Victoria Cade- Capitolul 15

Promisiuni

Claude nu schiță niciun gest când cuvintele femeii se așternură între ei, reci și precise ca un bisturiu.

– Vreau să știu ce plan aveți, domnule detectiv, și vreau să vorbesc cu superiorul dumneavoastră, spuse ea, privindu-l ca și cum l-ar fi putut demonta doar cu privirea.

Bărbatul cărunt rămase tăcut, dar în ochii lui acea flacără ascunsă, aceeași pe care Claude o văzuse și în privirea Victoriei,  punea o presiune insuportabilă.

Claude respiră adânc, simțind cum fiecare fibră din piept îl doare.

– Doamnă Cade…glasul îi era calm, dar cu o fisură pe care nu se mai obosi s-o ascundă.

– Vă asigur că o voi aduce acasă nevătămată…asta este singura promisiune pe care pot s-o fac acum.

Ochii femeii se îngustară ușor, de parcă ar fi cântărit dacă minte sau spune adevărul.

– Ați spus și despre ceilalți agenți că vor fi bine? replica ei  căzu ca o lovitură de bici, făcând referire la agenți găsiți morți afară…

Claude nu clipi…doar o privi atent.

Ella, care stătea în lateral cu dosarul strâns la piept, făcu un pas înainte. Privirea ei, de obicei blândă, era acum de o duritate care surprinse pe toată lumea.

– Victoria Cade are deja cea mai bună echipă care poate exista în orașul ăsta,  glasul Ellei era clar, aproape sfidător.

– Domnul detectiv Delacroix nu e doar bun..este singurul capabil să o găsească înainte să fie prea târziu.

– Ella… rosti  el numele ei, ca un avertisment stins, fără vlagă.

– Eu doar… murmură ea, închizând ochii o secundă.

– Eu doar spun ce știe toată lumea de aici.

Bărbatul cărunt își drese glasul privind spre el.

– Domnule Delacroix… când o găsiți, să-i spuneți că așa a fost întotdeauna, privirea lui se întunecă.

– Fascinată de tot ce înseamnă putere…de orice act morbid și că noi… nu am știut niciodată cum s-o protejăm de ea însăși.

Claude ridică privirea, simțind un gust amar în gură.

– O voi găsi…repetă, e data asta vocea lui suna ca o condamnare.

Femeia îl privi lung, sprânceana ei fină se arcuise cu un dispreț calculat.

– Sper să nu fiți ultima persoană care a văzut-o în viață.

Apoi își întoarse spatele și plecă, lăsând în urma ei un gol mai greu decât moartea.

– Doamne ce părinți…rostise cu vocea slăbită Ella care își coborî privirea.

Claude rămase în prag, ținând fâșia de material negru.Era tot ce le rămăsese din ea.

**

Victoria nu scosese niciun sunet de când fuseseră stinse luminile.

Timpul trecuse într-un gol perfect, un vid unde nici frica, nici nerăbdarea nu-și aveau locul.

Ochii ei cenușii analizau tot din acea încăpere, textura pereților, reflexia micii oglinzi, jocul umbrei pe podea. Își notase deja în minte poziția prizei, înălțimea veiozei, cât de sus era sistemul de supraveghere audio.

Respira calma ca și cum s-ar fi aflat într-o meditație calculată.

Apoi, în liniștea aceea densă,  înțelese că cel care o supraveghea… plecase, sau cel puțin părăsise imediata apropiere.

Un zâmbet ireal de rece îi traversă chipul,  înclină puțin capul, de parcă ar fi mulțumit invizibilului călău pentru neatenție.

Își coborî privirea spre nodul care îi fixa gleznele, sfoara era groasă, dar strânsă greșit, un detaliu pe care un criminal cu adevărat meticulos nu l-ar fi lăsat la întâmplare.

„Ai grăbit momentul spectacolului,” își spuse în minte.

„Greșeala ta.”

Ridică încet genunchii, mișcând trunchiul cu o precizie demnă de un antrenament militar. Nu se grăbea, fiecare gest era calculat.

Tăcerea era totală…

Cu vârful degetelor amorțite, trase de bucla nodului de la glezne, își rotise de câteva ori piciorul drept, slăbind tensiunea firului, apoi își propti talpa pe marginea saltelei și cu un efort minim, sfoara alunecă.

În semi întuneric, Victoria ridică glezna liberă, o plimbă un moment, ca și cum ar fi testat soliditatea realității.

Își îndoi apoi trunchiul înainte, ducând mâinile legate spre față. Se aplecă încet, până când încheieturile i se sprijiniră de buze și cu un gest scurt, perfect precis, prinse capătul nodului între incisivi,  mușcă o singură dată, apoi trase. Fibrele ude de salivă cedaseră imediat.

Rămase așa, cu mâinile sprijinite în poală cu respirația egală, nu exista triumf în ochii ei. Nici măcar satisfacție, era doar certitudinea.

Certitudinea că spectacolul abia începea.

Se ridică în picioare, își aranjă bretelele halatului și se apropie de peretele cu oglinda, își fixa reflexia cu aceeași privire de gheață pe care orice bărbat o confundase vreodată cu slăbiciunea.

– Jocul s-a terminat, șopti ea.

– Acum jucăm după regulile mele.

Victoria nu simțea nimic. Nici frică, nici grabă, totul era o succesiune de pași calculați.

O clipă își lipi dosul palmei de tâmplă, inspirând calm. Apoi coborî ochii spre cupele rochiei de noapte.

Cu mișcări precise, smulse sârma subțire ascunsă în tivul fin, o îndreptă pe genunchi până când capătul se îndreptă, se apropie de ușa metalică.

Degetele lungi pipăiau conturul broaștei. Închise ochii simțind, apoi se auzi un clic mic, aproape imperceptibil, când mișcă sârma în mecanismul încuietorii. Învârti mânerul, dar nu până la capăt, cu tot trupul, apăsă ușa care se deschise fără zgomot.

Dincolo de ea se vedea un hol lung, scăldat în lumina difuză a becurilor roșii.

Respiră o dată, apoi se întoarse înapoi spre pat, nu era gata.

Ridică cele două sfori. Una o înfășură în palma stângă, strângând-o până când i se albiră încheieturile.

Apoi smulse abajurul veiozei, metalul rece îi alunecă în degete. Cadrul greu, ca un ciocan strălucitor, avea să fie arma ei.

– Să jucăm… șopti și ieși din cameră.

Holul se deschidea în două direcții, la  stânga  unde se auzeau zgomote de voci și pași…la dreapta….era doar tăcere.

Victoria închise ochii…asculta cu atenție..

Un scârțâit, o ușă trântită, sunetul metalic al unui obiect mișcat…deschise ochii.

– Stânga….rosti rece, ca un verdict.

Pașii ei erau o combinație perfectă de eleganță și forță.

Pe coridor, un bărbat înalt ieși dintr-o ușă laterală, purta o salopetă întunecată, mască neagră lipită de chip.

Privirile lor se ciocniră și el păru derutat o clipă, apoi ridică un braț.

– Ce dracu…?

Victoria nu-i lăsă timp.

– Surpriză… glasul ei a fost un murmur care ar fi putut fi al morții însăși.

Porni spre el alergând, roti arma improvizată, metalul zburând în aer cu un şuierat, în ultimul pas, trase corpul înapoi și izbi.

Veioza lovi lateral mandibula bărbatului, sunetul osului fracturat răsună ca o explozie, se clătină, mâna i se zbătu în aer.

– De obicei… icni el, scuipând sânge.

– Victimele… fug…

Victoria înclină capul, ochii ei două lame de oțel.

– Eu nu sunt o victimă.

Aruncă sfoara peste antebrațul lui, răsuci, trase cu toată forța. Îl învârti în jurul propriei axe și îl izbi de perete. Fără ezitare, ridică genunchiul și i-l înfipse în sternul lui. Aerul i se smulse din piept, iar privirea i se tulbură.

Cu o eleganță aproape absurdă, își încolăci un braț în jurul gâtului lui , sfoara o strângea pe partea opusă.

Trupul masiv al bărbatului începu să se zbată, lovind în perete cu zgomot înfundat, dar Victoria nu clipi…strânse mai tare.

După câteva secunde, el cedă, alunecând inert pe podea.

Rămase deasupra lui, respirând calmă, nu era nici o tresărire pe chipul ei.

Cu degetele încă albe de efort, trase masca de pe fața bărbatului, îi studia trăsăturile, memorând totul cu răceala unui chirurg.

– O să te închid, când scap de aici…șopti.

Lăsă masca jos, ridică veioza însângerată și păși mai departe, cu ochii înfipți înainte.

Spectacolul nu era gata. Nu înainte să-l găsească pe cel care regiza totul.

**

Claude stătea în fața hărții pe care o scosese din buzunar.

Colțurile ei erau deja mototolite, hârtia era pătată cu urme de degete și transpirație.

Privi marcajele trasate de el însuși, Vila Cade în centru, iar la periferie, două clădiri părăsite care rămaseră neînsemnate.

Nu mai era loc de îndoială.

– Ascultați-mă bine.

Vocea lui era atât de tăioasă încât aerul dintre ei părea să tremure.

– Împărțim echipele…clădirile astea sunt la câteva străzi una de cealaltă, cine o găsește primul… să o aducă înapoi vie.

– Cine iese în cale, cine opune rezistență… îi vreau capturați sau la pământ, nu mai avem timp de negocieri.

– Victoria… trebuie să fie nevătămată. Ați înțeles?!!!

Tăcerea nopții fu spartă doar de corul de voci…

– Am înțeles, șefu!

Ochii lui Claude, injectați de nesomn și furie, priveau pe fiecare în parte.

Apoi se întoarse, își aruncă harta pe scaunul din mașină, trânti ușa și strânse volanul cu puterea unui om care își controla cu greu ura.

– Hai!!!…strigă Allec, urcând pe locul din dreapta.

Ella se așeză în spate, ochii ei ardeau de hotărâre.

Motorul răcni și mașina porni în trombă, tăind tăcerea nopții cu sunetul metalic al vitezei.

Claude nu mai era un detectiv.

Era un vânător și vânătoarea abia începuse.

**

Victoria înainta cu pași goi pe cimentul rece, sângele i se prelingea de la zgârieturi fine făcute în lupta pe care o câștigase….

Deschise încet a doua ușă, sprijinind lama veiozei sub braț, pregătită să lovească.

Imaginea dinăuntru i se întipări instantaneu în minte.

O masă metalică, rece, luminată de un reflector alburiu.

O femeie inconștientă, cu încheieturile prinse în curele de piele, capul căzut într-o parte.

Două siluete masculine, în salopete întunecate, mișcându-se ca niște insecte ocupate cu un ritual scârbos.

Unul dintre ei o zări primul. Mâna i se opri cu lama medicală la câțiva centimetri de obrazul femeii.

– A spus că vei încerca ceva... vocea lui era grea de ironie, dar și de un fior de spaimă.

– Nu mă așteptam ca o… curvă ca tine să fie așa de dură.

Victoria nu clinti un mușchi, doar ochii i se îngustară într-o linie metalică.

– A spus să nu ne atingem de ea!  îngăimă celălalt, vocea lui trădând un tremur autentic.

– Ea a început…. spuse zâmbi larg, dezvăluind dinți îngălbeniți.

– Plus… privirea asta mă irită, îi scot ochii și o las în viață pentru el.

Făcu doi pași spre ea, ridicând lama ca pe o ofrandă.

Victoria privea calmă, dar mintea îi era deja cu cinci mișcări înainte.

Privirea i se plimbă rapid prin încăpere.. cele două mese alăturate, țeava ruginită de pe tavan, un grup sanitar pe care s-ar fi putut cățăra.

A pornit brusc înainte, cu o viteză care-i tăie răsuflarea bărbatului. Își propti piciorul pe marginea mesei metalice și, într-o mișcare fluidă, se înălță în aer, apucând lanțul gros care atârna din tavan.

Sprânceana bărbatului se arcuise de uimire.

– Ce dracu?….

Nu termină fraza….Victoria rotise lanțul cu o forță care i-a izbit capul într-o parte, apoi l-a încolăcit fulgerător în jurul gâtului.

Cu o împingere scurtă a mesei de sub el, trunchiul i s-a ridicat câțiva centimetri de la podea.

Un sunet gutural…un trosnet de oase…apoi tăcere.

Celălalt rămăsese paralizat, fața lui palidă tremura.

– Tu… tu ești nebună?!!…urlă, scoțând arma de la brâu cu o mână care-i trăda spaima.

Dar Victoria deja apucase lama căzută pe ciment, o aruncă cu precizie milimetrică.

Lama i se înfipse în umăr, smulgându-i un urlet sălbatic și arma i se rostogoli la picioare.

Înainte să se aplece, Victoria era deja asupra lui. Cu o brutalitate tăcută, apucă arma  și i-o împinse în piept, genunchiul ei se izbi de maxilarul lui cu un pocnet surd.

Bărbatul se prăbuși, gemând.

Victoria își înfipse mâna pe mânerul lamei și apăsă mai adânc în carne, ochii lui se bulbucară.

– Nu sunt o victimă…. rosti rece.

Rămase un moment deasupra lui, respirând calm. Apoi îl lăsă inert pe ciment și se întoarse spre femeia de pe masa de metal.

Se apropie, aplecându-se încet. Degetele ei fine desfăceau cu ușurință curelele murdare.

Verifică pulsul, o tresărire slabă sub pielea rece.

Victoria închise ochii, inspirând adânc.

– Trebuie să te scot de aici… glasul ei era un amestec ciudat de promisiune și sentință.

Luă o curea mai lungă pe care și-o fixă la brâu, luă arma o strecură în curea, pregătită să înfrunte orice alt obstacol.

Privirea ei, acum, era flacără pură…. foc și gheață…