Abis- Capitolul 31

Julien XXX

În comparație cu ofițerul Tao care stătuse toată noaptea afară și căpitanul Luo, care tocmai ieșise din spital, președintele Fei era îmbrăcat suficient de bine de parcă ar fi participat la o ceremonie.

Această persoană îşi schimbase din nou hainele. Ca și înainte, el era într-un punct de mijloc, undeva între severitate și dezinvoltură, reținut în exterior și pasionat în interior. Părul îi era moale acolo unde trebuia să fie moale şi elegant acolo unde trebuia să fie elegant. Nici un fir nu îi era deranjat. El purta, de asemenea, o pereche de ochelari din sticlă simplă, cu rame metalice, care îi dădeau oarecum aspectul depresiv al poeților. Își schimbase chiar și colonia.

Pentru a o găsi pe mama He, Fei Du aproape că stătuse treaz toată noaptea. Primul lucru pe care îl făcuse în acea dimineață, se părea că venise la spital și o însoţise pe mama He în timp ce ea dăduse declaraţia. Cine ştia cum de reușise să se trezească așa de devreme.

Deși Luo Wenzhou crezuse întotdeauna că este cel mai frumos om sub soare, confruntat cu un contrast atât de clar, el voia cu adevărat să bată acest păunul orbitor din fața lui. Și asta doar pentru că păunul menționat mai sus îl privea cu rea intenție printr-o pereche de ochelari de intelectual.

Luo Wenzhou își drese vocea, forţându-se să treacă de la mânia rece, gata să izbucnească, la căldura inimii unei fiinţe transcedentale.

Cu multă seriozitate el spuse:

– Echipa mea a găsit o reședință secretă a lui Zhao Haochang și a descoperit unele lucruri în subsol care se aliniază strâns cu deducțiile tale. Cred sincer că ești minunat, Fei Xiansheng. De fapt, era de așteptat de la cineva cu douăzeci de ani de specializare în anormal.

Alături de ei, Tao Ran spuse foarte stânjenit:

–  Nu știu ce e între voi doi, dar mă simt puțin jenat.

Astfel subminat, Luo Wenzhou își băgă mâinile în buzunare și-l întrebă pe Fei Du:

–  Ce te aduce pe aici? Compania ta este pe cale să falimenteze?

– Am venit în numele mamei lui He Zhongyi să întreb despre progresul investigației.

Fei Du lovi fața ceasului  de pe încheietura mâinii.

– De asemenea, având în vedere senilitatea ta, aș dori să-ți reamintesc căpitane Luo că este în prezent ora șase seara într-o sâmbătă. Nici ziua, nici timpul nu fac parte din orele de lucru.

Luo Wenzhou tăcu.

– Ge… spuse Fei Du, întorcându-se spre Tao Ran.

– …chiar dacă ești dispus să lucrezi ore suplimentare, alții ar trebui să-ți ramburseze munca grea prin afișarea recunoștinței lor. Nu este doar politicos? Șefii care uită weekend-urile, uită când se termină munca, sunt toți gunoi. Cred că latura odioasă a acelei persoane este inferioară doar celei a şefului

 care uită să plătească salarilei. Din fericire, el nu este cel care îl plăteşte pe al tău.

Porțile orașului erau aprinse, iar Tao Ran era un pește în iaz. Tao, peștele, bătu fără expresie flăcările războiului de pe corpul său.

– Să vorbim despre ceea ce Lang Qiao a găsit acum.

Lang Qiao simți cum i se ridică părul de pe cap. Stătea în casa scărilor, într-o mișcare fără precedent, frecându-și fața cu mâinile nespălate.

Subsolul fusese amenajat ca o bibliotecă de modă veche, cu mai multe dulapuri enorme care ajungeau până la tavan. Dulapurile erau pline de pătrate mici, iar în fiecare pătrat stătea câte un borcan de sticlă clar. Borcanele afișau tot felul de lucruri, cu plăcuțe de etichete atârnate sub ele, fiecare cu o dată si un eveniment scris pe ele.

Un miros rece, învechit, de nedescris ajunse spre ea. Firele de păr de pe spatele gâtului lui Lang Qiao rămăseseră ridicate puțin.

Pentru un moment, ea crezu că aceste borcane erau ca cele folosite pentru a păstra specimene de laborator.

Dar lucrul cel mai  ciudat nu erau dulapurile, era o lampă de podea care stătea printre ele.

Corpul lămpii era făcut sub forma unui copac cu aspect foarte ciudat. Părea un “copac” pe cale să se rupă. „Trunchiul” gol avea lumini în interiorul lui. Când erau aprinse, lumina se vărsa din locurile în care “trunchiul” fusese găurit. Toate ramurile care se întindeau de la el erau goale, dar existau mici lumini fluorescente subțiri. Văzute de departe, arătau ca şi cum ar fi fost înfăşurate în flăcări.

Căutătorii făcură o înregistrare ordonată a articolelor din dulapuri și a etichetelor lor.

Zhao Haochang era foarte metodic. De la stânga la dreapta, totul era în ordine strict cronologică. La început, eticheta spusese “universitate.” Judecând după ora înregistrată, trebuie să fi fost ziua în care Zhao Haochang și Zhao Fengnian, abia la începutul universității, luaseră pentru prima dată trenul și părăsiseră provincia H.

Intrarea în universitate merita să fie comemorată, numai oamenii obișnuiți își păstrau în mod normal scrisorile de admitere. În schimb, Zhao Haochang, forjând o cale proprie, păstrase un cârnat uscat.

Când poliția îl dăduse jos, ambalajul acestui cârnat care expirase de mult nu fusese nici măcar ușor rupt.

Acesta nu era singurul lucru bizar. Existau și o serie de alte lucruri pe care nimeni nu le putea face. Din perioada sa de stagiu, el colectase articole precum șosete de bumbac, o brățară , un disc de stocare și alte mici obiecte. Pentru un străin elementele colectate și evenimentele înregistrate pe etichete păreau să nu aibă aproape nici o relație între ele, dând o impresie foarte uimitoare.

– Qiao’er.

Un coleg agil adusese o scară și urcase pentru a atinge etajerele superioare. Pe măsură ce dădea jos și înregistra borcanele de sticlă și etichetele lor unul câte unul, el întrebă:

– Sunteți sigur că acest junk este util? O mică ceașcă gongfu ceai[1], pe ea scrie „Stagiar”… Și ce naiba este asta?

 Cuvintele lui se opriră. Luă borcanul şi îl privi cu atenţie pentru o vreme.

– Label-ul spune: „M-am eliberat”, suvenirul e…o cârpă?

Lang Qiao se uită în sus. Ochii i se micșorară.

– Dă-mi-l!

Purtând mănuși, ea luă cu grijă borcanul transparent. Inima îi dădu un pumn. În pivniţa rece şi umedă, se cutremură. Era o mânecă murdară, grasă. Vechea murdărie se reflecta în lumina lămpii de podea. Pe ea era un model floral slab vizibil.

În fotografia trimisă prin fax de poliţiştii civili din orăşelul mic care se ocupaseră de cazul incendiului, idiotul nu avea decât o singură mânecă!

– Xiao Lang, vino aici și uită-te la asta!

………………………………………………..

Sâmbătă seara, Zhao Haochang petrecuse deja o zi și o noapte grea la Biroul principal al siguranței publice.

Oricât de plăcută ar fi fost pentru ochi o persoană, după o noapte nedormită, barba şi sebumul dădeau feței un aer neglijent.

Zhao Haochang se afla într-o stare oarecum jalnică, dar își menținea fără expresie postura. Când îl văzu pe Luo Wenzhou intrând cu un dosar ascuns sub braț, chiar își ridică privirea.

– Bună, avocat Zhao. Voi începe prin a spune câteva lucruri simple. În primul rând, nu au trecut încă douăzeci și patru de ore, așa că putem discuta puțin. În al doilea rând, nimeni nu vă împiedică să solicitați un avocat, nimeni nu a încercat să vă preseze într-o mărturisire și nimeni nu v-a maltratat, este corect? Desigur, dacă trebuie să spuneți că sala de mese a biroului meu v-a rănit apetitul, nu pot face nimic. Chiar nu avem bugetul pentru a comanda take-out. Pe acest subiect, presupun că avocatul Zhao nu are alte obiecții?

Înainte de a se așeza, Luo Wenzhou smulsese deja remarcile de deschidere ale lui Zhao Haochang.

Colțul ochiului lui Zhao Haochang se răsuci, ca și cum ar fi fost înfuriat de această atitudine. El rezistă expresiei şi, cu o voce deliberat lentă, spuse:

– Îmi păreţi destul de familiar, dar mă tem că v-am uitat numele. Cum ar trebui să mă adresez?

Luo Wenzhou îl întrerupse. Nu numai că nu se supărase, dar râse. Apoi își ajustă leneș postura și răspunse ca și cum nu ar conta pentru el.

– Cine, eu? Văzând că sunteți atât de inteligent, ce-ați zice să faceți o presupunere?

Pentru Zhao Haochang era prea mult. Era destul de rigid, ceea ce îi afectă poziția inițială. Țuguie buzele, nu foarte natural.

– Asta nu ar trebui să fie necesar. Nu cred că suntem destinaţi să ne mai vedem.

Luo Wenzhou învârti stiloul în mână.

– V-ați strecurat în clădirea Turnuri Gemene din estul cartierului Piața de flori în mijlocul nopții și ați deteriorat balustrada de securitate de pe acoperișul Turnului A.

Zhao Haochang îl întrerupse nerăbdător.

– Am spus deja, nu aveam nici o idee că ar fi cineva acolo în acea noapte sau că ar vrea să sară din clădire în acel loc. Spui că am distrus infrastructura publică, siguranța publică pe cale de dispariție. OK, recunosc, îmi pare rău, pot scrie o auto-examinare, o amendă nu este nici o problemă. Ofițer, nu toată lumea poate fi plătită din dolarii contribuabililor. Aceia dintre noi care au locuri de muncă sunt foarte stresaţi, uneori pentru a ‘rămâne afară, ştiţi, s-ar putea foarte bine să fim un pic iresponsabili. Mi-am învăţat lecţia, bine? Mulțumesc, nu continuați să trimiteți oameni diferiți aici pentru a repeta aceleași cuvinte pentru mine.

După ce ascultă acest discurs lung, Luo Wenzhou, zâmbind, spuse:

– În toți anii mei de muncă, am întâlnit rar un suspect criminal la fel de îndrăzneț ca avocatul Zhao.

Zhao Haochang spuse cu răceală:

– Ofițerule „Nu știu cine ești”, aș putea să vă cer să acordați atenție dicției dvs? De ce insistați că sunt un „suspect criminal”?

Luo Wenzhou îşi retrase zâmbetul şi-şi încrucişă braţele pe  piept.

– Încă mai sunt câteva lucruri despre care aş dori să vă consult, dle avocat Zhao.

Zhao Haochang tăcu, privind limbajul corpului său pentru o clipă, apoi dădu din cap foarte mărinimos și făcu un gest “dă-i drumul” la el.

– În primul rând, doamna care aproape a căzut de pe clădire ieri s-a uitat la fotografia d-voastră și v-a identificat. Ea spune că numele adevărat este Zhao Fengnian și că sunteți originar din orașul ei natal. Este corect?

Când Zhao Haochang a auzit numele de “Zhao Fengnian”, respirația lui  deveni vizibil sacadată, iar fața lui palidă încremeni, așa că arăta ca o bucată de piatră. Privirea lui, picurând venin, era fixată pe Luo Wenzhou.

Luo Wenzhou rămase nemișcat. El aruncă o privire plictisită asupra dosarului și spuse:

– După mărturia ei, am cercetat trecutul avocatului Zhao. Am descoperit că v-ați născut într-un mic sat destul de îndepărtat, sub administrarea Prefecturii T City din provincia H. Anterior ați folosit numele Zhao Fengnian.

 Părinții d-voastră au fost amândoi cu dizabilități, angajați în agricultură și aveați trei frați mai mici. Aceasta este o istorie mizerabilă.

Expresia lui Zhao Haochang se răcea cu fiecare cuvânt rostit.

Şi chiar în acel moment, Luo Wenzhou se uită la el şi spuse cu nesimţire:

– Se pare că avocatul Zhao a avut o viață dură. Presupun că ați avut doar una sau două persoane de testare în universitate în fiecare an acolo? Cu atât mai puțin ceva, cum ar fi să devină atât de respectabil. De asemenea, găsesc că discursul procurorului Zhao nu are nici o urmă de accent. A fost atât de aromat occidental discursul că pare că ați uitat accentul de acasă?

Mâinile lui Zhao Haochang, așezate pe masă, au început să tremure necontrolat. Părea că intenționează să se ridice și să-l trântească pe Luo Wenzhou la podea.

– Oh, am uitat, spuse Luo Wenzhou, turnând mai mult ulei pe foc.

– Am auzit că nu v-ați întors în orașul d-voastră natal de mulți ani. Nu este corect, dle avocat Zhao. Colegii d-voastră săteni au muncit atât de mult pentru a vă sprijini. Cum să uitați de unde ați venit?

Zhao Haochang bătu pe masă, întrerupând cuvintele lui Luo Wenzhou. El era aproape în picioare, deja în afara scaunului său, aplecat înainte un pic ca o fiară de pradă gata să se năpustească. Luând mai multe guri de aer, folosind o cantitate enormă de voință, Zhao Haochang își suprimă furia violentă și se așeză înapoi.

– Așa este? Ce coincidență. Nu știam.

Fiecare cuvânt pe care îl rostise Zhao Haochang părea să poarte scrâșnirea dinților.

– Am plecat de acasă cu mulți ani in urmă și nu-mi amintesc foarte bine de acei oameni. De asemenea, ofițer, am terminat universitatea în intregime pe împrumuturi studențești și burse. Am economisit pentru cheltuielile de călătorie. Nu am avut nevoie de nimeni să mă sprijine. În ceea ce privește dacă m-am întors sau nu în satul meu natal, se pare că depășiți sfera preocupărilor dvs., nu?

Luo Wenzhou  spuse:

– Afișarea ordinii comunitare și a obiceiurilor bune este, de asemenea, una dintre slujbele noastre.

Colțurile gurii lui Zhao Haochang se închiseră.

– Aşa că aţi înfiinţat un comitet de cartier. Nu e de mirare că atât de multe cazuri majore nu sunt rezolvate.

– Accept critica d-voastră.

După ce a reușit să înfurie cealaltă parte, Luo Wenzhou ridică din umeri indiferent și schimbă subiectul.

– Vorbind despre cazurile majore, există o altă problemă pentru care vreau să cer îndrumare avocatului Zhao.

Scoase o fotografie din dosar şi o puse în faţa lui Zhao Haochang.

– Această fată se numește Chen Yuan. Cu ceva timp în urmă a murit din cauza unei supradoze de droguri. Era studentă la universitatea d-voastră.

În furia lui, Zhao Haochang părea să nu se fi așteptat la această întorsătură.

– Este foarte regretabil, spuse el.

– Circumstanţele morţii ei sunt neobişnuite. Cu două săptămâni înainte de moartea ei, ea a contactat o colegă de clasă a universității, pe nume de Cui Ying și i-a transmis câteva dovezi importante care îl identifică pe directorul general al  biroului de pază al cartierului Piața de Flori ca participând la activități ilegale.

Luo Wenzhou îl privi în ochi.

– A fost destul doar să o chemăm pe această tânără doamnă. Ne-a prezentat dovezile. V-a menţionat şi pe d-voastră.

Ochii lui Zhao Haochang se clintiră și pumnul întins pe genunchiul său se strânse, ca și cum și-ar fi amintit rapid propriile sale priviri.

Luo Wenzhou spuse:

– Cui Ying spune că ea a împărtășit povestea lui Chen Yuan cu tine, și ai împiedicat-o să-l raporteze. A făcut acest lucru?

– L-a făcut.

Zhao Haochang se stabilit rapid pe o metodă de a răspunde și se așezat puțin mai drept.

– Am vizionat cu adevărat acel videoclip, a fost cu adevărat îngrozitor, dar unde ar fi trebuit să-l raportez? Pentru superiorii lor? Ofițer, stând aici, vizavi de tine chiar acum, încă nu știu dacă ești un vierme cu un exterior uman. Ce se întâmplă dacă ești cu ei? Nu ar fi raportarea merge direct într-o capcană? Noi, oamenii obișnuiți cu abilități limitate, nu putem decât să-l jucăm în siguranță. Este ceva greşit în asta?

– Nu există. Ce ai făcut după ce ai aflat despre asta? întrebat Luo Wenzhou.

– M-am dus să fac o inspecție, a spus Zhao Haochang, dar nu am îndrăznit să merg prea adânc, pentru că o dată când mă prefăceam că trec, unii oameni pe care îi suspectam că sunt traficanți de droguri și-au păstrat ochii asupra mea pentru o lungă perioadă de timp. Mi-am dat seama atunci că era o afacere foarte periculoasă și am avertizat-o pe Cui Ying că nu poate spune absolut nimic despre asta. Nu putem decât să ne comportăm ca şi cum nu s-ar fi întâmplat niciodată.

Luo Wenzhou și-a coborât ușor vocea.

– Cui Ying a povestit că i-ai spus odată, dacă ai omorî pe cineva, ai lăsa cadavrul într-una din locațiile de trafic de droguri din cartierul de vest și nu ar îndrăzni să investigheze. Ai spus asta?

Zhao Haochang dădu ochii peste cap, nervos. Trecu mult timp până să respire adânc.

– Am fost bun cu Cui Ying. Este studentă la aceeași universitate unde am învățat. Am încercat întotdeauna să o protejez. Nu știu de ce ar spune asta. Este clar doar o glumă. Poate că am spus-o și poate că nu am spus-o.Deși, dacă o glumă poate fi folosită ca informație împotriva mea, poate fi folosită pentru a fabrica o acuzație împotriva mea. Nu știu dacă aceasta este societatea civilizată modernă sau dacă sunt în Inchiziția literară a Marii Dinastii Qing..

Luo Wenzhou îl întrerupse brusc.

– Unde ați fost în noaptea de 20 mai?

Fără să se gândească la asta, Zhao Haochang răspunse,

– În primul rând m-am dus cu niște prieteni la clubul Cheng Guang, apoi un prieten m-a dus înapoi la birou pentru a lucra ore suplimentare. Am plecat doar aproape de miezul nopţii.

– Unde este biroul d-voastră?

– Wenchang…

– Am primit înregistrarea camerei de securitate de la autobuzul numărul 34.

Luo Wenzhou nu-l lăsă să termine. El insistă:

– He Zhongyi, victima în cazul ‘520’, a coborât din autobuz la intersecția  Wenchang între nouă și zece în acea noapte și apoi a fost ucis. Pentru a confunda problema, criminalul și-a părăsit corpul în vestul cartierului Piața de Flori, la una dintre locațiile de trafic de droguri. Ai ceva de spus despre asta?

Urmărind feed-ul de supraveghere al camerei de interogatoriu, Tao Ran spuse calm:

– El a fost înfuriat de la început și mai târziu nu se aștepta ca Cui Ying să-l vândă. Chiar atunci scăpase de sub control. Când căpitanul Luo menţionase înregistrările din autobuzul numărul 34, el  intrase în panică.

Fei Du își ridică ochelarii.

– Ge, mă lași aici în acord cu reglementările?

– E în regulă, spuse Tao Ran,.

– Directorul Lu a autorizat-o special. El este ocupat cu Wang Hongliang chiar acum, sau altfel ar fi aici în persoană pentru a obține o declarație de la tine.

Fei Du se gândi la asta. Nu avea niciun interes să acorde o declarație unui bărbat de vârstă mijlocie cu o față plină de riduri. Dezaprobator, se întoarse să se uite la Zhao Haochang.

Expresia acestuia fu modificată la început. Încremenise pe loc. Dar, după un moment, păru să realizeze ceva și își puse un zâmbet destul de viclean.

– E mai ușor să te înfurii decât o persoană obișnuită și, de asemenea, se simte ofensat mai ușor, mai ales atunci când alții se uită la punctele sale slabe.

Fei Du şi-a clătinat capul.

– Dar, pentru a fi capabil să-l suporte și să mențină încă rațiunea sa fundamentală – el este într-adevăr un geniu. Dacă nu ar fi fost pentru această afacere, aș fi dispus să plătesc un preț ridicat pentru a-l angaja ca un consilier juridic obișnuit.

– El a coborât la intersecția Wenchang.

Zhao Haochang repetă încet aceste cuvinte:

– Şi atunci ce? Ce s-a întâmplat între a coborî din autobuz şi a fi ucis? Nu ai idee, nu-i așa?

Luo Wenzhou își restrânse încet expresia “prefăcând că este plictisit” și  începu să pară nefericit.

– Nu ai nimic.

Zhao Haochang se aplecă uşor în scaun.

– E o glumă, nu? Ai o înregistrare a camerei de securitate fără început sau sfârșit și vrei să mă păcălești să trădez ceva cu asta?

Luo Wenzhou nu răspunse. O tăcere insuportabilă sufocă dintr-o dată camera mică de interogatoriu. Părea să fie totul un mare truc.

Zhao Haochang nu putu să-și oprească râsul, apoi păru să-și “amintească” cine era acest polițist.

– Căpitane Luo, rezolvarea cazurilor este prea neglijentă, spuse el, atingând ceasul de marcă cu diamant pe încheietura mâinii și arătând spre Luo Wenzhou.

– Încă nu au trecut douăzeci și patru de ore. Dar văd că nu ai nimic altceva, aşa că pot să plec mai devreme? Dacă nu, îmi poți da și un pat. Aș vrea să mă culc.

Lui Luo Wenzhou îi displăcea în mod inexplicabil mișcarea de a atinge ceasul. Se uită la el în tăcere.

Expresia lui îl amuză pe Zhao Haochang în cea mai mare măsură. El reuși să-și suprime furia, dar nu reuși să-și suprime mulțumirea.

– Lasă-mă să-ţi dau un sfat, căpitane Luo. Nu toată lumea va cădea cu tehnici de interogare demodate. Nu te gândi că ești așa de bun.

Spunând astfel, el se îndreptă și-și ajustă ostentativ poalele.

– Zhao Fengnian, spuse Luo Wenzhou calm.

– Nu vă gândiți că sunteți atât de bun. În cartierul de vest al orașului, la subsolul „ 12 Crame”, Fengqing vă aşteaptă să vă întoarceţi.

Zâmbetul lui Zhao Haochang îngheță.

Degetul arătător al lui Luo Wenzhou lovi de două ori pe masă.

– Puteți să explicați de ce vechiul telefon al victimei He Zhongyi a fost găsit în casa d-voastră?

[1] Gong fu ceai- ceașcă folosită în ceremonia ceaiului