Abis- Capitolul 173

Edmond Dantes 44

Exlpozia nu se produsese

-Sub pământ sunt îngropate bombe, pe locul vechiului orfelinat Heng’an, de la clădirile de atunci până în curtea din spate, spuse Luo Wenzhou.

-Le-am dezamorsat deja… Director Zhang, orfelinatul a fost demolat de ani buni; oricât de mult l-ai fi urât atunci, locul acesta a devenit ce este acum, ce sens mai are?

Zhang Chunjiu își coborî încet mâna în care ținea detonatorul.

Luo Wenzhou își apăsă căștile cu o mână; deși în acel moment ar fi vrut să se strecoare prin firul telefonului până la celălalt capăt, fu nevoit să-și împartă atenția și asupra celui din fața lui.

– Totul s-a terminat, Director Zhang.

Un zâmbet slab îi apăru în colțul buzelor lui Zhang Chunjiu.

– Așa crezi?

În clipa următoare, Luo Wenzhou simți că ceva nu este în regulă.

Un val de căldură izbucni cu un „boom”, iar zgomotul asurzitor îl lăsă pentru o clipă fără auz; ceva lovi vesta antiglonț, de parcă fusese împins cu brutalitate, iar pupilele i se contractară violent sub lumina orbitoare.

„Zhang Chunling”ascuns în mulțime, în spatele lui Zhang Chunjiu, explodase!

Din flăcările izbucnite zburară fragmente de carne și sânge de nerecunoscut; lângă bomba umană se afla un om care tocmai își ridicase mâinile în semn de capitulare, iar unul dintre brațe dispăruse complet, jumătate din față îi fusese arsă, iar el, fie paralizat de groază, fie pierdut cu totul, rămase nemișcat pe loc, urlând din toți rărunchii.

Toate scuturile antiexplozie se ridicară simultan, iar trupele speciale, bine antrenate, se dispersară instantaneu în căutarea adăpostului; Zhang Chunjiu se aruncă înainte și se prăbuși greu la pământ, spatele arzându-i ca și cum ar fi fost cuprins de flăcări, în timp ce pământul și pietrișul îi loveau trupul în rafale.

Văzu polițiștii intrând în haos, dar nu mai auzea nimic, în urechi îi vuia continuu, iar singurul lucru pe care îl mai percepea era vibrația pământului, acel tremur aproape… armonios al exploziei.

Mirosul de sânge și fum era atât de dens încât îți tăia respirația.

Singurul lucru care strica imaginea era că pământul fusese refăcut de prea multe ori, devenise un amestec de asfalt, beton și cauciuc… nu mai era pământul acela umed, cu miros metalic de sânge, din trecut.

Zhang Chunjiu simțea acel miros chiar și în vise, pentru că, în copilărie, capul îi fusese împins de nenumărate ori în el, iar ura aceea adâncă, de neșters, se infiltrase în pământ ca un venin; după ani întregi de acumulare, otrava izbucnise în cele din urmă, ca o erupție violentă.

În afară de bărbatul gras care se dădea drept Zhang Chunling, adusese încă cinci oameni, fiecare purtând asupra lui un mic seif criptat; le spusese că înăuntru se aflau bani și lingouri de aur pentru situații de urgență și îi pusese să le țină aproape, iar cel care juca rolul lui Zhang Chunling nu trebuia să poarte nimic — bomba era ascunsă chiar în abdomenul său, în umplutura falsă.

Își pregătise două variante.

Dacă bombele îngropate nu ar fi funcționat, cele cinci bombe umane ar fi fost suficiente să arunce locul în aer.

Polițiștii de față nu erau decât carne de sacrificiu; în fața unui asemenea carnagiu, medicii legiști ar fi avut nevoie, poate, până la Festivalul Lampioanelor ca să separe bucățile de carne amestecate între ele, iar Zhang Chunling ar fi dispărut deja fără urmă.

Planul fusese perfect.

Mai ales că astfel putea să încheie totul dintr-o lovitură, fără să ajungă pe mâna poliției, fără interogatorii, fără judecată.

Nu aveau acest drept.

Nimeni nu avea dreptul să-l judece.

Zhang Chunjiu stătea prăbușit la pământ, cu capul ușor întors, privind spre stadion; terenul mic de antrenament, delimitat de garduri, îl privea înapoi, tăcut și rece, iar apoi imaginea începu să se topească, transformându-se în zidurile vechiului orfelinat, înconjurate de bare de fier, iar copiii stăteau acolo, nemișcați, lipsiți de viață, privind spre el ca niște umbre.

Zâmbi către ei.

În clipa următoare, însă, golul din pieptul lui se făcu brusc simțit, iar imaginea dispăru; fu smuls brutal de la pământ, iar înainte să înțeleagă ce se întâmplă, încheieturile îi fură încătușate, în timp ce Luo Wenzhou îl apuca de guler și striga ceva.

Zhang Chunjiu deschise larg ochii.

Ceva nu era în regulă.

Pământul încetase să mai tremure!

Nu se știe de unde își găsi puterea, dar reuși să se smulgă din mâinile lui Luo Wenzhou și se întoarse brusc, cu excepția falsului Zhang Chunling, celelalte cinci „bombe” nu explodaseră!

Cei cinci, tremurând de frică, se împrăștiaseră haotic, uitând de cutiile pe care le purtau; una dintre ele căzuse și se deschisese, iar din ea se revărsaseră doar hârtii vechi și pietre, bombele dispăruseră!

Ziarele înghesuite înăuntru începuseră să ardă, iar o bucată ușoară, purtată de aer, se opri în fața lui Zhang Chunjiu; pe ea se mai distingeau câteva caractere, data era de acum paisprezece ani, iar articolul relata incendiul de la Luvru.

Zhang Chunjiu urlă cu o voce răgușită, dar polițiștii năvăliră asupra lui și îl imobilizară la pământ.

Luo Wenzhou îl încătușă și îl predă imediat colegilor, apoi își șterse sângele de pe frunte și apelă din nou numărul care se întrerupsese mai devreme.

Nu răspundea.

Tao Ran își închisese telefonul.

Tao Ran avusese nevoie de mult timp să iasă din coșmar; când se trezise, afară era încă întuneric și nu știa cât timp fusese inconștient, iar confuzia și panica îl cuprinseseră, așa că apucase telefonul și îl apelase pe Luo Wenzhou, dar abia apucase să deschidă gura că, din celălalt capăt, o explozie puternică îl făcuse să tresară, scăpând telefonul din mână, iar bateria sărea din el.

Pe jumătate paralizat, Tao Ran se chinuise din răsputeri să se întoarcă, târându-se pe jos ca să adune piesele telefonului.

Luo Wenzhou apelă de șase ori fără răspuns, iar când își aminti de acel „Fei Du” neterminat al lui Tao Ran, simți cum inima îi explodează; pentru o clipă, mintea i se golise complet.

În acel moment, colegii verificaseră deja suspecții pentru alte materiale explozive, iar un polițist veni în grabă:

– Șefule Luo, un mort și un rănit grav; cel mort pare să fie Zhang Chunling, iar dispozitivul exploziv era, cel mai probabil, atașat direct pe corpul lui.

Degetele lui Luo Wenzhou reacționară aproape instinctiv, închizând din nou apelul: nu se putea, Zhang Chunling nu avea cum să fie primul atentator sinucigaș, iar tipul gras din spate nu scosese niciun cuvânt până atunci și nu semăna deloc cu stilul lui Zhang Chunling, era, fără îndoială, doar o diversiune.

— Ce? O diversiune? întrebă colegul, înțelegând în cele din urmă, privind cu o expresie complicată spre Zhang Chunjiu, care fusese deja băgat în mașina poliției.

– Vrei să spui că șeful Zhang… nu, Zhang… ăla… ne-a atras el însuși departe ca să-l acopere pe Zhang Chunling? Atunci unde a dispărut Zhang Chunling?

Luo Wenzhou nu mai apucă să răspundă — la a șaptea încercare, apelul se conectase!

Tao Ran era întins pe jos, într-o stare jalnică, abia mai semănând a om, gâfâind greu când îi spuse lui Luo Wenzhou că Fei Du îl drogase și că acum nu mai avea nicio idee unde dispăruse.

În timp ce vorbea, întoarse capul și privi calculatorul pe care îl folosise pentru a verifica informațiile despre Hao Zhenhua; sub monitor se aflau stația radio și celălalt telefon al lui ,mulți polițiști aveau două telefoane, unul personal și unul de serviciu, folosit exclusiv pentru muncă.

Înainte să plece, Fei Du umblase la calculatorul lui, la stația radio și la telefonul de serviciu; chiar cu puțin timp înainte urmărise în direct operațiunea de prindere a lui Zhang Chunjiu și văzuse și postarea lui Zhang Donglai de pe Moments… „nenorocitul ăsta!”

Tao Ran încercă să se urce pe scaun, dar nu reuși și, nemaiputând să se abțină, izbucni într-o înjurătură, ceea ce era  rar chiar și pentru el: fotografia postată de Zhang Donglai era complet suspectă, nu fusese făcută pentru ei… era pentru…

Luo Wenzhou, care până atunci își ținuse toată atenția concentrată pe Zhang Chunjiu, nu apucase să lege lucrurile, dar acum, auzind doar începutul frazei lui Tao Ran, înțelese instantaneu; ridică brusc capul și îl privi pe Zhang Chunjiu, care, cu sângele deja uscat la urechi, îl fixa rece prin geamul mașinii.

Faptul că Zhang Chunjiu pomenise intenționat de Fei Du fusese, probabil, doar ca să-i distragă atenția și să poată detona bomba fără probleme… dar de ce tocmai Fei Du? Pentru cine postase Fei Du acele fotografii de pe contul lui Zhang Donglai? Unde era Zhang Chunling?

Și mai ales… după o pregătire atât de îndelungată, planul lui Zhang Chunjiu nu putea să se reducă doar la un mort și un rănit grav; unde erau celelalte bombe și de ce nu explodaseră?

Câțiva polițiști alergau de colo-colo, strângând bucățile de ziar care se împrăștiaseră din valiză; Luo Wenzhou aruncă o privire și, într-o clipă, înțelese ceva esențial. Fără să mai aștepte explicațiile lui Tao Ran, închise apelul și, cu dinții încleștați, formă un alt număr:

– Domnule director Lu… ce mai faceți?

Fei Du fu trezit brusc de zgâlțâituri; abia își revenise puțin când cineva îl apucă și îl aruncă afară din mașină. În jur era întuneric, iar picioarele încă nu îl țineau; imediat ce atinse pământul, se clătină și căzu stângaci, mâinile legate la spate făcându-l incapabil să-și păstreze echilibrul.

Mirosul de sânge lipit de el îi întorcea stomacul pe dos, dar nu avea chef să se împotrivească; rămase întins pe jos, se răsuci ușor și începu să râdă.

Șoferul care îl răpise nu suportă aroganța lui și îi trase un șut în piept:

— De ce râzi?!

Fei Du nu era deloc genul rezistent fizic; corpul lui fu împins pe jos câțiva metri de lovitură și începu să tușească violent. Părul lung, îmbibat de sânge, îi căzu peste ochi; după câteva clipe în care abia își recăpătă respirația, oftă încet și spuse:

— Ce brutali sunteți… domnule Fan, prietenul dumneavoastră m-a tot pipăit pe drum. Ce comportament primitiv, complet lipsit de rafinament.

„Sălbaticul” se înfurie imediat și făcu un pas înainte, pregătit să-i arate ce înseamnă cu adevărat „pipăit”, dar în acel moment, din apropiere, se auzi o tuse slabă și o voce de bărbat, parcă lipsită de vlagă:

— Destul, nu vă faceți de râs.

Șoferul, care cu o clipă înainte semăna cu o fiară gata să muște, se transformă instantaneu într-un animal domesticit; răspunse respectuos și se retrase câțiva pași.

Fei Du își întoarse cu greu capul și văzu o femeie împingând un scaun cu rotile; dacă Luo Wenzhou ar fi fost acolo, ar fi recunoscut-o imediat — era recepționera care, cu ani în urmă, îi strecurase un bilețel în Hongfu Grand View.

Pe scaunul cu rotile stătea un bărbat; scheletul lui încă îi susținea vag silueta înaltă, dar trupul îi era atât de slăbit încât părea aproape desfigurat de subțire. Purta o căciulă simplă de lână, iar capul îi atârna ușor într-o parte, privind spre Fei Du cu un zâmbet abia schițat.

Chiar dacă omul acesta îi lăsase cândva o rană adâncă în conștiință, Fei Du aproape că nu îl mai recunoscu.