Edmond Dantes 41
Tao Ran asculta raportul lung și încărcat al lui Lu Jia, însă, pe măsură ce cuvintele curgeau, capul îi devenea tot mai greu, iar lumea din jur începea să se destrame într-o ceață tremurătoare; scaunul cu rotile părea că prinde o viață stranie, trăgându-l în jos cu o forță nevăzută, iar silueta lui Fei Du, care se plimba în fața lui, se despica în două umbre suprapuse, ca o apariție spectrală.
Abia atunci înțelese că nu era o reacție obișnuită a corpului.
Vederea i se tulburase atât de tare încât nu mai putea focaliza, iar cu ultimele puteri întinse mâna și apucă colțul hainei lui Fei Du.
Fei Du își plecă ușor capul, însă lentilele ochelarilor îi reflectau lumina, ascunzându-i complet privirea.
– Fei…
Fei Du își puse telefonul deoparte și, fără grabă, îi desprinse mâna de pe haină.
Tao Ran încercă disperat să-și deschidă ochii, dar oboseala îl înghiți fără milă.
– Tu…
Într-o clipă, gustul prea dulce al laptelui de mai devreme îi reveni pe limbă, straniu, neliniștitor, iar un gând îi fulgeră mintea…de ce îi permisese Fei Du lui Zhang Donglai să publice acele două fotografii… sau poate chiar el fusese cel care le pusese în circulație?
Dacă Zhang Donglai era deja în mâinile lui, nu ar fi fost mai simplu să predea telefonul poliției ca probă?
Fei Du… ce urmărești?
Gândul rămase fără ecou, iar conștiința i se risipi, zdrobită de întuneric.
……………………………
Fei Du apropie scaunele, le alinieză cu grijă, întinse peste ele un palton gros, apoi luă o altă haină aruncată la întâmplare și o făcu sul, transformând-o într-o pernă improvizată; evită cu atenție rănile lui Tao Ran și îl ridică, așezându-l cu grijă pe banca improvizată.
Îl privi o clipă, expresia aceea încăpățânată persistând chiar și în somn, apoi își prepară o cafea, își puse căștile și, folosindu-se de accesul și echipamentele lui Tao Ran, începu să urmărească în timp real operațiunea de urmărire a fraților Zhang.
La ora două și patruzeci, telefonul lui sună.
– Alo.
La celălalt capăt se lăsă o tăcere apăsătoare.
– Nu m-aș fi gândit că tu vei fi cel care așteaptă la urmă.
– Domnule Zhang, spuse Fei Du, zâmbind fără sunet,
– Chiar mă întrebam când veți suna. Aveți o răbdare admirabilă.
Răpirea transfrontalieră nu era genul de lucru pe care poliția îl putea face; dacă ar fi existat dovezi reale împotriva lui, ar fi fost deja arestat.
Nici familia Zhou nu avea asemenea capacitate.
Iar oamenii din jurul lui Zhang Donglai erau toți de încredere, unii încă din vremea orfelinatului Heng’an; dacă Fan Siyuan ar fi avut o mână atât de lungă, nu ar fi așteptat până acum.
Așadar, Zhang Donglai nu fusese răpit cu forța.
Fusese atras.
Cu haine schimbate, cu alcool la el, pregătit să iasă la distracție — era limpede că un „cunoscut” în care avea încredere îl ademenise.
Dacă nici acum nu înțelegea că în spatele tuturor se afla Fei Du, atunci Zhang Chunling chiar își putea arunca mintea la gunoi.
Iar condiția pusă după răpire — predarea persoanei care luase legătura cu Su Cheng — lămurea totul fără cuvinte.
– Su Cheng a fost momeala ta. Din momentul în care ai scăpat de tentativa de asasinat, trebuia să-mi dau seama că nu e o coincidență, spuse Zhang Chunling, apăsat.
– Nu am avut niciodată noroc, nu mă bazez pe coincidențe, răspunse Fei Du calm, sprijinindu-și tâmpla în două degete, rotindu-se ușor pe scaun.
– Dar, probabil pentru că m-ați văzut stând cuminte închis și anchetat, acoperit de acuzații ridicole, ați decis că nu contez.
– Nu m-aș fi gândit că ai ajuns să-mi ții copiii în mâini, spuse Zhang Chunling rece.
– Nimic complicat, zâmbi Fei Du ușor.
– Doar o fată naivă din preajma lui Su Cheng.
– Spune clar ce vrei.
– Ce vreau? repetă Fei Du, cu un aer jucăuș.
– Domnule Zhang, nu sună prea prietenos. Eu sunt doar un cetățean model, care ajută poliția…
– Prin răpire? îl întrerupse Zhang Chunling cu un hohot rece.
– Nu-mi pierde timpul. Un fiu nu e o monedă atât de valoroasă pe cât crezi.
Fei Du nu răspunse.
Scoase o cască și lipi telefonul de ea.
Din difuzor izbucniră voci:
– Toate unitățile, ținta a fost localizată!
– Cinci vehicule identificate…
– Suspecții pot fi înarmați.
– Echipele de intervenție sunt pregătite.
Respirația lui Zhang Chunling se opri pentru o clipă.
– Am auzit că ați crescut într-un orfelinat, continuă Fei Du, calm.
– La diferența de vârstă, probabil că Zhang Chunjiu nu vă este frate de sânge… și totuși i-ați acordat atâta încredere.
Tăcere.
– Chiar dacă scăpați azi, veți trăi ca un fugar pentru tot restul vieții, spuse Fei Du încet.
– Merită?
Pauză.
– Vă ofer o alternativă.
– …
Cuvintele lui nu aveau ascuțișul unei amenințări directe.
Erau mai periculoase.
– …
– Eu pot obține informații. Am oameni, bani, relații. Sunt generos.
– Vă cer doar loialitate.
– …
– Ești exact ca Fei Chengyu, rosti Zhang Chunling cu dispreț.
– Lacom și crud.
– Poate, răspunse Fei Du blând, aproape tandru.
– Dar mai eficient.
– …
– Acum trei ani erați stăpânul jocului, continuă el, cu un zâmbet abia perceptibil.
– Acum… sunteți doar un om fără ieșire.
O răsuflare scurtă se auzi din telefon.
– …
– Gândiți-vă bine, încheie Fei Du încet.
– Singur și fugărit… sau sub protecția mea.
–
Tăcerea se prelungi.
În cele din urmă:
– Cum știu că nu mă înșeli?
Când Zhang Chunling rosti acea propoziție, era limpede că cedase.
– Domnule Zhang, oftă Fei Du,
– Nu mai aveți valoare pentru jocuri de culise; Zhang Donglai este la mine, iar dacă voiam să vă dau pe mâna poliției, nu l-aș fi pus să posteze acea fotografie, nu v-aș fi alertat — acum, poate ați fi fost deja vânat pe străzi, ca Zhang Chunjiu. Eu cred că mi-am arătat suficient bunăvoința ca partener, nu?
Zhang Chunling rămase fără replică pentru câteva clipe, apoi cedă:
– Lasă-mă să vorbesc cu fiul meu și îți trimit locul întâlnirii… dar să nu cumva să nu ai curajul să vii.
Închise fără alte cuvinte.
Fei Du se ridică, îi așeză în tăcere o pătură peste umeri lui Tao Ran și ieși.
La colțul coridorului, o voce joasă îl opri:
– Ești sigur că va apărea?
Fei Du își puse haina fără să-și ridice privirea.
– Suntem deja în punctul în care totul e pe față; dacă nu apare acum, înseamnă că a pierdut. Pentru el, capturarea lui Zhang Chunjiu nu înseamnă nimic. Dacă nu e mort, va reacționa.
– De ce nu le spui lui Luo Wenzhou și celorlalți?
– Ca să fie convingător.
– Prea convingător… aproape real. Pot să am încredere în tine?
Un zâmbet abia perceptibil îi atinse colțul buzelor.
– Domnule Lu… credința face minuni.
……………………………..
Ieșirea spre sud-est din oraș era complet blocată; sirenele urlau, luminile roșii și albastre se reflectau intermitent pe fața impasibilă a lui Zhang Chunjiu. Dintr-o intersecție izbucniră brusc mai multe mașini de poliție.
– Domnule Zhang! strigă șoferul.
– La dreapta, spre est. Intră direct, spuse Zhang Chunjiu calm.
– Dar acolo sunt parcul sportiv și pârtia Dongsen…
– Știu. Condu.
Cele cinci mașini trecură peste parapet și coborâră în viteză.
– Dați-le o lecție, spuse Zhang Chunjiu.
Explozia izbucni în spatele lor, răsturnând mașinile de poliție, iar sub acoperirea focului, oamenii lui deschiseră focul.
– Ambulanțele în spate, blindatele în față, închideți-i! ordonă Luo Wenzhou.
Apoi se opri.
Dongsen… pârtia de schi.
Fostul loc al orfelinatului Heng’an.
– Echipa doi, după mine! Restul continuați urmărirea!
Un fior rece îi străbătu spatele.
………………………………..
În parc, Fei Du aștepta liniștit în mașină.
Glonțul lovi lângă roată.
Telefonul sună.
– Domnule Zhang, am venit să vă salvez, iar dumneavoastră trageți în mine?
– Scapă de oamenii tăi.
După o clipă, Fei Du coborî geamul și făcu semn.
– Ieși pe poarta din spate.
După mai multe ocoluri, opri.
– V-am pregătit o mașină.
– Suntem parteneri, totuși, spuse Fei Du.
– Știți că nu v-aș trăda.
– Cei generoși mor primii, răspunse Zhang Chunling.
Fei Du lăsă telefonul, portofelul și cheile și coborî.
Doi oameni îl percheziționară.
– Noroc că nu am implanturi cardiace, altfel mi-ați scoate și inima.
Fu mutat dintr-o mașină în alta, de fiecare dată verificat.
Unul dintre șoferi spuse:
– Fei Du, joci cu lupii.
– Par eu genul care se teme de moarte? răspunse el calm.
Apoi privi ceasul.
– Aproape patru. Dacă dispar prea mult timp, oamenii care îl păzesc pe Zhang Donglai s-ar putea neliniști.
– Atunci nu avem mult timp, spuse șoferul.
– O oră, spuse Fei Du rece.
– Spune-i șefului tău să decidă.
În clipa în care se întoarse spre a treia mașină.
Un zgomot ciudat.
Apoi sânge cald îi stropi gâtul.
Fei Du se întoarse brusc.
Omul care îl percheziționase căzu peste el, cu gâtul aproape retezat, sângele țâșnind violent.
Fei Du ridică instinctiv mâna…dar în secunda următoare, o mână îl apucă și îi strânse brutal gâtul.


Mulțumesc!
wow….mulțumesc !
Wow! Daca a vazut sangele,se va bloca.Multumesc
Mulțumesc!❤️