Când am deschis ochii de data aceasta, mă aflam într-un salon de spital. Un braț îmi era strâns învelit într-un bandaj gros, iar în celălalt simțeam înțepătura acelor.
– Rezistența ta e, într-adevăr, impresionantă.
Vocea lui Mark, abia sosit, umplu încăperea. Vorbea fără oprire, înșirând detalii despre starea lui Josh la sosirea în spital — tratamente, injecții, proceduri — toate amestecate într-un șir continuu care, în esență, se reducea la același lucru: prea multe ace și prea multă grijă medicală.
Josh, fără să pară prea interesat, își luă telefonul dintre puținele lucruri aduse de Mark și verifică mesajele. Printre ele, unul de la Emma:
[Sună-mă. Am ceva să te întreb.]
Nu părea urgent.
Mai târziu, își spuse, lăsând mesajul deoparte.
Între timp, relatarea lui Mark se apropia de final.
– Ai făcut toate vaccinurile necesare — antirabic, antitetanos. Din fericire, n-ai niciun os rupt.
Își trase sufletul și zâmbi ușor, încercând să destindă atmosfera.
– Totuși… cum ți-a venit ideea să te iei la trântă cu o haită de coioți? C trebuie să fi fost speriat de moarte. Tu ai leșinat și arătai ca și cum… nu mai erai viu. Laura a fost șocată să te vadă în halul ăla.
Josh zâmbi vag, fără să știe ce să răspundă, și schimbă rapid subiectul:
– Când pot pleca?
– Hei, nu te grăbi atât, îl opri Mark, ridicând o mână.
– Probabil mâine. Mai observăm evoluția o zi. Odihnește-te, relaxează-te, apoi pleci liniștit după externare. Poate ar trebui să vorbești și cu fiul tău. Nu vrei?
– Ba da.
Gândul îi zbură imediat la Pete. Dar, pentru o clipă ciudată, imaginea lui se suprapuse peste cea a lui Chase, contururile lor amestecându-se neliniștitor. Josh își scutură gândurile și reveni:
– Ce s-a întâmplat, de fapt?
Întrebările îl apăsau. Mark oftă adânc înainte să răspundă.
– Totul a început la spital.
Cum mă așteptam… gândi Josh.
– Ciocolata pe care am mâncat-o avea droguri. Din fericire, nu era ceva extrem de periculos. După câteva ore, efectele au trecut. Henry a mâncat mai mult, așa că a avut halucinații mai intense și și-a revenit mai greu. Seth… lui i s-a agravat starea. În fine, Isaac a fost singurul care n-a gustat nimic — norocul nostru. Am putut verifica ușor compoziția, mai ales că Henry luase o grămadă de dulciuri.
Josh însă nu mai era atent la detalii.
– Și vinovatul? Cine a făcut asta?
În minte îi apăruse deja un nume: Steward. Dar răspunsul lui Mark îl surprinse.
– Un angajat. El a strecurat ciocolata.
– Ce?!
Exclamația îi scăpă fără voie. Mark încuviință.
– Știi cultul acela care atacă Alpha dominanți? Probabil unul dintre ei s-a infiltrat. Spitalul are un institut de cercetare pentru astfel de cazuri, nu? A intrat acolo ca să obțină informații… și noi am fost ținta potrivită.
– Nu cred că C era singurul pacient de acolo.
– Evident că nu. Dar uneori alegi o țintă vizibilă. Impactul contează. Un singur succes poate răsturna totul. Iar dacă e C… lumea întreagă ar reacționa.
Imaginea lui Chase, palid, întins într-un sicriu, îi trecu prin minte lui Josh și îi dădu fiori.
– A fost doar unul? Nu avea complici?
– Probabil că nu. A așteptat momentul potrivit și a colaborat de la distanță. Se pregăteau de ceva vreme — arma, camionul… Poate s-au enervat că planul nu a mers.
Mark părea aproape relaxat când spunea asta. Josh, însă, nu era convins.
– Și doctorul?
– Care doctor?
– Steward. Medicul lui C. Nu l-ați verificat?
– Ah, el… răspunse Mark, de parcă abia își amintea.
– Ba da. Totul e în regulă.
– Ce?!
Vocea lui Josh deveni tăioasă.
– Am verificat pe toată lumea din spital. Toți sunt curați. A fost un singur vinovat.
– Imposibil…
Mark se încruntă, observând reacția lui.
– Ce e? Ai vreo bănuială?
– Nu… nu e sigur. Dar…
Josh își strânse buzele, neîncrezător.
– Nu era el singurul care știa traseul nostru? Cu cât mă gândesc mai mult…
Era imposibil să nu știe efectele drogului. Vorbise cu Chase, aflase lucruri… ar fi putut foarte ușor să pregătească totul.
Mark ridică din umeri.
– Isaac a spus același lucru.
– Isaac?
– Da. A zis că doctorul a făcut niște remarci ciudate — despre membrii grupului, despre efectele secundare… parcă încerca să inducă o anumită ostilitate față de Alpha dominanți.
Cuvintele lui rămăseseră suspendate în aer, încărcate de o neliniște pe care niciunul nu o putea ignora.
Deși înăuntrul lui Josh mocnea o neliniște tot mai apăsătoare, Mark nu făcu decât să ridice nepăsător din umeri.
– Și ce vrei să facem? Poliția spune că e nevinovat. Un angajat a recunoscut că a divulgat traseul pe autostradă — cică și-a cerut scuze. Nu erau informații confidențiale despre pacient, așa că a vorbit fără să se gândească prea mult.
– Dar s-a prefăcut că nu știe despre suspiciunile lui Isaac…
Replica lui Josh primi doar un răspuns sec:
– Poate e doar o aversiune… instinctivă.
Tăcerea căzu grea.
– Nici noi nu ne alegem meseria pentru că ne plac clienții, adăugă Mark, cu un aer pragmatic.
Nu mai era nimic de spus. Josh simți cum orice împotrivire se stinge și, în cele din urmă, renunță. Mark îl privi o clipă, apoi își drese vocea:
– Poliția se ocupă de anchetă. Noi ar trebui să ne vedem de treaba noastră. Ai nevoie de ceva?
– Dar C? A fost rănit…?
– E bine. Nu e nimic grav.
Mark dădu din cap, apoi își încruntă sprâncenele, de parcă își amintea ceva ciudat.
– Totuși… m-a surprins puțin. După ce ai leșinat, a vrut să mă urmeze până la spital. A trebuit să ne chinuim serios să-l oprim. De obicei, nu-i pasă de nimeni — nici dacă cineva moare lângă el nu clipește. Dar atunci… era altfel. Mai… scăpat de sub control decât de obicei.
Se opri o clipă, apoi continuă:
– În cele din urmă l-am convins să se întoarcă la conac. I-am spus că ar provoca haos dacă ar apărea aici, că fanele ar năvăli… și că nu te-ar ajuta deloc dacă îți întrerupe recuperarea. Surprinzător, a ascultat.
Mark îl privi apoi curios, cu un zâmbet ușor jucăuș.
– Ce s-a întâmplat, totuși? V-ați apropiat în timpul ăsta?
– Probabil halucinațiile de la pastile, răspunse Josh sec.
Mark își înclină capul, neconvins.
– Așa crezi?
– Ce altceva? „C” nu s-ar sinchisi niciodată de un simplu bodyguard.
Ridicarea din umeri a lui Josh părea să încheie discuția.
– Așa e… murmură Mark, gânditor.
După o clipă de tăcere, Josh schimbă subiectul:
– Pot să vin mâine seară? Sau în timpul zilei?
– Îți fac programul poimâine. Odihnește-te bine și vino liniștit. Filmările cu C au fost amânate — ancheta și starea lui nu permit altceva. Vor filma restul scenelor între timp. El se odihnește la conac, așa că după externare mergi direct acolo.
Josh încuviință și îi mulțumi. Dar, dintr-odată, gândul îi fugi la Pete — atât de viu încât îl strânse în piept.
– Mark… pot să plec azi și să mă întorc mâine pentru rezultate?
– Poftim?
Surpriza se citea clar pe chipul celuilalt. Josh își trecu mâna prin păr, ușor stânjenit.
– Mi-e dor de fiul meu. Oricum rămân aici peste noapte, nu? M-aș putea întoarce mâine, să aud rezultatele și apoi să plec imediat.
Cuvintele lui aveau sens. Și totuși, Mark ezită.
– Trebuie să întreb medicul mai întâi.
– Te rog. N-am mai vorbit cu el de zile întregi… sigur mă așteaptă.
– Atunci sună-l măcar, spuse Mark, ridicându-se.
– Mă întorc imediat.
Ieși grăbit din salon, lăsând în urmă liniștea spitalului.
Se întoarse abia după mai bine de o oră — dar, de data aceasta, cu vești bune.
✤✤✤✤✤✤
– Tati!
De îndată ce îl zări, Pete izbucni în plâns și alergă spre el fără ezitare. Se agăță de Josh cu toată puterea, iar lacrimile îi udară umărul, amestecate cu respirația sacadată a copilului. Josh nu-l opri, îl lăsă să se descarce, mângâindu-l doar ușor.
– De ce nu m-ai sunat? Știu că ești ocupat, dar totuși…
Vocea mamei lui era plină de reproș, iar privirea îi alunecă peste trupul lui rănit.
– Ar trebui să ai grijă și de tine. De fiecare dată când vii acasă, ești lovit, adăugă ea, cu o oboseală greu de ascuns.
– Nu e nimic grav. Doar câteva zgârieturi.
Mușcătura de coiot nu fusese atât de rea pe cât părea. Copcile și bandajul masiv făceau totul să pară mai dramatic decât era în realitate.
– În armată era ceva obișnuit să mă întorc mai rău de atât.
Mama lui îl privi o clipă, dar nu mai spuse nimic.
Între timp, Pete se liniștise, iar plânsul i se stinsese în sughițuri rare. Josh îi bătu ușor spatele, oftă și ridică din umeri, apoi îl privi.
Fața copilului era încă umedă de lacrimi.
Cât de mult pot să semene…
Gândul îl străbătu brusc, lăsând în urmă o senzație stranie, aproape neliniștitoare. Îl sărută pe Pete pe obraz, ca și cum ar fi vrut să alunge acea impresie. Și, fără să vrea, îi veni în minte chipul lui Chase.
Ce face acum?
Încă tremură, pierdut în halucinații?
Se pierdu o clipă în gânduri, până când Pete îi cuprinse fața cu ambele mâini mici.
Josh clipi și reveni la realitate, zâmbind.
– Dormi cu tata în seara asta?
La întrebarea lui, Pete se lumină la față și se aruncă spre el fără ezitare. Josh îl ridică, sprijinindu-l de șolduri, apoi îl așeză pe umeri, ținându-l ferm de picioare.
– Trebuie să mai trec pe la spital, așa că mă întorc după-amiază. Vrei să mergem împreună la cină? Tu și Emma.
– Mai devreme! răspunse copilul, entuziasmat.
Apoi, așezat pe umerii lui, Pete îi acoperi ochii cu palmele mici.
– Hai! Tati, hai!
Deși putea vedea printre degete, Josh se prefăcu că nu vede nimic și începu să se clatine exagerat.
– Tati!
– Hm? Unde sunt?
– Hahaha!
Râsul copilului umplu casa, iar Josh se mișca prin camere, ghidat de vocea lui, intrând în jocul lui cu o naturalețe caldă.
Și totuși, undeva adânc, simțea ceva ciudat — o plenitudine liniștitoare, dar și un gol greu de numit.
Iar gândul reveni, inevitabil:
Ce face Chase acum?
✤✤✤✤✤✤
Tăcerea rece se lăsă între ei, apăsătoare, iar Mark rămase fără cuvinte, cu o expresie stânjenită întipărită pe chip. În fața lui, Chase scrâșnea din dinți, privirea arzând de furie, fără să arunce măcar o privire spre mâncarea adusă.
– Cum adică „a plecat în vacanță”?
Vocea lui, joasă și tăioasă, vibra de nervi. Mark își drese glasul, vizibil incomodat.
– Oricum trebuia să mai rămână o zi în spital… dar a ales să plece acasă, pentru că… mama lui locuiește aproape.
De îndată ce pomenise detaliul inutil despre viața personală a lui Josh, atmosfera se înăspri și mai mult. Chase își strânse pumnul până se albi, îl desfăcu, apoi îl încleștă din nou. Un blestem scurt îi scăpă printre buze:
– La naiba!
Se ridică brusc din pat și începu să se plimbe prin cameră, pașii lui tăind aerul.
În fond, programul echipei ținea de Mark. Chiar dacă îi acordase lui Josh o zi liberă, reacția lui Chase părea exagerată.
Nu e normal să reacționeze așa… gândi Mark, încercând să înțeleagă.
Poate Josh a spus sau a făcut ceva care l-a deranjat…
Dar nici asta nu părea să explice totul. Josh își riscase viața pentru a-l proteja. Chiar și un om considerat lipsit de scrupule nu ar fi fost atât de ingrat.
Mark își adună gândurile și încercă să-l liniștească:
– Se va întoarce imediat după tratament… Poate mai are ceva de rezolvat. Te anunț de îndată ce revine.
Chase se opri din mers. Pentru o clipă, tăcu, apoi își ridică încet privirea.
– Nu e grav… nu?
Mark clipi, nesigur ce vrea să spună. Însă un lucru era clar: imediat ce Josh se întorcea, urma să fie adus în fața lui Chase.
– Nu, răspunse, ezitant.
Abia atunci expresia lui Chase se înmuie ușor. Își frecă fruntea, iritat, și oftă adânc.
– …Te lovesc dacă minți.
– De ce aș minți pentru ceva atât de inutil? răspunse Mark, înghițind în sec.
– Nu… chiar nu e.
– …La naiba!
Privirea lui Chase alunecă pentru o clipă spre căruciorul cu mâncare. Mark profită de moment și ieși grăbit din cameră.
Rămas singur, Chase ridică capacul farfuriei și duse la gură o înghițitură deja rece, cu o expresie în continuare încruntată.
Pe hol, departe de urechile lui, Mark murmură nemulțumit:
– Ce e asta… nici să luăm o zi liberă nu mai avem voie?
Cuvintele se pierdură în liniștea coridorului, fără să ajungă vreodată la cel căruia îi erau adresate.
✤✤✤✤✤✤
Pentru prima dată după multă vreme, Josh se simțea cu adevărat bine. Rana încă îl durea, dar era o durere palidă în comparație cu bucuria simplă de a petrece o zi întreagă alături de fiul său. Cu gândul la tratament și la timpul petrecut cu Pete, apucă volanul și porni la drum, fredonând încet, aproape fără să-și dea seama.
Vizita la spital fu scurtă. I se schimbă bandajul, iar rezultatele analizelor nu aduseră nimic neașteptat.
– Ar fi bine să vii regulat la control, îi spuse medicul.
– Ai destule copci… probabil va rămâne o cicatrice. Dar, având în vedere că a fost o mușcătură de coiot, ești norocos că e doar atât.
Josh ascultă mecanic, încuviință și stabiliră următoarea programare. După ce îi mulțumi, se ocupă și de vaccinul lui Pete, iar când ieșiră din spital, gata să se întoarcă acasă, se opri brusc.
Parcul nu era departe.
După o clipă de gândire, își schimbă direcția.
– Ce zici, vrei o înghețată?
– Daa! izbucni Pete entuziasmat și porni înainte, legănându-se spre mica gelaterie din apropiere. Josh zâmbi și îl urmă.
– Ce alegi?
Curând, copilul primi o înghețată de ciocolată într-un cornet, iar chipul i se lumină de fericire.
– Ce copil adorabil, spuse angajatul, privindu-i pe rând.
– Seamănă mult cu tatăl lui.
– Mulțumesc, răspunse Josh, râzând ușor, în timp ce plătea și lăsa un bacșiș.
După ce Pete își termină înghețata, oboseala începu să-I cuprindă. Josh se așeză pe o bancă, lăsându-l pe băiat să se joace în iarbă.
Atunci îl observă.
Un bărbat stătea nu departe, pe o altă bancă, ținând în mână o budincă. În mod normal, imaginea ar fi părut aproape ridicolă — un adult singur, cu un desert în mână. Dar ceva la el era… neliniștitor.
Nu avea nicio expresie. Privirea îi era fixă, ca și cum ar fi fost blocat într-un gând din care nu putea ieși. Mișcările îi erau rigide — ducea lingura la gură mecanic, de parcă ar fi fost surprins de propria existență.
Josh îl urmă o vreme în tăcere.
Când bărbatul scăpă budinca pe picior și rămase nemișcat, fără să reacționeze, Josh nu mai putu ignora situația. Se ridică, aruncând o ultimă privire spre Pete — copilul se așezase pe iarbă și rupea trifoi liniștit — apoi se apropie.
– Hei… ești bine? Totul e în regulă?
Bărbatul clipi, surprins, ca și cum abia atunci îl observa. Faptul că reacționa era, măcar, un semn bun.
– Nu te simți bine? Vrei să chem o ambulanță?
– Nu… nu, e în regulă, răspunse celălalt, cu voce tremurată.
Pentru o clipă, Josh îl privi mai atent. Chipul îi părea vag familiar.
– Ne-am mai întâlnit?
Bărbatul îl recunoscu primul. Ochii i se deschiseră larg.
– Ai spus că ești bodyguard… Josh, nu?
Amintirea reveni imediat. Era Yeon-woo — îl întâlnise la petrecerea lui Pittman. Josh zâmbi și se așeză lângă el, salutându-l cu mai multă căldură.
Chiar și atunci, Yeon-woo părea slăbit, ca și cum ar fi trecut printr-o perioadă grea. Însă, când îl zări pe Pete, expresia i se schimbă ușor.
– Lucrez în aceeași companie cu Emma, spuse el, apoi adăugă, parcă pe neașteptate:
– Emma a spus și că tu ai un copil…
Atunci, în mintea lui Josh, se aprinse un bec. Mesajul ei.
Trebuie să vorbesc cu tine.
Despre asta era?
Un ușor sentiment de ușurare îl traversă — nu era ceva legat direct de Emma însăși. Deschise gura, mai relaxat:
– Așa se explică de ce m-a întrebat când sunt liber. Nu știam despre ce e vorba… dar, până la urmă, nu schimbă mare lucru.
Tăcu o clipă, lăsând gândurile să se așeze. Apoi, o idee îi încolți brusc.
– Lucrezi în același loc cu Emma, nu? Pot să te întreb ceva?
Yeon-woo încuviință, curios.
– Câți bărbați sunt acolo?
Întrebarea îl surprinse.
– În departamentul de secretariat? Doar eu. Sunt șeful echipei. În rest… toate sunt femei. Inclusiv Emma, sunt trei.
În acel moment, expresia lui Josh se schimbă.
În mintea lui se legau, una câte una, fragmente de amintiri — priviri, gesturi, tonuri. Iar firul gândurilor ducea, inevitabil, la bărbatul din fața lui.
Și atunci, ceva nu se mai potrivea.
✤✤✤✤✤✤
De ce naiba nu știe să aleagă un bărbat ca lumea?
Gândul îi răsuna obsesiv în minte lui Josh, în timp ce conducea pe autostradă, cu maxilarul încleștat. Emma spusese clar — era o relație serioasă. Și, dacă era să fie sincer, Yeon-woo avea exact genul de înfățișare care i-ar fi atras atenția ei. Încă de la prima întâlnire, îi amintise de ea.
Nu era greu de înțeles de ce sora lui se îndrăgostise.
Problema era… Yeon-woo.
Amintirea chipului lui inocent, complet inconștient de sentimentele Emmei, îi reaprinse furia. Iar gândul că ea îi ceruse lui Josh să-l ajute pe tipul acela îl făcu să-și încordeze mâinile pe volan.
Dacă nu ar fi aflat că Yeon-woo era însărcinat… probabil că nu s-ar fi abținut să nu-l lovească.
– La naiba!
Lovitura în volan răsună în mașină. Pete, care dormea liniștit pe scaunul din spate, tresări și ridică capul, clipind confuz. Dar, la fel de repede, adormi la loc.
Văzând asta, Josh simți cum i se scurge dintr-odată energia. Un oftat greu îi scapă.
La urma urmei… nu e vina mea.
Totul se reducea la alegerile Emmei. Și, cu cât se gândea mai mult, cu atât se enerva mai tare.
– Numai de ăștia se îndrăgostește…
Își mușcă limba ca să nu izbucnească din nou și, în schimb, apăsă accelerația.
Furia nu-l părăsi nici după ce se întoarse la serviciu. Voia să vorbească cu Emma la cină, să clarifice lucrurile, dar ea nu apăruse.
E ocupată cu munca, îi spusese mama lui, dezamăgită.
Lipsit de o țintă pentru furia lui, Josh o purtă cu el până târziu în noapte. După ce îl culcă pe Pete, porni spre reședința lui Chase. Când ajunse, era deja trecut de miezul nopții.
Parcă direct la Mark.
– Cum e rana? Poți lucra?
– Nu e nimic. Sunt bine.
Răspunsul calm îl liniști vizibil pe Mark, deși, în sinea lui, ar fi vrut să-i acorde mai mult timp de odihnă. Dar cu personalul redus, nu-și permitea luxul acesta.
– Ce mai face Seth? S-a întors?
– Da, a revenit azi. A întrebat de tine. Mâine după-amiază ai program…
Se opri, ducând mâna la frunte.
– Ah… capul meu…
Josh îl privi nedumerit, iar Mark oftă.
– Du-te să-l vezi pe C înainte să te culci.
– Pe domnul Miller? De ce?
Mark își frecă sprâncenele, exasperat.
– Pentru că s-a enervat când ți-am dat liber fără să-i spun. De parcă ar trebui să-i raportez fiecare mișcare… Oricum, trebuie să-l informez că te-ai întors. Du-te și arată-te. E… complicat.
Josh înghiți un comentariu și dădu din cap.
– Am înțeles.
Se îndreptă mai întâi spre camera pe care o împărțea cu Seth, amânând inevitabilul. Ușa era deschisă, dar camera goală.
Își lăsă bagajele și intră la duș, având grijă să nu-și ude rana. Abia ieșise când ușa se deschise brusc.
– Seth.
– Josh.
Se priviră o clipă, apoi se apropiară instinctiv, strângându-și mâinile și îmbrățișându-se scurt.
– Ce ai pățit? Ești bine?
– Sunt bine, răspunse Josh cu un zâmbet.
– Tu? Cum e cu glonțul?
– Bine.
Seth îl privi atent, verificându-l din cap până-n picioare, apoi își fixă din nou privirea asupra lui.
– Ce s-a întâmplat acolo? Erai singur cu acel Alpha.
Josh înțelese imediat îngrijorarea.
– Nu s-a întâmplat nimic. Coioții au fost mai periculoși decât feromonii, încercă să glumească, dar Seth rămase serios.
– Am auzit că ai fost mușcat. Ți-ai făcut vaccinul?
– Da. Și nu e chiar atât de grav. Tu ce zici, mai bine împușcat?
Seth pufni ușor.
– Nici nu-mi amintesc mare lucru. Doar că a fost cel mai ciudat medicament pe care l-am luat vreodată. M-am trezit direct în spital. Isaac a dus totul singur.
Josh își aminti și zâmbi amar.
– Îi rămân dator.
– Și eu.
O tăcere scurtă, apoi Seth întrebă:
– Iei ceva pentru feromoni?
– Nu prea… de obicei.
Fără să-și dea seama, Josh își duse încheietura la nas. Seth se apropie brusc.
– Stai puțin.
– Hei, mă gâdilă…
– Taci.
Seth inspiră atent.
– Miroși… foarte slab.
– Nu e normal?
– Ba da… dar e mai slab decât de obicei. Poate detergentul e mai puternic.
– Ce faceți voi doi?
Vocea neașteptată îi făcu pe amândoi să se întoarcă. În ușă stătea Isaac, cu Henry în spatele lui.
Josh râse stânjenit.
– Nimic special.
De data asta însă, reacția lui Isaac fu diferită. Privirea îi alunecă spre Seth, apoi se întoarse brusc la Josh.
– …Ce făceați?
Tonul calm ascundea ceva neliniștitor.
– Vorbeam doar…
– Ce făceați voi doi singuri aici? Nu-mi spuneți că…
– Că ce? interveni Seth.
Isaac îl fixă cu o privire ascuțită, aproape ostilă. Josh rămase uimit — nu-l mai văzuse niciodată așa.
Henry clipi confuz.
– Hei… ce-i cu tine?
Dar Isaac nu se opri. Îi strânse mâna lui Henry cu putere, fără să-și ia ochii de la Seth.
Seth oftă, exasperat.
– La ce te gândești? Josh și cu mine nu avem genul ăla de relație.
– Atunci ce era asta?! izbucni Isaac.
– Îl miroseai pe gât! Și vrei să cred că nu e nimic?
Vocea îi deveni tăioasă.
– Chiar crezi că sunt idiot?
Isaac țipă în rafale, pierzându-și complet calmul obișnuit. Josh încercă să intervină, să explice că totul fusese o simplă neînțelegere, dar adevărul era că nici el nu putea formula clar ce se întâmplase. Dacă ar fi fost întrebat direct ce făceau, nu ar fi avut un răspuns limpede. Și, mai mult decât orice, îl surprindea faptul că îl vedea pe Isaac atât de tulburat — ridicând vocea, folosind un limbaj atât de dur, complet diferit de imaginea lui obișnuită.
În contrast, Seth rămase calm.
– A fost o neînțelegere. Ce am făcut e între mine și Josh. Nu sunt obligat să dau explicații nimănui.
– Ce ai spus?! izbucni Isaac.
– Doar pentru că îți place Josh, nu înseamnă că toți ceilalți sunt ca tine.
Tăcerea care urmă fu bruscă și grea.
Pentru o clipă, nimeni nu procesă cu adevărat cuvintele.
Abia după câteva secunde Seth realiză impactul.
– …Și acum?
Josh clipi, complet confuz.
– Ce vrei să spui?
Seth ridică din umeri, cu o liniște aproape enervantă.
– Isaac te place. De asta reacționează așa. Se teme că i te iau.
– …Ce?
– …Ce?
– Hei!
Trei voci se suprapuseră: Josh, Henry și Isaac. Toți trei rămaseră o clipă încremeniți, privindu-se unii pe alții, incapabili să decidă dacă tocmai auziseră corect. Doar Seth rămăsese neschimbat, ca și cum ar fi vorbit despre ceva banal.
Fața lui Isaac se înroși violent.
– Nenorocitule… cum poți spune asta?!
Seth răspunse fără să clipească:
– M-ai forțat să clarific situația.
Tensiunea crescuse brusc, grea și incomodă. Josh simțea cum situația scapă complet de sub control.
În acel moment, Henry interveni brusc:
– Serios?
Vocea lui fusese mai puternică decât intenționase. Isaac îl privi, iar Henry, ca și cum ar fi fost împins de ceva din interior, izbucni:
– Chiar e adevărat?! Îți place de Josh?!
Isaac nu răspunse. Doar fața i se coloră și mai tare. Iar asta fu suficient.
Henry făcu un pas înainte.
– Henry!
Dar era prea târziu.
Pumnul lui se abătu direct asupra feței lui Isaac cu un sunet sec, brutal.
Impactul răsună în cameră, iar Isaac se clătină înapoi. Pentru o clipă, totul păru suspendat.
Josh rămase nemișcat, clipind, incapabil să proceseze scena.
Henry însă nu se opri. Îl apucă pe Isaac de guler, apoi îl împinse, iar când acesta se dezechilibră, Henry își retrase pumnul și… fără să mai spună nimic, se întoarse și ieși din cameră, ca și cum ar fi fugit de ceva.
– Ce naiba…? murmură Josh, complet pierdut.
Se uită la Isaac, apoi la ușa prin care dispăruse Henry.
– Nu știai? interveni Seth, liniștit.
– E evident că îl place pe Isaac.
– …Ce?
Isaac, încă amețit, nu protestă. Doar își feri privirea, roșu la față.
– Mi-a spus-o… murmură el în cele din urmă.
– Henry ți-a mărturisit?
– La petrecerea lui Pittman… m-a chemat deoparte.
Josh rămase tăcut. Piesele începeau să se așeze într-un mod complet absurd.
Seth oftă.
– E un dezastru.
Isaac își șterse fața, evitând privirile tuturor.
– …Vă las.
Și plecă.
Josh rămase nemișcat, încă încercând să înțeleagă haosul din fața lui.
– Cum ai știut? îl întrebă în cele din urmă pe Seth.
– Cum să nu știu? răspunse acesta calm.
– E evident.
Josh nu mai avu nimic de spus.
✤✤✤✤✤✤
Conacul rămăsese cufundat într-o liniște apăsătoare, aproape ireală. Josh stătea întins pe pat, cu privirea pierdută în tavan, fără să reușească să adoarmă nici după aproape o oră. În acea zi, sala de monitorizare fusese lăsată în grija lui Seth, iar faptul că împărțea aceeași cameră cu el îi oferise, pentru prima dată după mult timp, o senzație de relaxare. Se foise în pat, ascultase muzică, butonase telefonul fără scop, dar liniștea nu-i adusese odihnă, ci o claritate incomodă a gândurilor.
– La naiba.
Se ridică brusc, bombănind. Intră în baie, ieși la fel de repede, iar atunci își aminti deodată ceva esențial. Uitase complet că trebuia să-l vadă pe Chase.
– Of…
Își trecu mâna prin păr, iritat de propria neatenție. Mark îi spusese clar. Oricât de haotică fusese ziua — Isaac, Henry, tot acel dezastru emoțional — tot el era cel care amânase fără motiv și apoi uitase cu desăvârșire. Dacă mai întârzia, Chase avea să-l „pedepsească” în felul lui, fără îndoială.
Poate ar trebui să merg mâine dimineață…
Dar imediat își aminti tonul lui Mark. Nu, mai bine nu.
Își înăbuși gândurile și ieși pe hol. Urcă scările, trecu de ușile aliniate una după alta și, în cele din urmă, ajunse în fața camerei lui Chase.
Se opri.
„Hmm…”
Ușa era închisă. Prea închisă, prea tăcută. Josh își drese glasul, încercând să-și ascundă ezitarea. Ridică mâna, dar nu bătu imediat. Îi lipsea curajul pentru un gest atât de simplu.
Serios…?
În cele din urmă, bătu.
Cioc, cioc.
Sunetul răsună prea clar în liniștea coridorului.
Niciun răspuns.
Așa e mereu, își spuse.
Totuși, apăsă mânerul și împinse ușa. Intră.
– Domnule Miller, am auzit că mă căutați. Îmi pare rău, eu…
Se opri. Camera era goală.
Patul era impecabil, neatins. Nici urmă de Chase. Josh clipi, derutat, și își plimbă privirea prin încăpere. Baia era de asemenea goală. Niciun semn de viață. Niciun indiciu.
„Ce naiba…”
Își trecu mâna prin păr, confuz. Și atunci auzi.
Un sunet slab, ritmic — valurile.
Abia atunci își aminti.
Exista acea ieșire, acea scară în spirală care cobora direct spre plaja privată. Chase o folosise mereu ca pe o scurtătură, deși nimeni nu-l văzuse vreodată înotând acolo. Era un detaliu ciudat, aproape secret, în toată reședința.
Josh rămase o clipă nemișcat în ușă.
Apoi coborî privirea.
Jos, la capătul scărilor, marea se întindea întunecată și neliniștită. Printre valuri, o siluetă apărea și dispărea, ruptă de ritmul apei. Un corp uman, singur în întuneric.
Josh își încordă privirea.
Cine naiba…
Mintea îi alergă rapid prin toate posibilitățile absurde: intruși, urmăritori, oameni ai cultului. Dar imediat își dădu seama de un lucru simplu.
Nimeni nu avea acces acolo.
Dintre toți, exista o singură persoană suficient de nesăbuită — sau suficient de stăpână pe locul ăsta — încât să fie acolo.
Chase Miller.
Valurile loveau constant țărmul, iar silueta continua să se miște în apă, calmă, aproape sfidătoare.
Josh ezită doar o clipă.
Apoi începu să coboare scările, atras de acel sunet regulat, ca și cum marea însăși îl chema mai aproap
✤✤✤✤✤✤
Nisipul întins pe țărmul larg era umezit doar într-o singură zonă, ca și cum marea ar fi trasat mereu aceeași linie, fără abatere. Valurile veneau la intervale regulate, își lăsau atingerea pe același loc, apoi se retrăgeau înapoi, obediente unui ritm care părea imposibil de tulburat. Ordinea aceea, repetitivă și previzibilă, ar fi trebuit să inspire liniște. Și totuși, privindu-l, Josh simți contrariul — o iritare vagă, aproape instinctivă, ca o dorință inexplicabilă de a rupe acel tipar, de a-l destabiliza doar pentru a vedea ce rămâne în urmă.
Fără să-și dea seama, exact asta făcea acum. Cu un gest absent, luase nisip în palmă și îl lăsase să-i alunece printre degete, urmărind cum valurile se întorceau disciplinat, ștergând orice urmă. Repetiția aceea perfectă îi apăsa mintea într-un mod ciudat, până când o prezență apărută brusc în câmpul lui vizual îi tăie complet șirul gândurilor.
– …!
Josh își ridică privirea și rămase nemișcat.
În depărtare, silueta din apă își schimbase direcția. Fără ezitare, începu să înoate spre țărm, direct spre locul în care se afla el.
Pentru o clipă, Josh rămase blocat între realitate și amintire. În minte îi reveni, fragmentat, avertismentul rece al lui Chase — cuvintele acelea spuse la întâmplare, dar care acum căpătau o greutate stranie. Apoi, imaginea se clarifică brusc.
Un bărbat ieșind din mare.
Chase.
Apa îi curgea în șuvoaie de pe corp, ca și cum oceanul refuza să-l lase să plece complet. Părul blond, complet dezordonat, îi cădea în șuvițe ude peste frunte. Pielea palidă contrasta violent cu întunericul apei din spatele lui, iar ochii, fixați înainte, păreau neobișnuit de liniștiți — sau poate doar reci.
Se ridica din valuri pas cu pas, ca și cum marea însăși îi deschidea drumul.
Josh nu se mișcă. Doar îl urmărea, fără să clipească.
Când ajunse mai aproape, Chase își trecu o mână prin păr, îndepărtând apa și își opri privirea asupra lui. Gestul era aproape absent, dar suficient cât să-l facă pe Josh să-și încordeze umerii fără să știe de ce.
Picăturile de apă îi urmau corpul în linii lente, coborând pe gâtul lung, pe clavicule, pe pieptul bine definit, adunându-se și apoi alunecând mai departe, fără grabă. Totul părea absurd de clar, de expus, ca și cum marea însăși îl dezvăluia fără rușine.
Josh își ținu respirația când privirea îi coborî involuntar, urmând același traseu al apei, până la silueta lui Chase.
Era complet gol.
mulțumesc !