Abis- Capitolul 162

Edmond Dantes 33

În inima orașului Yancheng, la reședința luxoasă Chengguang, loc care odinioară fusese conceput cu pretenții de eleganță, cu pavilioane și terase ce impuneau parcă o liniște ceremonioasă, domnea acum o atmosferă complet schimbată. În lipsa unor oameni pe măsura decorului, rafinamentul se risipise și locul se întorsese la esența lui adevărată — un cuib al desfătării zgomotoase, al excesului și al decadenței.

La sfârșit de an, forfota era în toi, mașinile veneau și plecau fără încetare, aducând și luând valuri de oaspeți amețiți de băutură și plăceri, iar luminile ostentative aruncate spre cer păreau să strivească până și stelele, lăsându-le palide în fața strălucirii artificiale.

Într-o mașină banală, parcată discret la colțul străzii, Lang Qiao se lupta cu somnul. Capul i se lăsă pentru o clipă și fruntea îi lovi volanul, făcând-o să tresară și să se îndrepte brusc, scoțând imediat binoclul ca să verifice ținta. Când văzu că mașina pe care o urmărea era încă acolo, oftă ușurată și își strecură în gură câteva bomboane mentolate pentru a-și limpezi mintea.

Dar acea clipă de aproape-adormire îi accelerase pulsul, iar bătaia inimii îi rămăsese neobișnuit de rapidă, ca și cum undeva, dincolo de câmpul ei vizual, ceva se petrecuse deja.

Telefonul vibră.

Fără să-și ia ochii de la țintă, răspunse:

– Alo, șefu’… da, Zhang Ting pare că e în concediu medical, stă acasă… Zhang Donglai e încă în Chengguang… stai liniștit, îl țin sub observație.

Se opri, întreruptă de un căscat, apoi continuă:

– Apropo, de ce trebuie să-l urmăresc pe el? Dacă tot îl suspectezi pe Zhang, nu mai bine mă pui să-l urmăresc direct pe el? Aș simți și eu că fac ceva util.

La celălalt capăt al firului, Luo Wenzhou tăcu o clipă, apoi răspunse cu o voce ușor încordată:

– Nu. E prea periculos și am risca să-i alertăm.

Lang Qiao trase aer rece între dinți, aroma mentolată tăindu-i respirația:

– Șefu’, chiar crezi că Lao Zhang e implicat?

Nu primi răspuns.

Simți că ceva nu e în regulă — Luo Wenzhou nu o suna niciodată fără motiv și, de obicei, își spunea treaba în câteva fraze.

– Alo? Mă auzi? La care dintre noi e problema cu semnalul?

Dinspre Chengguang se auziră râsete zgomotoase.

Lang Qiao ridică privirea și îl văzu pe Zhang Donglai ieșind, sprijinit de două femei, înconjurat de un roi de tinere îmbrăcate strident, pășind clătinat, de parcă dansa un dans grotesc.

– În sfârșit iese nenorocitul ăsta, murmură ea, pornind motorul,

– Șefu’, ești acolo? Apropo, cum a mers la Xiao Wu? Ați prins-o pe Yang Xin?

Răspunsul lui Luo Wenzhou fu înghițit de huruitul motorului.

În clipa următoare, mașina lui Lang Qiao sări brusc înainte, roțile urcând pe bordură, iar ea frână violent, fiind izbită în scaun de centură.

Rămase nemișcată, cu telefonul într-o mână și volanul în cealaltă, privind fix scena.

Zhang Donglai se desprinse de însoțitoarele sale și se prăbuși pe o bancă de piatră, fumând și așteptând șoferul.

La o sută de metri distanță, Lang Qiao începu să tremure.

– Ce… ce ai spus? vocea îi ieși spartă, străină,

– Șefu’, mai spune o dată… n-am auzit…

– Lang Qiao, spuse Luo Wenzhou grav.

Felul în care îi rostea numele întreg îi strânse inima — era semnalul că ceva grav se întâmplase.

– Dar de ce? De ce?! izbucni ea.

Uneori tragedia pare ireală, iar mintea caută cu disperare un motiv, o explicație, ca și cum ar putea evita repetarea ei.

Dar nu există întotdeauna un „de ce”.

O mașină se opri în fața lui Zhang Donglai, doi bărbați coborâră și îl ajutară să se urce în ea.

Lang Qiao își forță atenția să revină la misiune, deși lacrimile îi încețoșau vederea:

– Au venit după el… doi bărbați, SUV negru, număr… unul pleacă cu mașina cu care a venit, celălalt conduce…

– Cum arată?

– Bărbați, peste unu șaptezeci și cinci, bine făcuți, foarte vigilenți… gen bodyguarzi… pleacă.

– Nu-i urmări! Ai pus microfon și GPS?

– Da… dar… a fost în grabă, nu știu dacă nu le vor găsi…

– Când a venit aici era escortat?

– Nu. Era singur.

– Atunci ceva s-a întâmplat între timp, murmură Luo Wenzhou, apoi adăugă:

– Retrage-te. Ține legătura. Yang Xin a fost prinsă… este în drum spre secție.

– Șefu’… șopti ea,

– La secție nu-l mai găsim pe Xiao Wu… nu-i așa?

Luo Wenzhou nu răspunse.

– Am înțeles… mă ocup.

Cu lacrimile curgând, Lang Qiao întoarse mașina și porni în urmărire de la distanță, conectând căștile la dispozitivul de interceptare.

În difuzor se auzea muzică fragmentată, reclame și anunțuri de trafic, iar ea își amintea, fără să vrea, de începuturile ei la secție, când îi spunea tuturor „Ge” și „soră”, până când apăruse Xiao Wu, mai nou decât ea, iar ea îl obligase să-i spună „soră”, doar ca să afle mai târziu că el era, de fapt, mai mare cu două luni.

Un frate mai mare… dar pentru puțin timp.

În sfârșit, din difuzor se auzi o voce:

– Domnule Zhang, treziți-vă, am ajuns.

– Unde… ce casă? bâigui Zhang Donglai.

– La domnul Zhang. Și directorul Zhang este acolo.

– La naiba! Cine te-a pus să mă duci acolo? izbucni el.

Șoferul răspunse calm:

– Așa a cerut domnul Zhang. Spune că îi era dor de dumneavoastră și că are ceva de discutat.

Zhang Donglai, amețit, întrebă:

– Ce treabă?

– Nu știu. Puteți afla imediat… am ajuns.

Dispozitivul de ascultare se opri brusc, iar liniștea care urmă fu atât de tăioasă încât părea că taie firul invizibil al întregii urmăriri.

Lang Qiao își întoarse ușor capul și aruncă o privire asupra poziționării mașinii lui Zhang Donglai. Când văzu că adresa coincide perfect cu luxoasa reședință de unde grupul de anchetă îl „invita” pe Lao Zhang să iasă la lumină, nu mai ezită nicio clipă și trimise informația lui Luo Wenzhou.

Între timp, Zhang Donglai intră în casă cu capul plecat, cu o expresie jenată și obosită, oprindu-se pentru o clipă în prag ca să-și încălzească palmele cu propria suflare, încercând să risipească mirosul de alcool care îl însoțise tot drumul; abia după aceea, cu pași șovăielnici, îndrăzni să înainteze, însă de cum păși înăuntru, rămase încremenit.

În sufragerie, Zhang Ting stătea liniștită pe canapea, cu telefonul în mână, iar la picioare se aflau valizele deja pregătite.

– Pleci undeva? întrebă el, încă amețit.

– Cu cine mergi și unde?

Zhang Ting clipi nedumerită.

— Nu plecăm împreună?

Zhang Donglai rămase cu gura întredeschisă.

— Cum adică…?

– La studii în străinătate. Acum ceva timp, când nu mai voiam să lucrez, tata a aranjat totul — școala de limbi, actele… mi-a spus chiar să te iau și pe tine.

Cuvintele ei căzură peste el ca un vis straniu, iar Zhang Donglai se sprijini de tocul ușii, amețit, încercând să înțeleagă sensul frazei, însă gândurile îi erau încețoșate, de parcă o parte din memorie îi fusese ștearsă.

– Eu… să plec din țară? murmură el, frecându-și podul nasului.

Simțea că băuse doar cât să fie amețit, nu să-și piardă complet mințile și totuși realitatea îi părea ruptă în bucăți.

În clipa următoare, însă, înțelese.

– Chiar dacă aș pleca, n-aș face-o pentru studii! izbucni el, ridicând vocea.

– Am muncit ani de zile să scap de școală, abia am „terminat pedeapsa”, și acum vreți să mă trimiteți înapoi?

Fără să mai aștepte răspuns, se repezi spre ușa biroului și începu să bată cu putere.

– Tată! Vreau să vorbesc cu tine! Cu ce drept mă exilezi iar? Ce-am făcut de data asta?

Dincolo de ușă, însă, lumea era cu totul alta.

În birou, Zhang Chunling și Zhang Chunjiu stăteau față în față, iar vocea fiului care răsuna din exterior nu era decât un zgomot îndepărtat.

Zhang Chunling suspină adânc, cu privirea încărcată de o oboseală veche de-o viață.

– Am trăit prea multe greutăți când eram copil… murmură el.

– Am vrut ca ai mei să nu atingă niciodată lumea asta, am crezut că pot rupe lanțul, că ei vor duce o viață liniștită, fără griji… am greșit?

Zhang Chunjiu nu răspunse; își închise telefonul și îl lăsă încet pe masă, chipul său devenind tot mai grav.

– Ce s-a întâmplat? întrebă Zhang Chunling.

– „Cuiul” de lângă Su Cheng a dispărut, spuse celălalt, coborând vocea.

Expresia lui Zhang Chunling se întunecă.

– Din nou? Cine?

– O femeie. Numele ei real e Wei Lan. A fost adusă din altă parte, se spune că a ucis… arată bine, dar…

– Tot el, rosti Zhang Chunling printre dinți.

– Ți-am spus să fii atent la breșe și să folosești doar oameni de încredere.

Dar Zhang Chunjiu nu avea răspuns; rețeaua lor devenise prea vastă, prea întinsă în întuneric, iar ideea de „încredere” se dizolva de mult în ambiguitate.

– De când a plecat Su Cheng, i-am pierdut urma de două ori, continuă el.

– Noroc că am pus oameni la firma de închirieri, dar la punctul de taxare au dat peste un control și au abandonat mașina.

– Nu ți-am spus să-l elimini cât mai repede?

– Am încercat, dar a fost prea rapid, iar oamenii trimiși după el au dispărut și ei… nu e normal, nu are capacitatea asta. Cineva îl ajută. Wei Lan…

– Nu asta e problema acum, îl întrerupse Zhang Chunling.

– Noi nu l-am contactat direct niciodată. Dar cei care au făcut-o?

– Au fost mutați. Toți.

Zhang Chunling începu să se plimbe prin cameră, încercând să-și adune gândurile.

– Nu te grăbi să te sperii singur.

– Ieri nici cu Zhou Huaijin n-a mers. Poliția a apărut prea repede, iar acum nu mai pot acționa… simt că ceva nu e în regulă.

Se priviră pentru o clipă în tăcere, iar în acel moment, în ușă se auziră bătăi.

– Domnule Zhang, eu sunt.

Vocea era calmă, controlată.

În mod surprinzător, ușa se deschise imediat, iar Zhang Donglai, care până atunci nu fusese băgat în seamă, rămase mut când văzu că șoferul intră fără nicio piedică.

– Tată! Unchiule! Ce se întâmplă… ?

Privirea rece a lui Zhang Chunling îl reduse instant la tăcere și, cu un gest simplu îl scoase din cameră, închizând ușa în urma lui.

Pe coridor, Zhang Donglai rămase cu mâna ridicată, fără curaj să mai bată.

Zhang Ting se apropie încet.

– Frate… s-a întâmplat ceva?

Se priviră unul pe altul, la fel de neștiutori și nevinovați.

Înăuntru, șoferul scoase din buzunar un dispozitiv mic, cu bateria deja ruptă.

– L-am găsit în mașina tânărului stăpân.

Zhang Chunjiu îl privi o clipă și înțelese imediat.

– E de uz polițienesc.

Chipul lui Zhang Chunling deveni de piatră.

– Ați fost urmăriți și n-ați știut?

– Imposibil, răspunse șoferul grăbit.

– Dacă cineva ne urmărea, aș fi observat.

– Atunci caută în jur, ordonă Zhang Chunling.

– Și spune-mi, nu ziceai că ancheta s-a încheiat?

Zhang Chunjiu rămase pe gânduri.

– Nu cred că e grupul de anchetă. Dacă ar fi fost ei, m-ar fi ascultat direct pe mine… nu ar fi ajuns la Donglai, decât dacă…

În acel moment, înțelegerea izbucni între ei ca un fulger.

Dacă adversarul știa cât de periculos era Zhang Chunjiu, atunci ar fi evitat contactul direct și ar fi ales punctul slab — copiii.

– Poate sunt oamenii lui Luo Wenzhou, spuse el.

– Nu mai e timp. În seara asta îi mutăm pe toți — pe cei care au avut legătură cu Su Cheng, dar și pe copii. Iar Zhou Huaijin… dacă scapă din țară, îl rezolvăm acolo.

Zhang Chunling îl privi adânc.

– Să fim pregătiți pentru ce e mai rău.

– Nu te grăbi să te trădezi singur, răspunse Zhang Chunjiu calm.

– Rutele sunt pregătite. Putem dispărea oricând.

Și astfel, în noaptea lungă de iarnă, destinele se desfăcură în tăcere — unii plângeau, alții fugeau, iar pentru alții viitorul rămânea în ceață.

La ivirea zorilor, Zhou Huaijin, care nu dormise deloc și Zhang Donglai, doborât de o băutură cu droguri, plecară din locuri diferite către aceeași destinație străină.

În același timp, paisprezece suspecți, printre care Yang Xin și Zhu Feng, fură arestați și aduși la sediul poliției din Yan City, iar odată cu ei sosi și Xiao Wu, cu ochii încă deschiși, incapabil să se odihnească.

În zori, Fei Du se trezi exact la ora șase, ghidat de propriul său ceas biologic și, cu o calmă rigoare, se pregăti ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, deși era ținut sub observație.

După micul dejun, primi înapoi telefonul închis de zile întregi și un investigator îi spuse cu o politețe rece:

– Puteți merge acasă, domnule Fei. Vă rugăm să rămâneți disponibil și să nu părăsiți orașul.

Iar în spatele acestor cuvinte aparent liniștite, roțile nevăzute ale unui mecanism uriaș continuau să se învârtă, apropiindu-se încet de momentul în care adevărul urma să iasă la lumină.