Abis- Capitolul 40

Humbert VI

Copiii din autobuz se adunară formând un cerc. Unii panicau, alții țipau.

– Domnișoara profesoară, conduce prea repede!

Alții plângeau și strigau:

– Profesoară Hu!

Cuțitul răpitorului se umpluse de sânge. Hu Lingling fusese înjunghiată în abdomen. Viaţa lui Hu Lingling până acum fusese lină şi paşnică, fără calamităţi sau boli. Ea nici nu ştiuse că acest tip de durere exista în lume. Membrele ei deveniră neputincioase, iar ea se ghemui instinctiv. Se uită numai spre autobuzul parcat lângă ea, sperând cu ardoare că în acest timp ușa autobuzului se va închide și va putea pleca în siguranță.  Mâna şoferului se afla pe schimbătorul de viteză. Trebuia doar să apese un buton pentru a închide uşa. Avea o experiență de conducere îndelungată și era un șofer cu înaltă calificare. Într-o secundă, putea să pună autobuzul în viteză și să se îndepărteze de-a lungul drumului de munte larg deschis.

Dar nu o făcu.

Șoferul Han Jiang părea speriat, el doar stătea fără să se miște în cabina șoferului, răcnind spre răpitor:

– Oprește-te!

Hu Lingling nu mai putea vorbi. Era atât de speriată, încât marginile ochilor ei erau foarte roșii. Îşi clătina disperată capul spre răpitor, dorind să-i spună să nu o omoare, când  auzi vocea șoferului, un bărbat onest şi cu inimă bună:

– Nu am fost de acord că vrem doar bani? Ce se va întâmpla dacă omori pe cineva?!

Hu Lingling înțelese și o răceală adâncă se răspândi în oase  și urcă pe coloana vertebrală.

Nimeni nu observă o perdea în colț, mișcând. Fetița care purta rochia cu model floral profită de haos pentru a se eschiva în spatele perdelei. Ea se urcă pe fereastra deschisă și se lăsă să  alunece în tăcere, ca o pisică subțire, sărind pe pământ.

Tentativa de crimă fusese întreruptă de Han Jian. Destul de nemulțumit, răpitorul aruncă cuțitul șoferului, se aplecă și o apucă pe Hu Linging de păr. Ca și cum și-ar fi eliberat mânia, începu să o bată.

Ochii tuturor fură atrași de această scenă nemiloasă. Paşii fetei erau acoperiţi de vântul şi de ploaia şuierătoare şi de strigătele femeii. Noaptea neagră fără stele și fără lună deveni prietenul fetei. Ea evită farurile autobuzului și fugi fără grijă.

Drumurile din zona montană erau accidentate. Nu existau semne rutiere, lumini, creaturi vii. Bolovanii colțuroși și copacii cu ramurile îndoite arătau ca niște monștri care se ascundeau în întuneric. Fata nu putea distinge direcția și nu îndrăznea să întoarcă deloc capul. Sunetul pașilor ei o făceau să se cutremure de groază, gândindu-se că monstrul care deținea cuțitul o urmărea.

Nimeni nu o învățase ce să facă când era în sălbăticie. Nu putea decât să alerge neîncetat înainte.

Dintr-o dată, farurile străluciră în fața ei. Ea fu prinsă de panică. În acel moment, oamenii sau fantomele erau la fel de înfricoșătoare pentru ea. Încercând să fugă prin orice mijloace, fata se împiedică de o piatră și căzu, scoțând un strigăt.

Sunetul unei frâne de mașină veni dintr-o parte. Urechile fetei asurziră, iar mușchii ei se încordară.

Apoi auzi o voce foarte clară și tandră spunând:

– Tată, este un animal mic? Este o oaie? 

Această voce imatură o sperie într-un coșmar grotesc. Inima fetei fugare, atât de panicată încât amorțise, făcu un salt feroce. Auzi paşi repezi, deschise ochii mari şi văzu un bărbat ţinând o umbrelă venind în faţa ei.

Era ordonat şi rafinat. Cu siguranță nu arăta ca un tip rău.

– Shushu[1], ajută-mă! strigă fata cu lacrimi în ochi.

Rochia ei, acoperită cu un imprimeu floral, era plină de pete de noroi. Genunchii îi fuseseră răzuiţi şi unghia degetului mic de la mână fusese strânsă de piatră, scuturând sânge proaspăt. Bărbatul o examină, apoi o ridică foarte ușor.

Sentimentul ferm de prudență al fetei fu rupt în fața vederii unui alt copil. În această extremă de teroare, ea avu încredere irațională în acest străin care apăruse brusc în mijlocul pustiului.

– Un tip rău ne-a deturnat autobuzul, are un cuțit și ne-a înjunghiat profesorul, chiar înainte, shushu.

Pașii bărbatului erau foarte blânzi, ca și cum i-ar fi fost frică să nu deranjeze ceva. Ridică degetul arătător al mâinii ţinând umbrela.

– Hai, spuse el.

– Fii bună. Nu-ți fie frică. Lasă-mi fiica să-ți ţină companie.

Fata îi urmă linia de vedere. Geamul mașinii pe jumătate deschis dezvălui fața unei fete tinere, în jur de doisprezece sau treisprezece ani. Părul îi era făcut în două împletituri, obrajii îi erau plini, avea ochi frumoşi şi expresivi, iar buzele îi străluceau de roşu de cireş, ca şi cum ar fi folosit în secret rujul unui adult.

Faţa ei zâmbitoare era ca o floare.

În clubul de vehicule strălucitoare, o mulțime mare de copii bogați se aflau pe telefoanele lor, începând să ridice bârfa.

– Nu sunt familiarizat cu zona.

Fei Du stătea în faţa unei hărţi din zona Xiliang şi întoarse capul către proprietarul clubului “decesul prin curtare”.

– În afara acestui loc, ce sate locuite sau locuri de activități sunt acolo? 

– A existat un plan ca Xiliang să fie precum o curte din spate a orașului Yan, cu toate cele mai importante divertisment de agrement la scară largă, spuse proprietarul.

– Tot ce a mai rămas sunt proiectele care au reușit să ocupe spațiu. În afară de noi, există o cramă cu un teren de golf în apropiere și un club de echitație. Satele naturale originale au fost toate mutate în jurul reședinței de județ, astfel încât acestea să se poată dezvolta. Deci cu vremea de astăzi, s-ar putea să nu existe nici un popor în oricare dintre aceste locuri.

– Oh.

Fei Du dădu din cap.

– Dacă poliția sună între timp, lasă-mă să preiau apelul. 

Fruntea proprietarului clubului fu plină de semne de întrebare.

– Să sune? De ce ar suna poliţia? 

Nu terminase să vorbească când sună telefonul de la recepţie. O tânără care cânta la pian eliberă o mână, luă telefonul și o puse leneș la ureche.

– Alo, aici clubul Pista morții .. Sefu’, această persoană spune că e poliția!

Poliţia se mutase foarte repede, în acel moment se apropiaseră deja de locaţia răpitorului.

Văzut dintr-o poziție de satelit, locația aleasă de răpitor era foarte strategică. De jur împrejur erau doar terenuri goale. Dacă echipa specială de poliţie s-ar apropia, ar fi detectaţi foarte repede. Autobuzul avea perdele pe toate ferestrele, iar teroristul avea o mulțime de copii în mâini. Era în autobuz. Tot ce trebuia să facă era să închidă perdelele şi lunetistul nu mai putea face nimic.

Timpul trecea minut cu minut și secundă cu secundă. Poliţia încercă să formeze numărul anterior, dar telefonul fusese oprit. Negociatorul avea o dorinţă puternică de control, poliția avea nevoie de el să ia iniţiativa şi să-I contacteze.

După zece noaptea, furtuna îşi întinse în cele din urmă braţele şi se calmă. Tao Ran şi ceilalţi se grăbiră în timpul nopţii să ajungă la reşedinţa unuia dintre suspecţi, şoferul Han Jiang; ei întoarseră casa cu susul în jos pentru a investiga.

– Han Jiang era șofer de camion, dar a devenit dependent de jocul mahjong și a pierdut câteva mii de yuani într-un an. Pentru că lipsea la serviciu, a fost concediat de la societatea de camioane, iar în cele din urmă soția și copilul l-au părăsit. Mai târziu, pentru o vreme, și-a găsit un loc de muncă la o companie de închirieri auto. El s-a comportat bine timp de mai mulți ani, apoi din anumite motive a început să joace mahjong din nou. A pierdut atât de mult încât nu numai că a fost ruinat, dar a făcut și o datorie la un cămătar, de peste un milion de yuani.

– Nu e de mirare că ar face ceva atât de disperat.

Lang Qiao își frecă fruntea gânditoare.

– Ce zici de celălalt, vreun indiciu? În afară de a fi un dependent de jocuri de noroc, Han Jiang nici măcar nu pare să fi avut o ședere în arestul poliției. Chiar dacă ar fi vrut să recurgă la mijloace necinstite, tot nu ar fi îndrăznit să facă ceva atât de palpitant chiar de la început. Mintea care a complotat acest lucru trebuie să aibă măcar o fotografie.

– Există una, spuse Tao Ran.

– V-am trimis deja fotografia. Această persoană se numește Han Chengzheng, bărbat, douăzeci și nouă de ani, o rudă îndepărtată a lui Han Jiang. El a mers la închisoare de două ori pentru jaf armat și vătămare corporală deliberată. A ieșit recent și a venit la Yan City pentru a căuta de lucru. El vine frecvent la Han Jiang pentru a mânca și a bea. El a spus că își căuta de lucru, dar de fapt, după ce a venit, era complet inactiv, a intrat în câteva lupte și a mers frecvent în jurul unui elicopter. Tuturor vecinilor le e frică de el. Ieri seară, Han Chengzheng a mers să închirieze un sedan. A plecat cu el în această dimineață. Nu ştim încotro se îndreaptă. După toate probabilităţile, el este răpitorul.

Vocea lui Luo Wen Zhou veni prin căști.

– Han Jiang a fost căsătorit. A avut un copil? Câți ani are copilul, băiatul sau fata? 

– Băiat, nouă ani. A plecat din oraş cu mama lui. Din cauza dependenței de jocuri de noroc a lui Han Jiang, fosta soție nu lasă copilul să-l contacteze. Compania de inchirieri auto are un acord pe termen lung cu Școala Gimnazială nr.16, el trece de fiecare dată când are vreo activitate. Este foarte familiarizat cu profesorii care organizează în mod regulat evenimente, iar profesorii îl consideră ca făcând parte din personal. În mod normal, este cinstit și bun la inimă, firea lui e blândă și îi plac copiii. Nimeni nu se aştepta să facă aşa ceva.

– Ia-l, grupul de negociere ia notă.

 După o pauză, Luo Wen Zhou își rezolvă rapid aranjamentele.

– Când am primit primul apel de la răpitor, judecând după reacțiile profesorului însoțitor, ea nu trebuie să fi știut că Han Jiang complota cu răpitorul. Există un anumit nivel de încredere între ea și șofer. Prin urmare, cu excepţia anumitor condiţii, Han Jiang probabil nu voia să se dezvăluie. El a fost probabil forțat de împrumutul său la cămătar să facă acest lucru și trebuie să aibă o anumită simpatie pentru copii. Dar celălalt răpitor trebuie să fie cel mai important planificator din spatele acestei răpiri și extorcare. El are un record, el este un incorigibil infractor obișnuit. Nu e nimic ce nu ar face. Interesele lor sunt în prezent aliniate, dar relația lor nu poate fi foarte sigură.Putem să le împărțim.

– Șef.

Lang Qiao îl intrerupse brusc.

– Un apel telefonic! E răpitorul!

– Toate departamentele în alertă! ordonă Luo Wen Zhou.

La cuvintele sale, toată lumea fu gata, toți ridicându-și căștile. Grupul de negociere era deja pe poziţie.

Al doilea apel telefonic veni la o oră după primul. Dar când negociatorul  răspunse la telefon, persoana care vorbea nu era profesoara de dinainte, era o voce masculină foarte vicioasă.

– Banii sunt pregătiți?

Inimile tuturor se scufundară.

Negociatorul se opri.

– Unde este profesoara de dinainte?

Respirația grea a bărbatului se auzi în telefon. Negociatorul adăugă:

– Unii dintre noi, părinții, am adunat deja peste trei milioane de yuani în numerar. Soţia mea va aduce banii. Vom ridica cu siguranță restul cât mai curând posibil. Dacă nu o avem, vom împrumuta. Dar nu te poți întoarce pe cuvântul tău și să rănești pe cineva! 

Bărbatul de la telefon râse.

– Oh, ai strâns cu obediență banii? Nu ai sunat la poliţie? 

Ofiţerul din grupul de negociere se uită în sus, folosindu-şi în tăcere ochii pentru a cere instrucţiuni. Lângă el, Lang Qiao asculta și transmise rapid ordinele lui Luo Wen Zhou pe un note Pad:

Făptuitor versat, spune-i adevărul.

– Noi i-am sunat, spuse ofițerul de negociere într-o voce oarecum panicată.

– I-am sunat deja înainte de a ne contacta. Tu nu ai spus că nu putem.. 

– Oh, deci unde este poliția? 

– Biroul de Securitate Publică din Xilian a declarat că trebuie să ceară instrucțiuni de la Biroul principal, iar acesta a declarat că nu pot ajunge aici în mai puțin de o oră. Noi cu adevărat nu putem aștepta, am ridicat banii pentru a pregăti pe ambele fronturi. Tu…nu trebuie să rănești copiii.

Ascultând acest lucru, răpitorul de la telefon era destul de calm.

– Ţi-am spus mai înainte, nu te vei folosi de aceste lucruri bune pentru nimic.

Probabil pentru că auzise că banii erau pe drum, tonul său se relaxase.

– În regulă, te voi lăsa să spui câteva cuvinte micuțului tău plângăcios. Care este numele lui? 

Cineva trecu peste o fâșie de hârtie, pe care negociatorul o scană rapid.

– Chen Hao, eu sunt tatăl lui Chen Hao, te implor, lasă-mă să vorbesc cu el.

Un strănut se auzi la telefon și, după un moment, răsună vocea unui băiat cu o notă plângătoare.

– Tată, tată!

Polițiștii din echipa de negociere făcură schimb de gesturi de mână – copilul  era speriat de situație, dar părea că pentru moment nu suferise nici un rău fizic.

– Haohao, nu te speria. Ești cu ceilalți copii?

Negociatorul de pe linie încerca să determine siguranța celorlalți ostatici.

– Trebuie să fii curajos, să dai un exemplu pentru ceilalți copii, nu-i așa?

Băiatul făcu un zgomot indistinct de acord, dar înainte de a putea răspunde, răpitorul smulse telefonul.

– Fără prostii. L-ai auzit bine, nu spune nimic inutil. Nu avem nevoie de hrană sau apă. Nu vă așteptați ca poliția să poată folosi această oportunitate pentru a ajunge aici. Grăbește-te și strânge banii. Dacă ai banii, îl vei avea pe fiul tău în viață.

Negociatorul se încruntă şi clătină din cap spre colegii din jurul său. Lang Qiao respinse Planul 1:

– Gândiți-vă la o modalitate de a trimite oameni acolo și făcu un gest spre”Plan 2″ .

– Așteaptă, poți..Poți să mă lașii să vorbesc cu un profesor din autobuz? Copilul este prea speriat. Orice profesor, e bine! 

Auzind cuvintele “orice profesor, e bine”, persoana de la telefon râse rece, ciudat.

Apoi se auzi o voce masculină scăzută și oarecum strălucitoare.

– Bună ziua. 

Era Han Jiang!

– Profesore, eu sunt tatăl lui Chen Hao.

Negociatorul își coborî vocea, făcând cuvintele să sune ca un apel săpat din adâncul inimii.

– Profesore, ştiu că este foarte egoist faţă de mine, dar ai un copil al tău? Poți înțelege?

Celălalt capăt tăcu o vreme.

–  Am.

– Profesore, te rog, indiferent de situație, ai grijă de copii. Vom face tot ce putem despre bani, chiar dacă asta înseamnă ruină financiară pentru familiile noastre, atâta timp cât copiii sunt bine. Suntem cu toții părinți, trebuie să știți care sunt sentimentele noastre, fiind șefi de gospodării. Știu că poziția ta este, de asemenea, foarte dificilă. Cred că și copilul tău are aproximativ aceeași vârstă ca Haohao. Gândește-te la el. Nu putem fi acolo, nu putem decât să vă implorăm să aveți grijă de ei în locul nostru. Este în regulă dacă sunt puțin speriați, dar nu trebuie să fie răniți. Te implor! 

De data aceasta, Han Jiang tăcu pentru o perioadă mai lungă de timp, iar discursul său deveni brusc instabil.

– Eu..voi face tot ce pot.. 

Tocmai vorbise când, de la jumătatea unui deal îndepărtat, veni un sunet enorm ca un tunet. Explodând, muzica heavy metal se răspândi necontrolată prin noaptea liniștită. Se aprinseră lumini orbitoare, urmate îndeaproape de fluierături și țipete.

Răpitorul deveni nebun imediat. Ridicând cuțitul, smulse telefonul.

– Cine este ăsta, ai chemat poliţia? Ne-ai înșelat! Nu vrei vieţile micuţilor? 

Persoana de la telefon panică.

– Nu, nu am făcut-o.. 

În același timp, o voce feminină dulce veni printr-un megafon.

– Dragilor, nu vă fie frică! Tocmai am terminat „Pista Morţii’ ce altceva vi s-ar putea întâmpla, bărbaţi chipeşi?

Sunetul unui fluier trecu prin megafon, aproape ridicând pământul pe o distanță de cel puțin de zece kilometri. Lasere colorate străluceau peste întregul munte. Printre lumini, mai multe mașini sportive agresive apărură pe drumul de munte. Umbrele enorme ale ușilor mașinii, arătând ca și cum ar fi fost pe cale să zboare, erau proiectate cu pricepere pe dealurile din apropiere.

Han Jiang apucă mâna răpitorului ținând cuțitul.

– Există un club numit Pista Morții în apropiere, nu ne-am uitat în el înainte de a veni. Calmează-te!

Răpitorul era furios.

– Să mergem! Cum e posibil o așa coincidență, să vină chiar pe aici?

Negociatorul de la telefon spuse cu voce tare:

– Nu știm cu adevărat. Puteți schimba locul, banii vor fi aici în curând. Nu răniţi copiii, domnule profesor! Profesore! Profesore!

Cele trei strigăte succesive”Pofesore” erau ca un ac ascuțit, înțepând nervii lui Han Jiang.

Copiii de la școală uneori nu puteau distinge în mod clar între personalul școlii și lucrătorii contractuali, în special cei mici. Dacă s-ar întâlni cu un adult la școală, ar spune “profesor.” Aceşti copii îl numeau de obicei şi pe el așa.

Han Jiang îşi ţinut complicele cu ambele mâini, vorbind rapid în ureche.

– Ai auzit asta? Banii vor fi aici în curând, mai e doar un singur pas pentru a-i, avea. Trebuie să complici lucrurile acum? Uită-te, arată acestea ca maşinile poliţiei? Ei concurează pe drumul de munte, nu intenționează să vină aici deloc. Vezi câteva umbre și dintr-o dată te enervezi. Ce pot face? 

Răpitorul îi urmări privirea și se uită peste ea. Părea convins; mâna care ţinea cuţitul se relaxă uşor.

Han Jiang spuse,

– Un copil tocmai a fugit, nu mai suntem în siguranță aici. Voi conduce, schimbăm locația noastră.

Vocile demonice ale tinerilor bogați din curse deveniră o prezență puternică, urmărindu-i ca o umbră. Motoarele uriașe ale mașinilor sport urlătoare răsunau neîncetat în timp ce rulau pe drumul de munte. Deşi distanţa dintre ei era mare şi nu se apropiau, păreau că înconjuraseră autobuzul. Ritmul muzicii de dans era înnebunitor și părea să-i streseze pe răpitori. Ei nu aveau de ales decât să se îndepărteze de locul lor gol inițial, conducând în singura direcție care îi putea îndepărta de zgomot.

Vocea lui Luo Wen Zhou venit peste urechea lui Lang Qiao.

– Autobuzul țintă a fost forțat să intre în raza de acțiune a lunetiștilor. Gândeşte-te la o modalitate de a-I face să se oprească. 

În autobuz, telefonul din mâna răpitorului, pe care nu avusese timp să-l oprească, sună brusc. Părintele de dinainte bâlbâi la telefon:

– Banii,avem banii, dar sunt doar trei milioane, ne gândim încă la o modalitate de a strânge restul. 

Muzica se îndepărta din ce în ce mai mult, dar tempoul se accelera, înfundând nervii puțin câte puțin, făcând ascultătorii din ce în ce mai panicați.

Răpitorul care avea cuțitul răcni:

– Nu, nu poate fi mai puțin! 

Han Jiang trânti piciorul pe frâne.

– Este destul de aproape. Împărțim la doi și fiecare dintre noi ia peste un milion, asta e o mulțime. Nu tărăgăna până când vine poliția! 

– Vreau cinci milioane! 

Negociatorul spuse:

– Am făcut tot ce am putut. Profesore, gândeşte-te la propriul tău copil. Toţi sunt copii, profesore, te implor!

Venele de la colțurile frunții lui Han Jiang se umflară.

– Dacă nu am cinci milioane, voi ucide toate acești mici mucoși. Am fost în închisoare, oricum, care este marea afacere dacă iau o altă pedeapsă? 

Han Jiang luă telefonul pe care complicele său îl aruncase mai devreme.

– Nu voi merge la închisoare!

Cei doi bărbați respirau puternic, ca taurii de luptă. Răpitorul se holbă, fixându-și cu răceală ochii pe Han Jiang.

– Shushu, ai regrete? 

Han Jiang înţepeni şi nu răspunse, chiar regreta.

Răpitorul scoase brusc un râs sinistru și îi lăsă telefonul.

– Bine, orice ai spune. Dacă vom vedea banii, îi vom lua. 

Han Jiang ezită o clipă, apoi vorbi la telefon.

 – Este așa. Găsește pe cineva care să vină. Trebuie să fie o singură persoană, cel mai bine este dacă este o femeie. Locația este.. 

Nu terminase, când o lumină rece îi străluci brusc în faţa ochilor şi strigătele copiilor îi explodară în urechi. Han Jiang se întoarse, dar nu se putu eschiva în întregime. Lama complicelui său era deja blocată în burta sa.

Han Jiang răcni, rezistând instinctiv sub influența durerii acerbe. El sări rapid pe celălalt, iar răpitorul se clătină un pas, cu spatele lovind ușa autobuzului. Se lupta pentru mânerul cuţitului. În acel moment, el fu expus în ușa de sticlă fără perdele, ferm presată de corpul lui Han Jiang.

Un glonț sparse geamul și intră în spatele capului răpitorului.

Sirenele ascunse ale poliţiei şi ambulanţei reverberară toată noaptea.

O jumătate de oră mai târziu, Luo Wen Zhou curățase scena și veni pe dealul care tocmai zguduise cerul cu muzică. De departe, îl văzu pe Fei Du sprijinindu-se de o mașină. Cămașa lui era descheiată și lăsa să se întrevadă pieptul până la abdomenul inferior și un tatuaj negru ce contrasta cu pielea albă.

Nu era nevoie de recuzită sau de peisaj. Doar stând acolo, îi oferea bărbatului care se uita la el un sentiment de ospătare și de beție.

Scopul inițial al venirii lui Luo Wen Zhou fusese altul, dar în acel moment . când privirea lui mătură pieptul pe jumătate gol al lui Fei Du, se simți brusc ciudat, de nicăieri. Simți o mâncărime pe gât şi tuși sec.

– Mulțumesc pentru azi.

Fei Du acceptă jumătate de pahar de șampanie din mâna unei fete de lângă el și ridică paharul spre Luo Wen Zhou.

 – Pur și simplu m-am jucat cu calitățile mele naturale.

Luo Wen Zhou:

– …

Din anumite motive începu să-l displacă din nou.

– Căpitane Luo.

Chiar atunci, apelul lui Lang Qiao veni, întrerupând atmosfera ciudată. Ea spuse fără suflare.

– A dispărut unul dintre copii!

[1] Formulă de apelare a unui bărbat de o anumită vârstă. (poate însemna și unchi când e vorba de fratele mamei sau al tatălui interlocutorului).