Abis- Capitolul 111

Verjovenski 21

📖

Luminile din casa lui Luo Wenzhou nu doar că erau aprinse, ci erau aprinse destul de agresiv, răspândindu-se din sufragerie până pe balcon.

Luo Wenzhou se opri și privi, coborî din mașină și se uită în jur, apoi nu foarte departe zări o mașină extrem de familiară.
— Ciudat, azi nu e vineri.

Fei Du nu se putu abține.
— Azi este vineri.

Luo Wenzhou:
— …

Așa-numita zi de vineri era ca o frumusețe pusă în valoare de atmosfera familială și de hainele elegante, Scoate-i semnificația numelui și lucrul în sine nu mai avea nicio valoare. Pentru cineva care trebuia să lucreze de sărbători și în zilele libere și care confunda constant zilele săptămânii, vineri devenea, dimpotrivă, o sursă suplimentară de durere și indignare.

Luo Wenzhou oftă. În timp ce îl grăbea pe Fei Du să nu mai zăbovească afară, spuse pe un ton lejer:
— E în regulă. Nu sunt multe locuri de parcare. Vecinii pleacă la țară în weekend, vinerea și sâmbăta seara, așa că mai ocupăm și noi temporar câte un loc… Uneori părinții mei vin vinerea seara să-mi aducă niște lucruri, deși e posibil să nu aibă timp să vină mai des de o dată la câteva luni. Vin, stau puțin și pleacă.

Pașii lui Fei Du se opriră brusc la baza scărilor.

Luminile cu senzor de sunet de pe palier nu mai funcționau prea bine în ultima vreme; trebuia să calci mai tare ca să se aprindă. Acum rămâneau nemișcate.

Fei Du se afla pe jumătate înăuntru și pe jumătate afară, iar lumina felinarelor îi contura umerii într-un halou palid.

Ce aveau să creadă părinții lui Luo Wenzhou dacă ar fi venit și ar fi văzut brusc un bărbat străin locuind aici?

Fei Du ezită, neștiind cum ar trebui să se prezinte.

Un coleg? Un prieten? Un coleg de apartament? Sau… Dintr-o dată, își aminti de Mu Xiaoqing la spital, în acea zi, Ce însemnaseră ultimele ei cuvinte pline de subînțeles? Ieșise Luo Wenzhou oficial din dulap în fața părinților? Sau acea doamnă se bazase doar pe instinctele ei materne și îl testase?

Era o chestiune personală a lui Luo Wenzhou. Fei Du nu întrebase niciodată despre asta și nu avea nimic de judecat.

Schimburile dintre trupuri erau, până la urmă, doar o manifestare trecătoare a dorinței. Fei Du considera că relația dintre el și Luo Wenzhou era o încurcătură ambiguă și neclară, care devenea tot mai confuză cu fiecare pas. Era obișnuit să analizeze și să-și ordoneze cu grijă tot ce ținea de el. Abia acum își dădu seama, cu un șoc, că în privința asta nu avea nici limite, nici plan; pur și simplu lăsase lucrurile să curgă de la sine. Era ca și cum ar fi coborât pe un râu într-o barcă mică, fără să-i pese de direcție, fără să-i pese de stâncile ascunse; dacă ar fi întâlnit un vârtej și ar fi fost înghițit de el, nici măcar nu s-ar fi gândit să lupte (1).

Luo Wenzhou se întoarse și îl privi direct în ochi.
— Ce s-a întâmplat?

Expresia lui Luo Wenzhou era atât de practică, încât părea că nici nu realizase că exista ceva nepotrivit în scena aceea.

Fei Du făcu o pauză, apoi trată situația cu tact:
— Cu părinții tăi aici, nu o să deranjez puțin?

Sprâncenele lui Luo Wenzhou se mișcară ușor. Poate pentru că era prea întuneric în jur și Fei Du nu-i putea vedea clar expresia subtilă, sau poate pentru că Luo Wenzhou era obișnuit să nu-și afișeze emoțiile pe față, iar cu cât avea sentimente mai autentice, cu atât părea mai indiferent… Oricum ar fi fost, pentru o clipă, Fei Du nu reuși să-i ghicească intenția.

Apoi, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, Luo Wenzhou spuse:
— E în regulă. Știu că ești aici. Amândoi au venit să te vadă când erai în spital, deși nu erai complet conștient atunci. Și mama mea a venit să-ți aducă mâncare după aceea, îți amintești?

Fei Du dădu un răspuns scurt și se relaxă, gândindu-se că înțelesese aluzia lui Luo Wenzhou: pentru părinții acestuia, el era probabil prietenul care îi salvase viața fiului lor, „fără rude și fără sprijin”, fără nimeni care să aibă grijă de el, iar cum amândoi erau tineri necăsătoriți, rămânea aici ca un coleg de apartament care reducea cheltuielile până când rănile lui se vindecau complet. Probabil că cei doi auziseră că fusese externat și veniseră special să-l vadă, din recunoștință și politețe.

Odată ce își stabilise poziția, starea mentală oscilantă a lui Fei Du se calmă imediat și reveni la seninătate, transformându-se din nou în Președintele Fei, capabil să vorbească pe limba oricui.

Nu observă că mâna care atârna pe lângă corpul lui Luo Wenzhou se strânsese într-un pumn.

În zilele anterioare, când se deschidea ușa, Luo Yiguo era cel care ieșea să-i întâmpine. Acum circumstanțele se schimbaseră, chiar Mu Xiaoqing ieși să-i primească. De îndată ce îl văzu pe Luo Wenzhou, începu imediat să se plângă:
— De ce ați venit atât de târziu? Tocmai mă pregăteam să te sun.

Înainte ca Fei Du să apuce să vorbească, Mu Xiaoqing îl trase foarte familiar înăuntru, certându-l cu afecțiune:
— E ger afară și ieși îmbrăcat așa, fără ca nimeni să se îngrijoreze? Hai repede înăuntru să te încălzești. Ați mâncat?

— Am mâncat, răspunse Luo Wenzhou, privind în jur.

 — Doamne, ați venit să ajutați niște sărmani sau să vizitați un deținut la închisoare? Nu mai e loc să stai în picioare. Ce-i cu toate astea?

Holul de la intrare era aproape plin de tot felul de cutii mari și mici. Nici măcar nu mai era loc să-ți schimbi pantofii. Luo Wenzhou le cercetă. Descoperi ciuperci, mâncare gătită, frunze de ceai, fructe, gustări… și o cantitate uriașă de conserve de hrană pentru pisici, extrem de scumpe.

Cu toată sinceritatea, Luo Yiguo cântărea aproape cincisprezece jin (2)!

— De ce e atâta lapte? Eu nu beau așa ceva… Oh, și un set de jucării pentru pisici, minunat. Ați crescut un copil de pe drumuri, iar pisica e din carnea și sângele vostru.

— Nu am cumpărat laptele pentru tine, nu-ți face iluzii, spuse Mu Xiaoqing.

— Ce ar putea fi bun de mâncat la cantina de la serviciul tău? Totul e gras și sărat. E în regulă dacă un exemplar grosolan și rezistent ca tine înghite resturi de două ori pe zi, dar cum poți să-i faci asta unei persoane rănite, obligând-o să mănânce așa ceva cu tine?

Luo Wenzhou își dădu ochii peste cap în direcția lui Fei Du, de parcă el ar fi lăsat pe cineva să-i facă rău. Nu doar că își comanda mâncare pentru el, dar trăgea după sine toată Echipa de Investigații Criminale în aceeași corupție…era destul de pervers. Totuși, în cele din urmă, după ce se stăpâni o clipă, mormăi ceva pe nas și înghiți în tăcere această nedreptate singulară acumulată de-a lungul veacurilor, cărând cu nervi grămada de lucruri din hol și punându-le la loc fără să se mai plângă.

Din momentul în care cei doi trecuseră pragul, mama și fiul se mișcaseră înainte și înapoi fără niciun obstacol, ca într-o diafonie comică. Un străin nu putea interveni deloc în conversație. Abia când Luo Wenzhou plecă încărcat cu lucruri, Fei Du găsi ocazia să-și întindă calm mâna și să-i spună lui Mu Xiaoqing:
— Dacă aș fi știut mai devreme că urma să veniți, aș fi ieșit eu să vă întâmpin. Până la urmă, sunt doar în perioada de învățare la serviciu. Nu pot ajuta cu nimic la Biroul Municipal.

Mu Xiaoqing adora să audă această revărsare de vorbe elegante și fără rețineri. Pentru că simțea că acest tânăr era tăiat din același material ca fiul ei, nu avea nici cel mai mic sentiment de vinovăție că porcul pe care îl crescuse zdrobise varza (3) și îl conduse cu bucurie în sufragerie.

Fei Du îl zări imediat pe Luo Cheng, așezat pe canapeaua din sufragerie. Spre deosebire de Mu Xiaoqing, la acest domn se putea vedea clar legătura de sânge cu Luo Wenzhou din trăsături.

La tâmplele lui Luo Cheng se vedea părul grizonat. Spre deosebire de majoritatea bărbaților de vârstă mijlocie, nu se îngrășase și nu căpătase burtă. Spatele îi era drept și între sprâncene avea o cută sobră. Doar stând pe canapea, emana o prezență insondabilă, genul de persoană căreia i se oferea locul de la capul mesei imediat ce intra într-o cameră privată de restaurant… doar că atmosfera era ușor stricată de faptul că ținea o pisică în brațe.

Luo Cheng și Fei Du își schimbară o privire; într-un timp foarte scurt, acești doi oameni rafinați, din generații diferite, se evaluarã reciproc. Fei Du ignoră faptul că venerabilul domn juca un joc de prins lăbuțe cu pisica și îl salută cât se poate de potrivit:
— Bună seara, shushu(4). Îmi pare rău că vă deranjez.

Luo Cheng dădu din cap. Apoi, într-un gest fără precedent, acest „împărat retras”, care l-ar fi făcut pe propriul fiu rănit să-i cedeze locul fără să clipească, se ridică în picioare și îi spuse foarte amabil lui Fei Du:
— Arăți mai bine. Vino și ia loc, repede.

Luo Yiguo mieună plângăcios, rostogolindu-se în brațele împăratului retras, cățărându-se agresiv pe umărul lui și lingându-și lăbuțele din această poziție înaltă.

— De mult timp am vrut să venim să te vedem, dar brutul ăsta de Luo Wenzhou tot spunea că ți-am perturba odihna, spuse Mu Xiaoqing cu multă căldură.

— Te simți bine locuind aici? Dacă ai nevoie de ceva, spune-i pur și simplu. Nu-l va omorî.

Fei Du se înecă puțin, pentru că simți vag că tonul lui Mu Xiaoqing era prea intim. Așa că răspunse foarte precaut:
— Shixiong are mare grijă de mine.

Când auzi această formă de adresare, Mu Xiaoqing nu spuse nimic, dar colțurile ochilor îi erau pline de un zâmbet semnificativ.

Când Luo Wenzhou termină de eliberat holul de la intrare, bombănind și ușor îngrijorat, își strecură capul să arunce o privire și descoperi că Maestrul Fei, cu întreținere ridicată, și venerabilul său domn, cu o întreținere și mai ridicată, deja stăteau de vorbă.

Fei Du își afișase expresia de „talent tânăr”; era extrem de familiarizat cu interacțiunea cu acest tip de bărbat de vârstă mijlocie. Își reprimase complet aerul de fiu leneș al bogaților, fără să lase nici cea mai mică urmă. El și bătrânul ocupau fiecare câte un capăt al canapelei, arătând exact ca un investitor și un reprezentant guvernamental pregătindu-se să colaboreze la dezvoltarea centrului orașului.

Fei Du spusese ceva care îl făcea pe Luo Cheng să dea din cap în repetate rânduri; un motan masiv îi stătea pe cap, iar pentru prima dată fruntea îi era relaxată, comentând serios:
— Ideea ta este foarte bună. O voi analiza cu atenție după ce plec, voi redacta un raport detaliat și îl voi trimite către…

Mu Xiaoqing tuși rapid, apoi îi îndesă un segment de mandarină în gură, întrerupând la timp vorbăria inoportună a soțului ei.

Era, într-adevăr, foarte târziu. Când aflară că a doua zi urma să fie din nou o zi de ore suplimentare catastrofale la Biroul Municipal, Luo Cheng și Mu Xiaoqing nu mai zăboviră mult. Stătură puțin, apoi se ridicară și se pregătiră să plece. Eticheta lui Fei Du era impecabilă; bineînțeles că se oferi să-i conducă. Fu însă împins înapoi înăuntru de Mu Xiaoqing.

— Rămâi înăuntru, spuse Mu Xiaoqing.

Apoi se întoarse spre Luo Wenzhou și îi porunci:

— Ești cu câțiva ani mai mare decât el, ar trebui să-ți asumi puțin mai multă responsabilitate și să-ți ții în frâu temperamentul răsfățat acasă, ai auzit?

Acest discurs era atât de domestic, încât devenea suspect. Luo Wenzhou acceptă cu indolență, dar Fei Du rămase împietrit.

Apoi, Luo Cheng vorbi, adresându-i-se lui Fei Du:
— Am auzit că părinții tăi nu sunt prezenți. Dacă pe viitor te vei confrunta cu ceva cu adevărat greu de gestionat, poți veni la noi.

Fei Du rămase surprins și dezorientat. Întorcând privirea către acei ochi asemănători cu ai lui Luo Wenzhou, văzu că Luo Cheng chiar îi zâmbea ușor; expresia de pe chipul său impunător era aproape blândă.

Mu Xiaoqing făcu cu mâna, apoi își strecură mâna în buzunarul lui Luo Cheng ca să se încălzească. Radiantă, spuse:
— Fiul nostru a fost insensibil de mic. Au trecut ani de când l-am văzut plângând…

Fără să o lase să termine, Luo Wenzhou urlă un „la revedere!”, apoi trânti ușa, lăsând restul cuvintelor lui Mu Xiaoqing afară.

Odată ce Mu Xiaoqing și Luo Cheng dispărură, sufrageria tumultuoasă se liniști imediat. Luo Wenzhou știa că bătrânii nu se putuseră abține și alergaseră să-l vadă pe Fei Du. La început, totul mersese bine, dar la final sunaseră de parcă încercaseră să-i bage pe gât o noră. Fei Du avea în inimă o oglindă care dezvăluia monștri; putea vedea clar o conspirație chiar și din cel mai mic indiciu, cu atât mai mult o demonstrație atât de evidentă.

Luo Wenzhou nu îi lăsase să vină tot acest timp pentru că se temea că ar străpunge prea devreme fereastra de hârtie (3), dar acum, ajuns aici, fără să vrea, era destul de nerăbdător, așteptând reacția lui Fei Du — nu conta dacă era bună sau rea; măcar ar fi pus capăt anxietății de a sta pe loc.

Contradictoriu, nu îndrăznea să-i privească expresia. Se limită să se plângă cu o aparentă nepăsare:
— Au venit fără să anunțe măcar. Chiar știu cum să creeze probleme. Mă duc să încălzesc niște lapte.

Privirea lui Fei Du, care părea să aibă o prezență fizică, se înfipse puternic în spatele lui, urmărindu-l cum deschide o cutie de lapte, toarnă puțin într-o farfurioară pentru Luo Yiguo, apoi toarnă restul într-o cană, adaugă o lingură de miere și o bagă în cuptorul cu microunde.

Luo Wenzhou știa că Fei Du îl privea, dar nu reușea să înțeleagă semnificația acelei priviri. Limba i se mișcă, se gândi de mai multe ori să aducă vorba despre asta, să rupă tăcerea stânjenitoare, dar, scotocindu-și mintea și stomacul, tot nu găsea ce ar fi vrut să spună. O peliculă subțire de transpirație îi apăruse pe spate. În toată bucătăria, singurul sunet care mai exista în liniște era bâzâitul cuptorului cu microunde.

Apoi, cuptorul scoase un bip. Luo Wenzhou reveni la sine și întinse mâna să deschidă ușa. Deodată, o mână apăru în spatele lui și îi prinse încheietura.

Luo Wenzhou tresări. Cu doar o clipă înainte fusese pierdut în gânduri și nu observase când Fei Du se apropiase.

— Ce le-ai spus părinților tăi? întrebă Fei Du, într-un ton jucăuș, mângâindu-i atent încheietura.

— Cred că a existat o mare neînțelegere, nu-i așa? 

Gâtul lui Luo Wenzhou se mișcă ușor.

Fei Du râse încet, sărutându-l în punctul cel mai sensibil de la baza urechii, în timp ce cu cealaltă mână îi descheia cămașa.
— Tocmai m-ai speriat. Nu ar trebui să mă compensezi, shixiong? Tehnica mea e chiar foarte bună. Doar încearc-o, îți garantez…

Luo Wenzhou îi prinse mâna care îl pipăia.

Fei Du încerca să acopere această stânjeneală. Luo Wenzhou era perfect conștient de situație și știa ce înseamnă să ai tact, desigur că înțelegea. Dacă ar fi mers pe val, ar fi putut să se bucure de puțin sex fără griji înainte de weekendul mizerabil de ore suplimentare, iar apoi amândoi ar fi putut continua fericiți ambiguitatea de dinainte, mergând mai departe la fel ca până acum…

Până când, în cele din urmă, condițiile ar fi fost potrivite… sau cei doi s-ar fi despărțit.

„Prea impulsiv”, își spuse Luo Wenzhou.

Apoi îi îndepărtă mâna lui Fei Du, se întoarse și îi spuse, cuvintele separate clar, unul câte unul:
— Părinții mei au fost întotdeauna destul de permisivi cu mine, mai ales după ce am devenit adult. Atâta timp cât direcția generală era corectă, nu se amestecau. Cu cine ieșeam, dacă aveam iubiți sau iubite, cum îmi făceam treaba, toate astea erau strict problema mea. Nu întrebau nimic.

Fei Du simți vag ce urma să spună și rămase privind la el, uluit.

— Nu e nimic de interpretat greșit, continuă Luo Wenzhou.

Mâna i se strânse involuntar, apucând încheietura lui Fei Du cu suficientă forță cât să doară puțin.

— Au venit astăzi special să te vadă și s-au purtat așa pentru că le-am spus oficial…

Fei Du intră într-o panică inexplicabilă și încercă instinctiv să-l întrerupă:
— Shixiong…

— …că tu ești persoana cu care intenționez să fiu toată viața mea.

📖

NOTA TRADUCĂTORULUI

Sunt prea șocată ca să spun ceva. Tot ce pot face e să țip până rămân fără voce.❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️

Lista actualizată de priorități a lui Luo Cheng și Mu Xiaoqing:

Locul 1: Luo Yiguo
Locul 2: Fei Du (NOU)
Locul 3: Luo Wenzhou (–1)