Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 32, volumul 3

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 3

Capitolul 32

Când Liu Yan se trezi, privi în gol pentru o bună bucată de vreme, întins pe masa de piatră, încercând să-și amintească ceea ce se întâmplase. Se uită la picioarele sale și văzu ligheanul cu apă pe care îl scăpase mai devreme fiind încă ud și scurgându-se pe pământ. Își miji ochii către cer. Poziția soarelui îi arăta că nu fusese inconștient prea mult timp. Când se ridică, un halat care îl acoperea îi alunecă în mod natural de pe umeri, iar când Liu Yan dădu să îl ridice, o umbră de tristețe îi apăru pe chip.

Halatul îi aparținea lui Xu Mingshi. Se gândi imediat că această persoană plecase deja și nu mai avea să se întoarcă vreodată.

Destul de ciudat, dar în acel moment nu se gândise deloc la Yi Mo. Deloc. Prin minte îi trecuse fulgerător gândul că Yi Mo și-ar fi putut reveni, dar fusese doar un gând trecător. Apoi tot ceea ce îi venea în minte era doar chipul lui Xu Mingshi.

De la aroganța tinereții sale la ridurile adânci ale bătrâneții, aproape că nu existase nicio perioadă de tranziție între ele. Se întâmplase totul într-o clipă, ca și cum îmbătrânise dintr-o dată și apoi dispăruse din lume.

Liu Yan nu se putu abține să nu-și ridice mâna și să-și atingă propria față, netedă și fără riduri. În această curte, fie că era vorba de el sau de Shen Jue, amândoi aveau fețe tinere, cu mulți ani de trăit înainte. Doar Xu Mingshi fusese devastat de timp și avea o față bătrână. Gândindu-se la asta, Liu Yan făcu câțiva pași în curte, urmând pașii lui Xu Mingshi, privind florile și păsările, furnicile și fluturii. După un timp, se opri, se ghemui și păru să se prăbușească sub greutatea tuturor acestor gânduri, sprijinindu-se de peretele unde Xu Mingshi se scălda odată la soare. Gândurile sale erau pline de regret.

Pentru ce anume îi părea rău? Liu Yan nu putea explica. Știa doar că Xu Mingshi plecase, fără a-și lua măcar un rămas bun, lăsându-l cu o persoană mai puțin de care să-și facă griji în această lume. În timp ce se gândea la asta, o tristețe profundă îl cuprinse, deși nu știa de unde venea. Îl făcea să se simtă teribil de inconfortabil. Atunci când venea vorba de reîncarnările sale, părea că fusese întotdeauna o persoană fără inimă. Chiar dacă nu îi lipsise niciodată loialitatea și era întotdeauna dispus să îi ajute pe ceilalți, puțini erau cei care îi intraseră cu adevărat în inimă și de care îi păsa.

Fusese întotdeauna lucid și excesiv de precaut, menținând o distanță adecvată în relații, fără a-și dezvălui niciodată slăbiciunile, ca o sferă perfect rotundă, fără margini, astfel încât nimeni nu putea pătrunde în carapacea sa dură. Cei care intraseră în lumea lui erau cei pe care el însuși îi lăsase să intre. Acum, cu o persoană mai puțin, se simțea trist fără niciun fel de prefăcătorie. Cu ochii roșii, în timp ce își îngropa fața în genunchi, rămase în acea poziție, fără să știe cât timp stătu acolo.

Chiar atunci Shen Jue ieși din bucătărie cu apă fierbinte. Aruncă o privire către Liu Yan, care era ghemuit lângă perete, ezită o clipă, apoi se apropie și se așeză lângă el.

– Tată, strigă Shen Jue.

Liu Yan părea să nu audă și rămase nemișcat. Shen Jue îl strigă din nou, și abia atunci Liu Yan, cu o voce nazală, întrebă:

– Și-a schimbat hainele?

– Da, răspunse Shen Jue.

Abia atunci Liu Yan ridică capul. Ochii lui erau roșii, dar nu erau urme de lacrimi, probabil le șterse ca să nu le vadă nimeni. Se ridică, luă apa fierbinte de lângă el și se îndreptă spre cameră. Îi promisese că se va ocupa personal de înmormântarea sa, astfel încât Xu Mingshi să poată merge pe ultimul drum cu demnitate.

Când intră în cameră, trecu pe lângă un paravan de decor și văzu pe cineva așezat pe marginea patului, ajutându-l pe Xu Mingshi, care zăcea întins pe pat, să-și pună pantofii și șosetele. Silueta îmbrăcată în negru, care emana o aură sălbatică și rebelă, nu putea fi decât Yi Mo.

Mâna lui Liu Yan tremură ușor, iar apa din lighean începu să se unduiască, udând pânza albă aflată pe margine.

Yi Mo se întoarse, îl privi, apoi își coborî capul pentru a continua ceea ce făcea, având o expresie neobișnuit de concentrată și solemnă. Liu Yan rămase tăcut, se îndreptă spre margine, așeză ligheanul, stoarse pânza albă, apoi se apropie pentru a-i curăța fața lui Xu Mingshi.

Mai devreme, Xu Mingshi îl provocase în mod deliberat pe Shen Jue cu mâncatul supei de pui, așa că încă mai avea multe urme de ulei în jurul gurii, care se lipiseră chiar și de barba lui, strălucind de grăsime. Într-o clipită, Xu Mingshi trecuse de la a fi plin de energie, provocându-l furios pe Shen Jue până când acesta aproape că își pierduse cumpătul, la a zăcea acum rece, fără să mai poată fi încălzit vreodată.

Liu Yan îi pieptănă cu grijă barba, șterse petele de ulei și îi aranjă părul dezordonat într-un coc îngrijit. Bătrânul, îmbrăcat acum într-un set nou de haine, zăcea acolo cu ochii închiși, liniștit și calm, emanând o înfățișare blândă și împăcată.

Apoi fu pregătit pentru înmormântare și pus în sicriu. Aprinseră tămâie, arseră bani de hârtie și puseră o candelă veșnic aprinsă lângă sicriu. Zi și noapte păzeau sicriul, ardeau hârtie sau completau candela cu ulei.

Spre deosebire de obiceiurile funerare din lumea muritorilor, aici nu se auziseră plânsete sau muzică de înmormântare, totul fiind tăcut și liniștit.

Astfel, trecuseră primele șapte zile de doliu. După aceasta, sicriul fusese coborât în mormânt și îngropat.

Un monument de piatră fusese așezat pe mormânt, cu câteva rânduri simple inscripționate pe el, reprezentând numele și titlul lui Xu Mingshi, precum și numele membrilor familiei sale.

Yi Mo stătea în fața mormântului, aprinzând bani de hârtie și privind fumul și lumina focului. Printre bucățile de hârtie care zburau, el spuse:

– Xu Mingshi, nu mă așteptam să faci una ca asta.

Într-adevăr, nu se gândise niciodată că Xu Mingshi ar face așa ceva.

Se gândise la multe lucruri înainte. Exersase o mie de ani de cultivare, înțelegea că totul avea o cauză și un efect și știa că meritele sale erau abundente. Poate că avea o șansă de schimbare în viitor, așa că își păstrase viața, trăind fără scop în forma sa originală. În ultimii două mii de ani, multe ființe, atât oameni, cât și demoni, beneficiaseră de bunătatea lui. Deși nu-i plăcea să socializeze și era indiferent din fire, asta nu însemna că nu exista cineva care să vrea să-l ajute. De exemplu, bătrânul nemuritor – de câte ori îl ajutase? Dar ajutorul acestuia fusese întotdeauna subtil. La urma urmei, universul era vast și străvechi, și totul era guvernat de regulile sale. Viața sau moartea, ascensiunea sau regresul, nici măcar nemuritorii nu le puteau schimba cu ușurință.

Doar când se ivea ocazia, bătrânul nemuritor putea da o mână de ajutor, în conformitate cu soarta.

Dar nu se aștepta ca ocazia să vină prin Xu Mingshi.

Așteptase o șansă, iar apoi aceasta venise. Cel care adusese schimbarea fusese Xu Mingshi. Întâlnirea și cunoașterea lor fusese atât de ridicolă, și totuși se terminase așa.

– Xu Mingshi, spuse Yi Mo, dând din cap.

Aruncă încă o serie de bancnote în foc, apoi atinse ușor piatra funerară, spunând încet:

– A sosit timpul să te duci să o vezi.

Yi Mo știa o mulțime de lucruri, dar nu-i plăcea să vorbească despre ele. De exemplu, micul spirit de iepure de care Xu Mingshi era atât de preocupat, Yi Mo știa de mult timp despre el.

Sufletul tinerei refuzase să se reîncarneze, stând continuu lângă Podul Naihe, plângând fără încetare, până când Regele Lumii de Dincolo fu nevoit să trimită pe cineva căruia să i se descarce.

Acest lucru îl aflase atunci când se aventurase în lumea de dincolo după moartea lui Ji Jiu.

Plânsul, care îi provocase Regelui Lumii de Dincolo dureri de cap, urma în cele din urmă să fie raportat. După aceea, acesta fusese supus unei examinări amănunțite de către nemuritori. Atât ea, cât și Xu Mingshi erau de natură bună, făcând mereu fapte bune în timpul vieții lor. Așa că meritau un final fericit. Prin urmare, Xu Mingshi nu ar fi trebuit să-și piardă sufletul.

Bătrânul nemuritor, urmând voința cerurilor, adună sufletul lui Xu Mingshi și astfel îi dădu șansa de a o lua de la capăt, pentru a răsplăti lacrimile iepurașului. Fusese un final fericit pentru toată lumea.

Yi Mo se ridică, se scutură de praful rămas pe corp și îi spuse lui Liu Yan:

– Să mergem acasă.

În acel moment, Liu Yan își ridică în sfârșit privirea și se uită la Yi Mo. Era prima dată când îl privea cu atenție de când își recăpătase forma umană.

Se simțea ca și cum ar fi fost prima dată când se întâlneau. În timp ce se uita la chipul său, chiar și respirația lui părea să dispară treptat. Era ca și cum, văzând acel chip, ar fi putut renunța la viața sa.

Îl privi atât de mult timp, cu atâtea lucruri în minte pe care voia să le spună, dar în final, rosti doar o singură frază:

– Chiar te-ai întors.

Tot ce rosti fusese doar această frază calmă și simplă.

Pentru că încă se puteau vedea, încă se puteau privi unul în ochii celuilalt, nimic din această lume nu-l putea face să-și piardă calmul.

– M-am întors, răspunse Yi Mo.

– Mă bucur că te-ai întors.

Yi Mo îl privi și îl întrebă ușor:

– Dacă vor mai fi răsturnări de situație, mă vei aștepta?

Dacă vor mai fi obstacole în calea noastră, mă vei aștepta?

Liu Yan tremură aproape imediat, dar se calmă rapid.

Nu putea decât să aștepte. Pentru el nu exista o altă alegere.

Din momentul în care îl întâlnise, nimic nu îl putea convinge să renunțe la jumătatea drumului. Îl plăcea, și era un fel de iubire care îl putea face să zâmbească și să supraviețuiască chiar și în disperare, doar gândindu-se la el. Aceasta era în sine o situație fără ieșire, una care nu putea fi rezolvată nici măcar după trei vieți.

Nu avea altă alegere decât să-și urmeze inima.

– Te voi aștepta, spuse Liu Yan.

Poate că în viitor totul va fi liniștit și vor putea merge împreună prin viață sau poate că vor mai fi tulburări și lupte. Dar ce conta cum avea să fie viitorul?

Era doar o ființă umană obișnuită, născută umilă, incapabilă să cheme vântul sau ploaia, incapabilă să învie morții. Nu avea puteri miraculoase. Era doar o ființă umană.

În comparație cu demonii, spiritele, zeii și nemuritorii, era doar un om neînsemnat, umil, atât de umil încât era precum praful.

Dezastrele și calamitățile erau inevitabile pentru muritori. Singura alegere era să le înfrunte și să le accepte. Dar atâta timp cât viața lor continua, așteptarea și speranța nu va dispărea niciodată.

Dacă ceva fusese câștigat cu adevărat, cum ar putea cineva să se teamă că îl va pierde?

– Indiferent ce se va întâmpla, te voi aștepta, spuse Liu Yan.

Yi Mo se apropie, îl luă de mână și îi spuse șoptit:

– Nu vor mai fi probleme.

Vocea lui era ușoară, suna ca o promisiune, un jurământ, ferm și sigur.

Atunci, lacrimile lui Liu Yan începură să curgă în tăcere, fiind șterse repede de cineva, care îi șopti să nu mai plângă.

– Nu plânge, spuse Yi Mo, ținându-i mâna caldă cu propria lui căldură.

– Te voi însoți până vom îmbătrâni.

Te voi însoți până vom îmbătrâni.

O spuse și așa făcuse. Ținându-se de mână, zâmbeau în lumina dimineții, se îmbrățișau la apusul soarelui, trecând împreună prin alte cincizeci de primăveri și ierni. Până când părul lor negru încărunțise.

Într-o toamnă aflată pe sfârșite, el zăcea pe pat, privind pe fereastră frunzele galbene împrăștiate pe pământ de ploaie, ca și cum o pătură aurie ar fi fost întinsă în fața sa, strălucitoare și frumoasă. Purtau haine curate și îngrijite, stând unul lângă altul.

În acel moment, el auzi persoana de lângă el strigându-l pe nume și spunând:

– În viața viitoare, lasă-mă să te găsesc.

El zâmbi, colțurile buzelor sale arcuindu-se într-o curbă caldă și pașnică. Cu riduri pe obraji în timp ce zâmbea, spuse:

– Bine.

– Te voi aștepta.

– Bine.

Acceptă, apoi strânse mâna, pe care nu o mai lăsase niciodată să plece, și închise ochii liniștit.

Mână în mână, îmbătrânise alături de el.

Străbătând munți și ape, traversând râul timpului, trecând de izvoarele galbene și cerul albastru, ajunseră la capătul pustiului. În lumea nouă și înfloritoare, el era încă acolo.

Lumina soarelui de afară strălucea prin perdelele subțiri, pătrunzând în cameră. Vântul de toamnă din cameră agita perdelele patului brodate cu flori de piersic, ridicându-le ușor și apoi lăsându-le să cadă, repetând acest gest de câteva ori, până când perdelele se opriră în loc.

(Întâlnire cu șarpele demon – Sfârșit)