Abis- Capitolul 38

Humbert V

Oaspeţii plecaseră, iar Tao Ran se presupune că deja dormise într-o dimensiune alternativă.

O aromă slabă de vin plutea prin camera de zi luminată de soare, acru-dulce și persistentă. Fei Du opri aerul condiționat și deschise o fereastră. El folosi cafetiera nouă pentru a face o ceașcă de espresso. Aroma parfumată se ițea din colțul mesei.

Briza caldă a zilei de vară îl lovi pe Luo Wenzhou. Pentru o clipă  tăcu. Apoi își scuturat picăturile de apă de pe mâini şi-şi apăsă pe frunte dosul palmei sale reci ca gheaţa. Apoi oftă neputincios.

– Tinere, poţi avea un pic mai mult tact? Cravata roșie ne învață încă de mici  că nu trebuie să ne lăsăm numele atunci când facem fapte bune. Unde e patriotismul din tine?

Fei Du nu răspunse. Părea că întreaga lui persoană înghețase, acum că aflase un alt adevăr.

Luo Wenzhou se uită la el și dintr-o dată își dădu seama că nu era singurul a fi jenat. Având în vedere memoria vizuală a președintelui Fei, el își amintise cu siguranță scena cu consola PSP jucându-se fălos în biroul de siguranță al populației și scuturând sarcastic capul spre el…Da…scena aceea inteligentă…

Luo Wenzhou se puse sincer în locul lui Fei Du și simți cum i se ridică firele de păr.

De îndată ce se gândi la acest lucru, vederea lui luă un filtru de stânjeneală. Când se uită din nou la Fei Du, simți că fie că era vorba de buzele sale strânse, de degetele sale strânse nefiresc pe părțile laterale, sau de privirea evazivă din spatele lentilelor, părea foarte jenat.

Când se simțea inconfortabil, adesea mergea din rău în mai rău; cu cât vorbea mai mult, cu atât mai mult se bâlbâia. Dar dacă observa că cealaltă persoană era, de asemenea, jenată, atunci simptomele se vindecau instantaneu pe cont propriu.

Luo Wenzhou zâmbi brusc și-și băgă încet mâinile în buzunare.

Își coborî capul şi-și puse o ţigară în gură, coborând şi apoi ridicând pleoapele, privind Fei Du de jos în sus. Deoarece gura îi era ocupată, vocea care veni între dinți fu o atingere nazală.

– Ce? Ai descoperit în sfârșit că unchiul Dongbin [1] pe care l-ai mușcat în toți acești ani este o persoană bună? E în regulă, dragă, nu trebuie să fii atât de nervos. Eu trăiesc ca Lei Feng[2] nu cer devotament unic de la oricine. 

Trăsăturile lui Fei Du erau ca o mască pictată, impenetrabilă ca o fortăreață. Mai ales când era agitat, controlul său asupra propriei expresii și a limbajului corpului era aproape perfect, nici o urmă de emoție nu se scurgea.

În comparație cu el, Zhao Haochang și mâncarea lui ar putea fi pur și simplu considerate ingenioase.

Fei Du nu răspunse la cuvintele pe jumătate în glumă ale lui Luo Wenzhou. Mormăi în tăcere pentru o clipă, se întoarse și luă ceașca de cafea proaspăt măcinată. Un strat subțire de ulei plutea deasupra, formând mici valuri în timp ce se mișca. Fei Du nu adăugase nici un bob de zahăr. Ca și cum și-ar fi pierdut simțul gustului, bău în tăcere peste jumătate din ceașcă.

Fei Du băuse câteva pahare de vin mai devreme şi nu mâncase deloc aşa cum trebuia. Stomacul îi era pe jumătate gol acum. Ansamblul nesănătos de alcool și cafea foarte concentrată formase imediat un amplificator de tensiune arterială atrăgându-i inima în pomparea unor cantități mari de sânge în venele sale. Ritmul cardiac dezordonat și brusc accelerat îl făcu să se simtă puțin rău, transpirația rece se formă în palmele mâinilor.

Luo Wenzhou se încruntă.

– Nu mai bea.

Fei Du își curbă palmele în jurul căldurii ceștii de porțelan, iar colțul gurii i se ridică. Îl întrerupse cu un zâmbet fals.

– De fapt, este foarte rar pentru cineva ca mine, care ar angaja în mod obișnuit un criminal cu contract pentru a-și îndepărta tatăl, să se rătăcească. Anii lungi în care căpitanul Luo a avut grijă de mine sunt o contribuție care nu poate trece neobservată.

Luo Wenzhou simți o anumită tensiune de nedescris în aceste cuvinte, dar înainte de a putea să o probeze cu atenție, Fei Du bău restul cafelei dintr-o înghițitură. Trebuie să fi fost prea amară; el se încruntă, bărbia ridicată și gâtul formând un arc curbat brusc.

Apoi puse ceașca jos, dădu din cap și se întoarse să plece.

– Voi merge, atunci. Spune-i tu lui Tao Ran.

 – Hei.

Luo Wenzhou avertiză brusc:

– Nu condu, ai băut.

Fei Du îl ignoră.

– M-ai auzit? spuse Luo Wenzhou.

Cu o privire indiferentă, Fei Du puse mâna pe clanța ușii, părând că nu a auzit.

Luo Wenzhou văzu că sfaturile lui eșuaseră de două ori, așa că trebui să acționeze. Apucă brațul lui Fei Du și îl trase cu pricepere înapoi. Folosind metoda pe care o folosea în mod normal pentru a aresta criminali, el răsuci mâna lui Fei Du în spatele lui și îl trase departe de ușă.

Fei Du:

– …

– Nu mă asculţi.

Sub privirea șocată a lui Fei Du, cu o mână apăsată în spatele gâtului și cu cealaltă prinzându-i brațul, Luo Wenzhou îl “însoți” spre fotoliu din trei pași.

– Stai jos și așteaptă. Voi chema un șofer.

Fei Du abia își reveni în fire și se chinui să iasă din strânsoarea lui vorbind destul de repede.

– Căpitane Luo, ai putea să evoluezi puțin de la condiția de bază a lui Homo erectus la nivelul oamenilor civilizați?

Luo Wenzhou îl ignoră, degetele alunecând de pe spatele gâtului lui Fei Du și aterizând pe carotidă.

– Cred că nu te simți bine. După cum spuneam, mi se pare că îmi amintesc că citisem undeva că nu ar trebui să bei cafea și vin împreună.

Fei Du:

“..”.

Era atât de “șocat” de sfaturile întârziate ale lui Luo Wenzhou, încât urechile îl dureau.

Luo Wenzhou se uită la el.

– Nu m-am gândit la asta atât de mult. Nu te pot trata rău, dar nici nu te pot trata bine. Eşti mai greu de satisfăcut decât Sfinţia Sa Împărăteasa Văduvă Cixi.[3]

Fei Du răspunse:

– …Scuză lipsa mea de maniere, nu știam că numele tău era de fapt Li.[4]

Luo Wenzhou îl bătu pe partea laterală a gâtului, apoi își luă telefonul și merse să sune un taxi.

Tao Ran, stăpânul casei, nu ştia nimic despre această ceartă tulbure. El fusese doborât de câteva pahare de vin roşu şi zăcu beat până când soarele apăsă suprafața pământului. Abia atunci se ridică cu gura uscată.

După cum era de așteptat, oaspeții plecaseră cu toții; înainte de a plece , curățaseră apartamentul dezordonat.

În noua sa reședință, Tao Ran își spălă fața și se uită la cele două note lipite pe frigider. Una fusese lăsată de Luo Wenzhou, spunându-i că mâncarea neconsumată era în frigider și ar trebui să o încălzească când se trezea. Cealaltă notă fusese lăsată de Fei Du; era relativ lungă. Tao Ran își frecă ochii un moment, înainte de a putea citi în mod clar ceea ce era scris pe ea.

Fei Du spunea că atunci când o luase pe Chenchen să cumpere un caiet, el avusese sentimentul că erau urmăriți. Nu era sigur că ar fi fost îndreptat spre Chenchen; ar fi putut fi doar o idee greșită. Dar, în caz contrar, el îi cerea lui Tao Ran, dacă avea timp seara, să meargă la apartamentul 1101 din clădirea sa pentru a vizita pe părinții lui Chenchen și să le reamintească apoi să fie atenți la siguranța copilului lor în timpul vacanței de vară. De asemenea, el îi spunea lui Tao Ran să nu uite să aducă ceva pentru a mulțumi marii frumuseți pentru “onorarea locuinței sale umile cu prezența ei” în acea zi.

Îi lăsase chiar și numărul apartamentului.

Tao Ran nu se putu abține să nu râdă.

Apoi, zâmbetul său se șterse treptat. El citi din nou descrierea lui Fei Du a presupusului urmăritor și privi fără să vrea pe fereastră. Vechea proprietate era abundentăîn vegetație, coniferele dense și arbuștii se înghesuiau împreună; privind în jos de la etaj nu era nimic de văzut.

Era linişte şi verde.

Tao Ran se duse la micul cabinet şi deschise din nou notele lui shifu.

Pe pagina de titlu era o fotografie veche, făcută de proprietarul anterior al notebook-ului în timpul tinereții sale, frizură scurtă, fața pătrată, spre cameră. Numele său era scris lângă fotografie în cursive—Yang  Zheng Feng.

Paginile referitoare la “Cazul răpirilor în serie ale copiilor din Muntele Lianhua” fuseseră înconjurate cu roșu de Lou Yang. Tao Ran știa că acest lucru indica faptul că, în mintea lui shifu, cazul nu fusese rezolvat. În aceste pagini era o înregistrare a notelor lui shifu cu privire la supravegherea sa ilegală a lui Wu Guangchuan, care se întinde pe o jumătate de lună; fiecare zi se termina cu “nimic anormal.”

Existau, de asemenea, câteva rânduri de scrieri mici:

„ Potrivit colegilor lui Wu Guangchuan, în timp ce recruta elevi la Muntele Lianhua, el fu internat în spital două zile din cauza unei răceli severe; acest lucru s-a întâmplat în  momentul în care victima Guo Fei a dispărut. Am confirmat circumstanţele pertinente cu spitalul; posibilitatea ca Wu Guangchuan să comită crima, rămâne o întrebare deschisă.”

Tao Ran își turnă o ceașcă de apă caldă și își puse încet gândurile haotice în ordine. Wu Guangchuan trebuia să aibă peste 1,7 metri înălțime, un bărbat înalt; o fetiță ar fi trebuit să ridice capul pentru a se uita la fața lui. Copiii adolescenţi începuseră deja să se dezvolte şi puteau distinge genul, şi începeau să fie sensibili; un bărbat adult ciudat, chiar dacă era profesor, avea nevoie de mai multe întâlniri sau de o lungă perioadă de contact pentru a câştiga încrederea unei fete.

Ar fi avut Wu Guangchuan care era internat, timp și posibilitate?

În timp ce Tao Ran era pierdut în gânduri, degetele lui se slăbiră, iar caietul  căzut și se închise, dezvăluind o fâșie de hârtie blocată printre ultimele pagini. Era în scrisul de mână al lui Tao Ran; pe el fusese scrisă o frecvență radio FM, urmată de nota:

“Miezul nopții, Ora zero, citind.”

Yang Zheng Feng murise cu trei ani în urmă, înjunghiat de un criminal căutat.

Îmbătrânise treptat, avansase în grad treptat, cu câţiva ani în urmă fusese mutat din prima linie de la Criminalistică într-o poziţie de conducere. Luo Wenzhou auzise un zvon atunci că va fi promovat în curând la funcția de director adjunct și aștepta cu nerăbdare să mănânce o masă pe cheltuiala sa.

Când afacerea s-a întâmplat, nici măcar nu fusese la lucru. Pentru a-și trimite copilul să participe la concursul la universitatea din oraș, Yang Zheng Feng luase două săptămâni din concediul său anual. Când copilul fusese dat afară, plănuise să-și folosească ultima zi de vacanță pentru a acționa ca soț, mergând la piață dimineața. În timp ce trecea printr-un pasaj subteran, văzuse un vagabond care se uita pe margine. Vagabond era agitat, privind cu răutate pe orice trecător care se uita la el prea mult timp. Yang Zheng Feng simţise că gesturile micuţei persoane arătau ca şi cum se pregătea să atace şi, prin urmare, luase notă cu atenţie. Privind mai atent, el recunoscuse persoana ca fiind un criminal care  înjunghiase brutal pe cei patru vecini ai săi și apoi fugise.

Starea mentală a suspectului era evident instabilă. Yang Zheng Feng nu  îndrăznise să acționeze pripit. El își contactase repede colegii, dar a fost nevoie de o mică scânteie ca totul să ia o altă turnură: o bătrână care mergea pe jos un câine. Poate că micul câine simțise pericolul. Începuse să latre sălbatic la criminalul căutat, provocându-l imediat. Acesta a strigat, a scos un cuţit de undeva, aruncându-se spre bătrână. Yang Zheng Feng nu a avut de ales decât să intervină.

Yang Zheng Feng a fost înjunghiat de zeci de ori de ucigașul nebun.

Tao Ran era la datorie în acea zi și a fost cel care a ajuns primul la locul scenei, atțt de repee încât a avut timp să vorbească  ci Lao Yang pentru ultima dată.

Dar lucrul ciudat fu că ultimele cuvinte ale acestuia nu au fost să întrebe dacă criminalul a fost prins, nici să-l roage pe Tao Ran să aibă grijă de soția și copilul său. Prinzând mâna lui Tao Ran, el a spus în mod repetat:

– 88.6 FM.0:05.88.6. 

Programul 0:05 pe 88.6 FM era “Ora zero, citind”. După aceea, programul a încetat să emită și deveni o aplicație de telefon foarte obișnuită. În fiecare zi era citită cu voce joasă o carte audio cu conținut extrem de plictisitor. Fei Du o ascultase o dată şi o numise în glumă o armă hipnotică magică.

Când era de serviciu și avea un program inversat de zi și de noapte, ocazional avea unele tulburări de somn, în acele momente, Tao Ran ascultase o vreme această carte audio ciudată. Întotdeauna bănuise că înțelesese greșit ultimele cuvinte ale lui shifu. Dar într-o zi auzi accidental ID-ul „Recitatorul” .

El suspectase întotdeauna că nu reușise să înțeleagă ultimele cuvinte ale lui shifu, până când auzise ID-ul “Recitatorul.”

Tao Ran își scoase telefonul, care era aproape fără baterie, deschise aplicația “Ora zero, citind” și merse la comentariul salvat despre Roșu și negru[5], scris de The Reciter.

Prima frază a articolului era:

– Dar cu cine să mănânc? Această întrebare este toate temerile personajului.

Și într-o coincidență incomparabilă, Zhao Haochang, ucigașul în cazul ‘520’, care își folosi legătura cu familia Zhang pentru a lua locul unui coleg și pentru a obține o oportunitate excelentă, s-a bazat apoi pe aceste resurse pentru a urca la rangul de partener de al doilea nivel; pentru a comemora acest lucru, el  furase stiloul lui Fei Du, șeful companiei care a colabora la proiect. El pusese o etichetă comemorativă pe ea și tocmai se întâmplase să spună:

– Cu cine să mănânc?

Nu exista nicio modalitate de a explica acest lucru altora. Dacă ar fi spus-o, oamenii ar fi crezut că a fost scufundat prea mult timp în acest caz, până la punctul de a deveni puțin nevrotic, văzând ceva și simțind un sentiment de deja vu. Dar problema a fost că Tao Ran a crezut că a avut același sentiment de dejejà vu de mai multe ori, și de fiecare dată că a fost același ID.

Când Shifu își strânsese mâna la sfârșit, spusese cu adevărat numele unui program plictisitor de lectură?

Ar fi putut el să audă greșit și, sub autosugestia că “era ceva în neregulă cu acel program”, a început de-a lungul timpului să vadă fiecare tufiș ca un solidar inamic, suspectând fiecare coincidență?

Tao Ran era poliţist criminalist de peste şapte ani; ştia că acest gen de lucruri erau foarte obişnuite. Dacă o persoană ar fi fost prea suspicioasă, memoria ei ar fi păcălit-o. Câți martori oculari au fost acolo care au întâmpinat o crimă violentă, dar ulterior nu au putut spune clar dacă suspectul era bărbat sau femeie, înalt sau scurt?

De-a lungul anilor, el trecuse prin caietul vechiului polițist criminal de la copertă la copertă, încercând să găsească o urmă în el, să înțeleagă care au fost ultimele cuvinte adevărate ale lui shifu. Dar, deși avea toate notele memorate, el încă nu găsise alte urme în afară de acel program de radio.

Tao Ran respiră adânc şi își clătină capul, simţind că poate avea nevoie să meargă să discute cu consilierul psihologic al biroului.

Chiar atunci, o notificare de actualizare apăru în colțul de sus al aplicației. Tao Ran se uită nepăsător la ea. Subiectul actualizării era:

“Rătăcitor, ți-ai găsit perla pierdută?  Recitiți Lolita”

Contribuitor: Recitatorul.

[1] Referință la Lu Dongbin, savant Tang mai târziu divinizat în taoism. Bunătatea lui peste măsură a creat proverbul carespune “câinele îl mușcă pe Lu Dongbin”, ceea ce înseamnă că bunătatea este rambursată cu răutate.

[2] Lei Feng, soldat în Armata Populară de Eliberare în anii 1960, în propagandă portretizat ca un cetățean model după o moarte timpurie.

[3] Cixi, una dintre concubinele împăratului Xianfeng, dinastia Qing, și a fost cea mai influentă personalitate de la sfârșitul Chinei imperiale. a rămas în istorie ca și o persoană crudă, ambițioasă și brutală. Fără îndoială a fost foarte iscusită în lupta pentru putere și lipsită de scrupule când era vorba de propriile interese.Era foarte greu de mulțumit.

[4] Eunucul Li Lianiying care a făcut cunoscut era un specialist în împletirea părului. De aceea a fost convocat de Cixi. Împărăteasa a fost foarte mulțumită de munca sa și el a devenit eunucul ei favorit, devenind mai târziu eunucul-șef. Datorită faptului că numai Li a satisfăcut-o pe împărăteasa văduvă de Vest, el a fost numit eunuc general în Orașul Interzis..

[5] Roșu și negru- Roman scris de Stendhal. Primul caz, Julien, a fost numit după numele personajului principal din acest roman, Julien Sorel.