Victoria Cade- Capitolul 16

Umbre

Victoria se aplecă și trase încet femeia de pe masa de metal. Trupul ei inert cântărea greu, dar Victoria nu părea să simtă greutatea. Mâinile ei erau ferme, privirea la fel de rece.

O sprijini de marginea mesei, verificând din nou pulsul, apoi îi trecu degetele sub bărbie, ridicându-i pleoapele. Pupilele reacționară lent, semn că sedativul încă era activ.

– Rămâi cu mine…. șopti.

Vocea îi era joasă, calmă. Aproape tandră, dacă n-ar fi fost metalică în același timp.

Prinse un colț de pânză murdară, îl înfășură în jurul umerilor femeii, apoi îi trecu un braț peste gâtul ei. Cu cealaltă mână încleștase arma.

Fiecare pas o făcea conștientă de un adevăr crud, timpul se scurgea și cel care regiza acest teatru bolnav era cu ochii pe ei.

Pe coridor, lumina roșie pâlpâia sacadat.

– Nu ești un personaj, șopti ea pentru sine, strângând mai tare arma.

– Ești un om și oamenii… pot fi vânați.

Un foșnet se auzi din spatele ei.

Victoria întoarse arma cu o viteză inumană, degetul sprijinindu-se de trăgaci.

– Gata…gata… vocea tremurată a unui alt bărbat, cu mâinile ridicate.

Ochii lui fugeau de privirea ei, lipindu-se de corpul femeii.

– Eu doar… curăț…

Victoria nu zise nimic îl fixa cu o tăcere care părea să-l strivească. Bărbatul coborî capul, respirând sacadat, apoi se retrase cu pași mici în întuneric.

Fără grabă, Victoria reîntoarse privirea spre coridorul din față.

Știa, orice ieșire era supravegheată. Orice clipă pierdută era o invitație pentru cel care aștepta să o vadă căzând.

– Nu astăzi…. rosti simplu.

Își aranjă femeia pe umăr mai bine și începu să înainteze. Fiecare pas suna ca un ultimatum.

**

Claude coborî din mașină, încă înainte ca motorul să fie complet oprit.

Pașii lui răsunară pe asfaltul crăpat ca niște lovituri de ciocan.

– Încercuiți perimetrul…glasul lui era un ton jos, rece, metalic.

– Nu mă interesează cine stă în cale. Nu mă interesează ce au de spus. Ea trebuie scoasă de aici vie. Atât.

Își trecu mâna pe sub jachetă și scoase arma cu mișcarea unui om obișnuit să tragă.

Degetele i se încleștară pe mâner cu o siguranță care nu mai lăsa loc de ezitare.

Oamenii din echipa lui, bărbați cu fețe palide, cu transpirația rece în colțul tâmplei, se uitară o clipă în ochii lui.

Și acolo văzură ceva care îi făcu să înțepenească.

Dacă ar fi trebuit, Claude Delacroix ar fi dat foc întregii clădiri.

Cu gesturi scurte, precise, își ridică mâna și le făcu semn să se alinieze. Un val de mișcare sincronă, puști automate pregătite, siguranțe scoase.

Pași care se presară în noapte ca o ploaie mută.

Intrarea principală era o poartă metalică de hală, semi-deschisă.

Dincolo de ea, scara metalică urca într-un unghi abrupt. Pe pereți, lumina roșie pulsa ritmic, ca un avertisment.

Claude ridică bărbia, cercetând fiecare platformă.

Din loc în loc, umbrele păreau să se miște, dar era greu să spui dacă nu cumva mintea lui  amețită de furie, proiecta iluzii.

Își mușcă obrazul pe dinăuntru până simți gustul sângelui.

Apoi se întoarse spre Allec, privindu-l fix.

– Etajul. Tu și echipa ta.

Allec dădu scurt din cap.

– Da, șefu.

Claude ridică mâna, făcând semn oamenilor să se răspândească.

– Linia de susținere pe aici.

-Nimeni nu trage decât la semnalul meu… vocea lui era un amestec de poruncă și rugăciune.

Un ofițer din stânga verifică încărcătorul. Altul își îndreptă pușca spre întunericul din capătul halei.

Claude se aplecă puțin, pipăind cu cotul ușa laterală. Simți balamalele ruginite, forța metalului crăpat…inspiră adânc.

Ochii lui, de un negru profund, priveau dincolo de toată furia, dincolo de toată frica.

Victoria era undeva în clădirea asta si dacă n-o scotea de aici…

Nici nu-și putea termina gândul.

Ridică arma în dreptul pieptului.

Făcu un pas înainte, începu să înainteze cu acea precizie tăcută care făcea diferența dintre un polițist și un vânător.

În spatele lui, Ella strângea la piept trusa medicală. Respira sacadat, dar în ochii ei era aceeași hotărâre.

Se pregăteau cu toții pentru iad.

**

În fiecare fibră din trup simțea timpul scurgându-i-se prin vene.

Ochii ei scanau coridorul, întunericul dintre coloanele metalice.

Respirația i se adânci brusc când lumina roșie pâlpâi și, ca o fotografie întunecată, contura siluetele grele ale forțelor de poliție care intrau.

Se opri, trăgând aer în piept.

Își întoarse privirea spre stânga și atunci îl văzu pe Claude.

El înainta cu arma în mâini, cu fața fixă, fără să știe că la câțiva metri deasupra lui, în umbra densă, cineva așezase țeava lungă a unei arme cu lunetă.

Ochii Victoriei se îngustară.

În timp ce privirea i se fixa pe strălucirea rece a lunetei, un val de tăcere o cuprinse, ca un clopot de sticlă spart pe dinăuntru.

Dacă ar fi strigat, l-ar fi expus.

Dacă ar fi tras, n-ar fi avut timp să corecteze.

Lăsă femeia sprijinită de perete, cu delicatețea cu care ai așeza o păpușă de porțelan.

Inima îi bătea în urechi, dar chipul rămase o mască perfectă.

Își mișcă privirea spre containerul metalic de lângă ea  mult prea departe pentru un acoperiș util.

Apoi ridică ochii spre cablul gros, întins de la un capăt al sălii la celălalt, prins în două inele de prindere.

Ochii i se lumină o secundă.

Victoria coborî cu o mână la cureaua subțire care îi încercuia mijlocul. O desfăcu într-o singură mișcare.

O înfășură pe jumătate de braț.

Își ridică privirea din nou spre cablu, știa că avea doar o șansă.

Cu o mișcare calmă, aruncă capătul curelei peste cablul gros, se înfipse perfect, bucla strângându-se.

Victoria inspiră adânc, în mâna dreaptă ținea arma, degetul deja pe trăgaci.

– La dracu cu tine, șopti ea…

– N-o să-l iei azi…

Făcu un pas în spate…doi…trei.

Se împinse cu toată forța înainte trupul i se arcuise ca o panteră.

Picioarele i se izbiră de parapetul containerului și apoi, cu un zvâcnet scurt, alunecă de-a lungul cablului.

Aerul i se tăie, îsi simțea palmele arzând, cureaua trosnind sub greutatea ei.

În acea fracțiune de secundă în care trecea prin fascicolul de lumină, ochii ei cenușii îl întâlniră pe ai lui Claude.

Uimiți…cutremurați…și plini de ceva ce ea nu-i mai văzuse niciodată.

– Jos!... urlă ea, iar glasul ei, spart de aer, răsună ca o comandă divină.

Apăsă trăgaciul. Glonțul îi ieși din armă în același timp cu explozia metalică a lunetei sparte.

Țeava puștii se înclină, un alt foc scurt izbucni în întuneric, ricoșând în peretele din spatele lui Claude.

Victoria ateriză cu genunchii flexați, sprijinindu-se de podea cu o mână.

Arma îi tremura în cealaltă, dar privirea îi era rece ca moartea.

Claude rămase cu arma ridicată, privind-o…o secundă…două.

Fără să spună nimic, doar închise ochii, inspirând adânc.

Victoria ridică bărbia.

Era tot ce mai rămăsese dintr-o regină care alesese singură să devină sabie.

Pentru o clipă, totul rămase suspendat.

Victoria stătea cu genunchii îndoiți, cu arma în mâini, părul răvășit pe chipul alb, o statuie vie sculptată din gheață și foc.

Claude își coborî arma cu un gest tremurat, privind-o fix.

Ochii lui negri, întunecați de oboseală și furie se scufundau în ochii ei cenușii, care nu mai ascundeau nimic.

– Victoria… glasul lui era răgușit, abia un murmur.

Nu apucă să termine fraza, un nou zgomot, metalic, sări în tăcerea care îi înconjura.

– Sus! Sus!… strigă Allec, apărând lângă Claude, arma ridicată spre platforma unde lunetistul căzuse pe un genunchi, încercând să-și reașeze pușca.

– Foc de acoperire! … urlă Claude.

O ploaie de foc se dezlănțui de jos. Gloanțele ricoșau în schelele ruginite, scânteile cădeau în ploaie roșie.

Victoria se ridică încet, respirând sacadat, nu mai era o victimă, nici o prizonieră.

Era punctul fix al haosului.

Își ridică arma și trase un foc precis.

Lunetistul smulse capul într-o parte, arma îi alunecă din mâini.

Se prăbuși pe podeaua metalică, rămânând nemișcat.

– Sus! Verificați ținta!… răcni Claude spre doi agenți.

– Da, șefu! și pașii lor se auziră cum urcă scara laterală.

Claude coborî arma în sfârșit, se apropie de ea cu pași apăsați.

Victoria nu-l privi, ea se întoarse spre femeia lăsată pe coridor, sprijinită de perete, unde un alt ofițer îi verifica pulsul.

– Trăiește, domnule detectiv!  strigă agentul.

– Avem nevoie de medic imediat!

Claude se opri la un metru de ea. Victoria nu făcu nici un gest, părea că nici nu mai respiră.

– Te-ai întors pentru mine, rosti el încet, fără să știe de unde-i vine vocea.

Ochii ei se întoarseră, în sfârșit, spre el, pentru o clipă, în irizația luminii roșii, păreau umezi.

– Nu era un plan… spuse, aproape fără glas.

– A fost… singura opțiune.

– A fost alegerea ta.  Claude închise ochii o secundă.

– Și ai făcut-o pentru mine.

Între ei, tăcerea vibra ca o coardă prea întinsă.

Unul din agenți coborî grăbit scările metalice.

– Ținta neutralizată, șefu! E în viață, dar nu pentru mult timp!

Claude respiră greu, ca un om care a urcat un munte.

– Bine, rosti, apoi își coborî privirea spre ea.

– O scoatem pe femeie afară și pe tine.

Victoria lăsă încet arma jos, pentru prima dată, brațele i se înmuiară, genunchii îi tremurară.

Claude făcu ultimul pas, și când brațele lui i-au cuprins trupul, Victoria nu protestă, nu mai era nevoie de cuvinte.

Era doar tăcerea și o promisiune mută că va face orice să o țină în viață.

Atacatorul prins. Restul indivizilor scoși în cătușe, cu fețele lipite de asfaltul rece.

Lumina albă a girofarurilor picta umbre bizare pe zidurile clădirii, transformând totul într-o scenă de teatru macabru.

Victoria ieși încet dintre holurile întunecate, flancată de doi agenți.

Părea neatinsă, cu spatele perfect drept și chipul ei palid luminat de roșul intermitent al sirenelor.

La câțiva metri, femeia salvată era deja așezată pe targa ambulanței.

Claude, Allec și Ella stăteau în încăperea unde Victoria dăduse instrucțiuni cu acea voce calmă, cu ochii care nu clipeau.

În jur, două trupuri, unul atârna spânzurat de un lanț, altul înjunghiat.

Claude le privi fără milă.

– Cine e femeia asta…?  șopti Allec, vocea lui tremurând de fascinație.

Ella îl privi pe Claude, ochii ei umezi străluceau.

Dar Claude era prins între două lumi, amintirea privirii Victoriei și prezența ei din noaptea asta.

– A știut…  murmură el, mai mult pentru sine.

– A știut că o vor prinde…știa că eu mă voi revolta împotriva acestei fapte.

Se întoarse cu fața spre Allec.

– Ea nu m-a respins pentru că nu simte.  Glasul lui era de un calm sfâșietor.

– M-a respins tocmai pentru că simte la fel de mult ca mine…

Allec clipi de câteva ori, nedumerit.

– Ce tot spui, șefu’?

Claude își ridică încet bărbia, privind prin fereastră spre Victoria, care primea o pătură peste umeri.

– Spun că Victoria Cade nu știe să pronunțe cuvântul „te iubesc”, Allec.  Glasul i se frânse puțin.

– Ea demonstrează prin fapte.

Nu mai zise nimic.

Se întoarse brusc și ieși din cameră cu pași grei, hotărâți, agenții îi făceau loc fără să scoată un cuvânt.

Tot universul părea să tremure sub pașii lui.

Ajunse lângă ambulanță.

Victoria tocmai se ridica din scaun, pătura alunecându-i de pe umeri se întoarse spre el.

Ochii lor se încleștară, Claude nu spuse nimic își duse mâna spre ceafa ei.

O apucă cu o forță brutală, ca pe un om care a supraviețuit morții și atunci se lipi de ea.

Sărutul explodă în mijlocul haosului. Era un sărut al tuturor lucrurilor nespuse.

Frica aceea care îl devorase că o va pierde. Dorul care îl arsese nopți întregi.

Setea nebună de a o atinge iar.

Victoria nu mai era regina de gheață, se agăța de el cu ambele mâini, cu un tremur visceral.

Buzele lor se căutau cu disperare, cu foame, cu un abandon total.

Trupurile li se apropiau ca doi magneți condamnați să fie un singur întreg.

Când Claude își desprinse gura de a ei, făcu asta doar ca să poată respira, fruntea i se sprijini de fruntea ei.

– Victoria… glasul lui era spart, fierbinte.

– Vreau… să te duc acasă.

Respirau amândoi greu…ea îl privea cu ochii ca două flăcări.

– Vreau să te iubesc până îmi anulez tot dorul nebun pe care îl port în mine.

Victoria închise ochii o clipă, între gene i se adunase un tremur pe care nu l-ar fi recunoscut niciodată drept lacrimă.

Când îi deschise, în privirea ei ardea ceva ce nici măcar ea nu mai putea ascunde.

– Atunci… du-mă….șopti.

În spatele lor, toată lumea tăcea.

Pentru o clipă, părea că nimic altceva nu mai există.