Julien Er
Cartierul Nanping era o zonă dezastruoasă la ora de vârf a dimineții. Aglomerația dura de la șase și jumătate până la zece.
Lucrătorii de lux care se îndreptau spre cartierul central de afaceri din cartierul de est se întâlneau adesea cu scutere care rulau dezordonate pe străzi. Dacă un autobuz lent ar fi nimerit să fie acolo ar fi putut crea o întâlnire a secolului de tip „nimeni numai poate scăpa.”
Drumurile din cartierul de vest erau amenajate deosebit de complicat, unele largi, altele înguste, toate fiind în formă de puzzle. Construcțiile private deveniseră obișnuite în rândul rezidenților locali, iar fundăturile create de om puteau fi văzute peste tot.
Autovehiculele care se rătăceau din greșeală erau ca niște mici insecte prinse într-o pânză de păianjen – trebuiau să se lupte pentru viața lor, atacând la stânga și ferindu-se la dreapta, dacă voiau să mai vadă lumina zilei.
Luo Wen Zhou scoase capul pe geamul mașinii și dădu drumul la sirenă. Strigă:
– Frumosule, suntem în misiune oficială și nu putem trece! Poți să muți BMW-ul de la poarta ta?
În acel moment, un bătrân ieși din curtea casei cu un singur etaj de lângă mașină, își strânse buzele și se uită la Luo Wen Zhou, apoi împinse șovăitor un scuter în curte.
Pe partea stângă a scuterului era un autocolant pe care scria :
„Special pentru ridicarea nepotului, iar pe cel din dreapta scria: „Cu cât ești mai furios, cu atât voi fi mai lent”.
În timp ce-l deplasa, un lătrat ieși din el. Luo Wen Zhou își ridică cu surprindere ochelarii de soare de pe podul nasului și privi în jos. Un câine mare și galben sărise din spatele scuterului.
Câinele mare și galben se plimbă pe lângă mașina de poliție, schimbă o privire cu acesta, apoi își ridică cu nerușinare piciorul din spate spre roata mașinii.
Luo Wen Zhou fluieră la el.
– Ușurează-te, drăguțule, spuse el cu blândețe.
– Când termini, îți voi tăia micul tău penis și-l voi transforma într-o prăjitură.
Acest mod de a mânca era cu adevărat ciudat. Câinele mare și galben nu auzise niciodată de el. Fu speriat de aura de gangster senior a ofițerului Luo și fugi cu coada între picioare. Lang Qiao îi blocă privirea cu tableta.
– Șefule Luo, ai observat că pe bancheta din spate se afla o tânără necăsătorită? Sucursala a trimis informațiile existente.
– Roag-o pe această tovarășă să aleagă câteva informații obiective și să facă un scurt rezumat.
Luo Wen Zhou ieși încet pe aleea îngustă care fusese eliberată pentru mașina de poliție.
– Ignorând presupunerile subiective, nepotul lui Wang Hong Liang e bun la măguliri. Secția de poliție de la Piața de flori este putredă de la vârf la bază.
– Numele victimei este He Zhon Gyi, bărbat, optsprezece ani, muncitor din afara orașului. Era livrator la un lanț de cafenele. Există urme pe gâtul cadavrului, cauza morții este asfixierea… a fost strangulat. Se presupune că arma crimei a fost un fel de bucată de pânză. Ora decesului a fost între 20:00 și miezul nopții trecute. Trebuie să așteptăm ca medicul legist să avanseze mai departe înainte de a avea determinări concrete cu privire la circumstanțe – ah, da, cadavrul a fost descoperit în cartierul în care locuia victima, nu departe de casa lui, așa că identitatea sa a fost confirmată rapid.
Abilitățile de condus mașina ale lui Luo Wenzhou erau extrem de bune și putea manevra prin aleile înguste și periculoase cu o precizie aproape milimetrică. Mai avu timp să intervină și să întrebe:
– De unde au apărut zvonurile referitoare la banda de jefuitori și strangulatori?
– Victimei i s-au furat toate bunurile. Telefonul i-a dispărut, iar portofelul i-a fost golit și aruncat la o parte, deși nu se știe dacă a fost criminalul cel care a făcut-o.
Lang Qiao răsfoi rapid e-mailul.
– Apropo, persoana care a raportat cazul a spus că era o bucată de hârtie care acoperea fața cadavrului, cu o bandă de lipici pe ea. Era lipită de fruntea victimei. Pe ea era scris caracterul „bani”.
Tao Ran oprit GPS-ul.
– Doar virează la dreapta înainte și am ajuns.
– Ei bine…bătu în volan Luo Wen Zhou.
– … acest caz rămâne sub jurisdicția filialei și nu a fost transferat biroului orașului. Știți de ce suntem aici ?
-Să îndrumăm și să supraveghem? întrebă timid Lang Qiao.
– Știți cine „îndruma și supraveghea” în trecut? Spuse Luo Wen Zhou.
Lang Qiao răspunse brusc:
– Eunucii de la curte!
Tao Ran se întoarse pe scaunul pasagerului pentru a se uita la ea.
Luo Wen Zhou făcu o grimasă de parcă îl dureau dinții.
– Aceasta este starea de spirit a tinerelor din satul tău?
– Hai, vorbesc serios aici – directorul Zhang va trebui să se pensioneze în câțiva ani și mai mulți directori adjuncți sunt cam de aceeași vârstă. Restul fie nu sunt suficient de calificați, fie sunt ca directorul Zeng, concentrați pe tehnologie și nimeni nu le va acorda atenție, așa că este probabil ca unii oameni din fiecare birou raional să fie promovați.
Luo Wenzhou trecu pe lângă o grămadă mică de gunoaie împrăștiate pe marginea drumului și coborî vocea:
– Bătrânul director vrea să scape de oameni ca Wang Hong Liang în timpul mandatului său, pentru a nu avea pe cineva de la biroul orașului să fie lider în viitor. Vezi deci care este sarcina noastră principală aici, înțelegi?
Mașina poliției întorsese deja la intersecție.
Aceasta era o bucată de teren pustie, foarte dezolantă, înghesuită între o clădire de apartamente de modă veche, fără bucătării sau toalete private și o mulțime de case zimțate cu un singur etaj. Era chiar în spatele unui mic depozit construit de localnici. Era plină de buruieni și pustie, cu apă adunată în colțuri care emana un miros persistent și neobișnuit.
Poliția încercuise locul. Medicii legiști se agitau înăuntru și în afară, investigând.
Wang Hong Liang, șeful biroului cartierului Piața de flori, venise el însuși să supravegheze locul faptei în așteptarea sosirii lui Luo Wen Zhou și a celorlalți.
Era un bărbat de vârstă mijlocie cu chelie până în față, iar sprâncenele sale neliniștite erau atât de rare încât forma lor era aproape imposibil de distins. O transpirație caldă i se scurgea pe frunte. Îi ură personal bun venit lui Luo Wen Zhou, apucându-i mâna și scuturând-o în sus și în jos de trei ori.
– I-am deranjat pe liderii Biroului Orașului și chiar i-am făcut pe unii dintre voi să vină până aici. Chiar îmi pare foarte rău.
Luo Wen Zhou zâmbi plăcut.
– Dage[1], de ce ești atât de formal?
Deși Wang Hong Liang era neglijent în a-și face treaba, era un maestru în a măguli oamenii. Auzind aceste cuvinte, se mișcă rapid pentru a profita, trecând la o formă de adresare mai familiară. Mai mult decât atât, revărsă un torent neîncetat de plângeri către acest nou „Ge”[2].
Luo Wen Zhou scoase un pachet de țigări, aprinse una și i-o dădu lui Wang Hong Liang. În același timp, se uită spre Tao Ran pentru a-i trimite pe acesta și pe Lang Qiao să arunce o privire la fața locului.
– Era cineva pe care îl cunoștea, era absolut cineva pe care îl cunoștea.
Wang Hong Liang debită inepții cam cât timp dură fumatul unei țigări și abia apoi trecu la treabă. Ochii lui mici se roteau sălbatic.
– Uită-te la locul ăsta. Este atât de complicat încât un străin care ar veni aici nu ar putea să se orienteze. Dacă tragi un vânt în propria casă, vecinii tăi vor mirosi ce ai mâncat la prânz. Cum ar putea un străin să îndrăznească să comită o crimă aici?
– Luo Ge, tu ești un expert, crezi că are sens?
Într-un moment atât de sensibil ca acesta, ceea ce Wang Hong Liang dorea cel mai puțin să vadă era un infractor hoinar care tâlhărește și ucide oameni în jurisdicția sa, așa că se ținea cu disperare de „a fost sigur cineva cunoscut, o dispută privată”.
Luo Wen Zhou nu reluă firul conversației sale. Își scoase ochelarii de soare și îi agăță de guler, își îngustă ochii și privi pe medicii legiști agitați, apoi se feri cu dezinvoltură.
– Sunt doar copilul unui funcționar, sunt aici ca să îmi câștig existența. Cum aș putea să mă dau drept expert în fața ta?
– Cine nu se ocupă de asta pentru a-și câștiga existența?
Wang Hong Liang întinse mâinile cu disperare.
– Hai să mergem. Vom arunca și noi o privire.
„Duoul” nou format intră în scenă unul lângă altul. Ei văzură un tânăr cu cap mic și ochelari care prezenta situația lui Tao Ran și lui Lang Qiao. Tânărul era foarte înalt, cu coșuri pe față. Stătea drept și țeapăn, ca o scândură de sicriu tăiată într-o formă umană.
– Acesta este noul nostru novice, Xiao Hai Yang, l-a prezentat Wang Hong Liang, arătând cu degetul.
– A fost un elev strălucit, a obținut primul loc la examenul scris când a dat testul de admitere. Xiao[3] Xiao, acesta este căpitanul Luo de la Biroul Municipal.
Xiao Hai Yang își umflă fără să vrea pieptul și ridică repede capul, ca și cum ar fi stat în gardă. Își încleștă cu putere maxilarul inferior, dădu din cap rigid către Luo Wen Zhou și salută cu reticență:
– Căpitane Luo.
– Nu fi ceremonios, spuse Luo Wen Zhou, zâmbindu-i.
– …continuă să vorbești.
Se părea că vorbele lui apăsaseră un buton pe Xiao Hai Yang, care până atunci era reticent. Într-o clipă, cuvintele ieșiră din gură ca o ploaie torențială, inundându-i pe toți oamenii din fața lui.
– Nu există răni defensive pe corpul victimei, dar are o rană la ceafă făcută cu un instrument contondent. Părerea noastră preliminară este că a fost lovit din spate, apoi asfixiat cu o bucată de pânză. După deces, i-au fost luate bunurile și i s-a lipit o bucată de hârtie pe frunte. Deoarece victima era inconștientă în timp ce a fost strangulată, la fața locului nu au rămas semne de luptă. Coarda folosită pentru a strangula victima, obiectul contondent care i-a provocat rana de la cap și așa mai departe nu au fost găsite. În prezent, nu există nicio dovadă definitivă care să arate că acesta este locul inițial al crimei. Raport complet!
La început totul mergea bine, dar când ultimele propoziții îi ieșiră pe gură, fața lui Wang Hong Liang se înverzi la auzul lor.
– Dacă nu există dovezi, atunci de ce vorbești prostii? Dacă acesta nu este locul crimei, atunci unde este? A fost aruncat cadavrul aici? De ce ar vrea cineva să arunce un cadavru aici? Cu ce scop? Nu încurca problema cu presupunerile tale aleatorii!
Xiao Hai Yang îl privi confuz.
– Spuneam doar că există o posibilitate…
Wang Hon Liang continua să se înfurie, dar fu blocat de Luo Wen Zhou.
– Copiii care abia au început să lucreze au cu toții destul de multe idei. Să-i asculți poate fi destul de interesant.
Se uită în jur. Întreaga zonă de vest al cartierului Piața de Flori dădea o impresie de cer acoperit. Liniile electrice confuze și dezordonate atârnau joase deasupra capului, reducând la nimic una dintre rarele zile însorite din Yancheng. Era foarte deprimant.
– Întreabă în jur, poate că cineva a auzit ceva, spuse Luo Wen Zhou.
– În afară de asta, cred că instinctul directorului Wang este în general corect. Să nu luăm în considerare circumstanțe extreme deocamdată și să direcționăm cursul investigației spre crima comisă de o cunoștință.
Deși Luo Ge nu era o persoană prietenoasă, stilul său de a vorbi și de a face lucrurile era în conformitate cu dorințele lui Wang Hong Liang. Cele două părți se înțeleseră imediat, ceea ce economisea foarte mult la costurile de comunicare.
Ceea ce urma ar fi fost investigații și interviuri nesfârșite, ceea ce era tot munca lacheilor poliției criminale. Nu avea nimic de-a face cu „antrenorii”. Principala lor sarcină era să se întoarcă la biroul sucursalei pentru a sta și a bea ceai în timp ce observau evoluția cercetărilor.
Dar Tao Ran îi spuse în liniște lui Luo Wen Zhou:
– Șefu’, du-te tu înainte. Eu vreau să mai rămân cu ei.
Numele lui Tao Ran[4] era blând și rafinat. Trăsăturile sale erau delicate. Nu se supăra niciodată pe nimeni, nu folosea niciodată un limbaj grosolan. Atât cu colegii, cât și cu dușmanii săi, era numai briză de primăvară dătătoare de viață și de ploaie. Părea foarte cuminte, dar Luo Wen Zhou lucrase alături de el încă imediat după absolvire, așa că se înțelegeau foarte bine.
Tao Ran avea un fel de seriozitate și o încăpățânare incompatibile cu epoca actuală. Nu-i păsa foarte mult de alte lucruri – oricum, dacă se prăbușea cerul, exista Luo Wen Zhou să-l țină în picioare. Dar în timp ce investiga un caz, dacă exista ceva suspect, îl urmărea până la capăt, indiferent dacă era responsabilitatea lui sau nu.
– Victima a fost doborâtă din spate, spuse Luo Wen Zhou.
– Dacă ar fi fost doar un jaf, nu l-ar fi strangulat. O dispută privată este foarte probabilă. Judecata de bază a lui Wang Hong Liang nu e greșită – care este problema?
Cadavrul fusese deja pus într-un sac mortuar și scos de către medicii legiști. Tao Ran spuse cu blândețe:
– E vorba de pantofi – nimeni nu face curățenie aici. Dacă nu ești atent, vei călca în noroi. Dar când am deschis sacul cu cadavre ca să mă uit, am remarcat că pantofii tânărului erau curați.
Luo Wen Zhou ridică ușor din sprâncene.
– Desigur, deoarece victima locuia în apropiere, e posibil să fi fost familiarizat cu zona, continuă Tao Ran.
– Dar cred că micul ochelarist avea dreptate. Nu putem elimina posibilitatea ca acesta să nu fie locul inițial al crimei. În plus, acea bucată de hârtie lipită de fruntea victimei este ciudată. Wen Zhou, nu cumva chestia asta nu e atât de simplă? Mă tem că directorul Wang se va grăbi să mușamalizeze totul și nu va fi dispus să investigheze cum trebuie.
– Nu trebuie să-ți fie frică, oftă Luo Wen Zhou.
– Evident că va dori să-l acopere în grabă. Atâta timp cât există un suspect general, Wang Hong Liang poate ștampila imediat cu sigiliul oficial și poate emite o declarație către lumea exterioară, spunând că acesta este un caz suspectat a fi cauzat de ranchiune personale. În câteva zile oamenii vor uita, când lumina reflectoarelor se va stinge. Ei vor spune că “filiala cartierului Huashi a adus contribuții remarcabile la găzduirea cu succes a unui astfel de eveniment în orașul nostru.”
În ceea ce privește cazul, va găsi câțiva detectivi criminali care fac comisioane pentru a investiga încet. Dacă sunt aflați, îi vor aresta. Acesta este stilul lui Wang Hong Liang de a face lucrurile, altfel directorul Zhang nu l-ar pedepsi în mod specific.
Tao Ran spuse:
– Indiferent care ar fi motivul, un tânăr a venit să lucreze aici și a murit într-un loc străin. Trebuie să-i dăm o explicație.
Luo Wen Zhou înclină capul și se uită în ochii lui timp de două secunde.
Tao Ran adăugă rapid:
– Doar că nu vreau să-ți fac griji că voi arunca o privire. Promit că nu voi crea probleme.
– Oricum, în toți acești ani, mi-am asumat responsabilitatea pentru toate problemele neașteptate care au apărut din cauza ta și nu te-am văzut să te angajezi față de mine în semn de recunoștință.
Tao Ran nu era îngrijorat și înjură în glumă:
– La naiba.
Se întoarse să plece, dar Luo Wen Zhou îl strigă oprindu-l.
– Tao Ran, așteaptă! În această dimineață, Fei Du a fost cel care ți-a trimis florile, nu-i așa?
– Cine altcineva ar fi putut fi? spuse Tao Ran, nepăsător.
Luo Wen Zhou își băgă mâinile în buzunare și se uitat la degetele de la picioare, părând să-și aleagă cuvintele.
– Dacă ți-aș spune: „Stai departe de puștiul ăla”, ai crede că mă amestec?
– Nu, nu crezi cu adevărat că vorbește serios?
Tao Ran zâmbi.
– El este întotdeauna așa. El doar se distrează. Nu contează că nu sunt homosexual, chiar m-aș pleca cuvintelor lui…
Luo Wen Zhou îl întrerupse cu blândețe.
– Chiar dacă te-ai pleca, ar fi rândul acelui băiețel să fie politicos?
Tao Ran se holbă, dar înainte de a putea sesiza sentimentul din spatele acestor cuvinte, Luo Wen Zhou continuă:
– „Nu spun că este un desfrânat și nici nu spun că este neglijent… nu la acel nivel. Pur și simplu, Fei Du mi-a dat întotdeauna un sentiment rău, înțelegi ce vreau să spun?
– Știu.
– M-a urmărit în ultimii șapte ani. Fei Du este un băiat bun. Nu trebuie să te păzești de el – deși tocmai acum e cam plin de viață, a exagerat puțin…
Luo Wen Zhou nu răspunse.
Tao Ran schimbă subiectul.
– Vorbind serios, chiar nu știu dacă a fost el. I-ar fi prea rușine să lase un nume dacă ar vrea să dea ceva cuiva. Mai degrabă și-ar cumpăra o consolă de jocuri din străinătate și …
– Pleacă, îl întrerupse Luo Wen Zhou fără expresie.
– Du-te și fă-ți treaba, spui atâtea prostii!
[1] Formulă de adresare apropiată, către cineva care e mai mare decât interlocutorul
[2] Adresare familiară către cineva mai tânăr.
[3] Xiao e folosit pentru a se adresa copiilor sau persoanelor mult mai tinere decât interlocutorul
[4] Tao Ran înseamnă „Fericit și lipsit de griji”
Imi place.
Este imposibil să nu iubim cărțile lui Priest .Mulțumesc ❤️
Super
❤️
Tao Ran …hmm…..primesti flori de la Fei …hmmm…hm….!!!
….Și mai simt o urmă de sarcasm … un parfum de altceva în vorbele lui Luo Wen …..!!
Sper ca WHL să nu încerce musamalizarea cazului …baietii de la BIC sunt profesioniști ,ce
iartă mă , cu cine crezi ca ai de a face WHL???
Interesant …mulțumesc echipa magică !!!
Se tot tachinează între ei, povestea încă este în curs de lansare, aștept să mai apară surprize!❤️