu se aștepta la aceste întrebări din partea lui. Surprins, își recăpătă calmul și râse imediat cu voce tare, spunând:

– Cred că este destul de interesant.

– Ce este așa interesant în asta? întrebă Shen Jue.

– Cel puțin vă pot ajuta pe voi, spirite enigmatice, care nu puteți avansa, nu crezi?

Shen Jue rămase brusc fără cuvinte.

În timp ce vorbeau, lumina aurie orbitoare se estompă treptat până totul reveni la normal. Bătrânul nemuritor făcu un gest cu mâna, semnalând sfârșitul discuției lor. Scoase de undeva o bucată mică de pânză albă, care se transformă într-un săculeț mic în mâna sa. Întinzând mâna în săculeț, scoase un vas stacojiu cu opt trigrame, realizat dintr-un material necunoscut, și îl aruncă în aer. Flacăra yin-yang din interiorul cuptorului se învârtea, și înainte ca lumina aurie să se estompeze complet, Shen Jue păru să vadă niște umbre albe vagi fiind aspirate în cuptor.

– Gata.

Bătrânul nemuritor strânse obiectele înapoi în săculeț și îl împături ca într-o bucată de pânză de mărimea palmei. Părând satisfăcut, își ridică capul și aruncă o privire spre cer.

– Ar trebui să plec acum.

– Mulțumesc, spuse Shen Jue, înclinându-se respectuos.

– Nu e nevoie să-mi mulțumești, spuse bătrânul nemuritor.

– Ne vom revedea. Când te voi invita într-o zi să bem un pahar nu refuza.

Deși Shen Jue simți că vorbele sale erau incoerente, totuși dădu aprobator din cap.

Bătrânul nemuritor zâmbi, privi spre casa cu ușa larg deschisă și nu se putu abține să nu strige către ea:

– Șarpe mic, am făcut tot ce mi-ai cerut. Legătura noastră se încheie aici. Ce se va întâmpla în viitor, depinde de cultivarea ta!

Nu se auzi niciun sunet din casă pentru o vreme, dar, pe măsură ce bătrânul nemuritor se îndepărta, Shen Jue auzi în sfârșit o voce familiară răspunzând pe un ton leneș:

– Am înțeles.