Abis- Capitolul 56

Humbert XXIII

În camera întunecată, locurile pulverizate cu soluție de luminol emanau o fluorescență slabă. Podeaua, tavanul, crăpăturile din jurul ușilor…pete mari erau legate între ele și peste tot…aproape ca un strat de tapet amețitor.

Acolo unde canapeaua fusese mutată, erau pete de sânge vechi care nu fuseseră curățate. Pe podeaua palidă, altfel fără pată, ei erau în mod special uimiți, o nedreptate din partea celor care știau câți ani trecuseră în cele din urmă ca să iasă la lumină.

Pereții fuseseră acoperiți cu izolație fonică, iar în mijlocul sufrageriei atârna un panou mare cu fotografii. Câmpuri rafinate și peisaje naturale erau expuse acolo și ar fi dat  o atmosferă literară și artistică elegantă dacă nu ar fi fost acoperite cu un film fluorescent.

În dormitor, era atârnată o imagine de turmă de oi. Cadrul înalt de un metru era foarte solid. Un tehnician de la locul crimei se uită la el pentru o vreme, gândindu-se că ceva nu era corect. El  îl dădu jos pentru a investiga și  găsi o cameră instalată în interior. Lentilele se uitau din ochiul păstoriței, dând zâmbetului tăcut al tinerei fete un indiciu nejustificat de mister.

În camera de depozitare încuiată de lângă dormitor erau ascunse diverse cuțite și funii care necesitau identificare criminalistică.

Cu toate acestea, nimic  nu era la fel de înfiorător  ca fotografia mărită de pe fereastra orientată spre sud.

– Uite, adjunct Tao, această fereastră este una dintre cele de stil vechi acoperită cu două straturi. Un strat e făcut din perdele opace , folosite în hotelurile ieftine și al doilea e o hârtie lipită de geam. În cazul acesta a fost folosită fotografia aceasta mărită. În acest fel lumina solară chiar nu poate pătrunde,  îi spuse tehnicianul scenei crimei, lui Tao Ran.

– Tsk, această fotografie a fost într-adevăr aranjată aici cu pricepere!

Fotografia fusese mărită cu grijă în proporții exacte. În întunericul realist al împrejurimilor, stând în acea cameră, o persoană ar fi fost într-adevăr incapabilă să spună diferența dintre zori și amurg, zi și noapte. Dintr-o privire, se putea crede că în afara ferestrei de sticlă era această scenă de noapte: strada îngustă, clădirile vechi stăteau răspândite aranjate în rânduri, lampa stradală părea la o sută de metri distanță, straturile de flori lăsate să crească pe cont propriu, florile delicate și buruienile din curte trăiau împreună. O mică parte se uscase cumva, şi din acest punct de vedere înalt, puteai vedea o lumină slabă printre ramurile uscate. Lumina era reflectată de undeva pe subsolul pe jumătate ascuns de lângă straturile de flori. Fereastra mică a subsolului dezvăluia fața neclară a unei fete.

Aceasta era o dovadă importantă. Doi tehnicieni de la locul crimei veniră cu grijă și scoaseră fotografia împreună cu sticla.

Tao Ran trase de perdelele opace și deschise fereastra exterioară. În acel moment, pupilele se  contractară ușor, transpirația fierbinte dispăru brusc.

Tao Ran văzu dintr-o dată că în afara ferestrei, grămada de pietre folosite pentru a reprezenta casa lui Wu Guangchuan era exact aceeași cu poziția corespunzătoare din fotografie, atunci când fereastra era închisă.

– Capitane Tao! Căpitane Tao!

Un stagiar de la Echipa de Investigații Criminale, care fusese lăsat în urmă de ceilalți pentru a interoga managerul proprietății, veni, începând să strige în timp ce se afla încă pe coridor.

– Administrația proprietății a recunoscut! Ei spun că acest apartament este într-adevăr închiriat ilegal, dar chiriașii nu par să trăiască aici în mod normal, poate că sunt doar lucrători de birou care lucrează în apropiere și vin aici pentru a trage un pui de somn după-amiaza sau ceva. Oamenii de gestionare a proprietății spun că nu folosesc soba, iar apa și electricitatea merg încet, așa că ei cred că nu există nici un pericol , așa că…la naiba!

– Fii atent, aceasta este o scenă a crimei!

– Nu te grăbi aici, stai departe!

Văzând camera “spectaculoasă” de la ușă, tânărul fu uimit și fu certat de colegii săi.

– Nici un pericol.

Tao Ran privea pe fereastră fără să clipească.

 – Putem contacta proprietarul?

– Proprietarul este în străinătate, tocmai am sunat, numărul este deconectat, trebuie să ne gândim la un alt mod.

În acel moment, stagiarul își aminti ceva.

– Oh, da, căpitane Tao, locul de parcare al lui 201 este ocupat, există un SUV!

Poliția rutieră prezentă rapid informații despre proprietarul mașinii, dar nu era nici proprietarul apartamentului 201 și nici nu era legat de caz. Proprietarul înregistrat era un bătrân care nu avea nimic de-a face cu nimic. În timp ce adresa sa înregistrată era încă în Yan City, el se mutase din oraș cu ani în urmă. Primind un apel de la poliție, bătrânul fu la început complet enervat, până când îi auzi întrebându-I despre numărul de înmatriculare și începu să se panicheze puțin.

După mai multe întrebări, poliția descoperit că, în timp ce plăcuța de înmatriculare era a lui, mașina nu era.

Bătrânul se mutase din oraș pentru a locui cu copiii săi după pensionare. El nu mai avea nevoie de plăcuță de înmatriculare aici, așa că, din moment ce era greu de a obține plăcuțe de înmatriculare în ultimii ani, el o închiriase privat El a trebuit doar să se prezinte pentru verificarea anuală, iar chiriașul  rambursa taxele de călătorie.

– Eşti..O să mă amenzi? Sau îmi confiști permisul de conducere?

Proprietarul plăcuței de înmatriculare se apără:

– Tovarășe polițis, chiar nu am primit mulți bani, cam două mii yuani pe an, dacă nu mă crezi, poți să te uiți la contract.

– Tu ai semnat un contract pentru a închiria ilegal un număr de înmatriculare?

Tao Ran rămase fără cuvinte.

– Cine a fost persoana care a semnat contractul cu tine?

– Oh…o femeie, numită Su…Su și mai cum… Oh, da, Su Xiaolan!

Tao Ran închise telefonul și se întoarse imediat.

– Investigați istoricul de conducere a mașinii din ziua în care Qu Tong a dispărut până acum!

– Adjunct Tao, nu există nici un GPS sau record de conducere instalat în acea mașină, va trebui să ne bazăm doar pe camerele de trafic. Cu o zi înainte ca familia Qu Tong să primească înregistrarea, această mașină a părăsit orașul prin partea de sud pe la aeroportul Expressway, apoi a luat-o pe autostrada Yangang, și două ore mai târziu a ieșit pe autostradă pentru un drum național. După încă o jumătate de oră, a ieșit din drumul național și s-a dovedit a fi filmat de camerele de securitate. A doua zi s-a întors pe acelaşi traseu. Nu s-a oprit la nici o benzinărie pe toată durata traseului.

Adică, după ce mașina a părăsit drumul național, nu a mers prea departe.

– Ce era în apropiere când a părăsit drumul național?

– Câteva sate, un sanatoriu pe litoral, o fermă, un sat de pictură în ulei.

-Litoral?

Tao Ran se apropie de peretele fotografiilor din sufragerie. Printre ele se afla o fotografie a unui recif spălat de valuri la apusul soarelui.

– Determinați unde au fost făcute toate fotografiile de pe acest perete. Hai să mergem!

În timp ce Tao Ran și ceilalți părăsiră orașul, Luo Wenzhou și Fei Du intrară.

Soarele se scufunda din nou la vest. Căldura verii era încă fierbinte, așa că era greu să-ți ții ochii deschiși. Sediul central al poliției din Yan City se liniștise puțin. Când Luo Wenzhou se întoarse, lucrarea de înregistrare a informațiilor tuturor fusese practic încheiată, iar membrii familiilor fuseseră trimiși acasă. Unii oameni trăiau fie prea departe pentru a se întoarce acasă, fie pur și simplu nu doreau; ei încă se plimbau în jurul sediului central.. Ofițerii de serviciu și Echipa de Investigații Criminale aranjaseră să mănânce în sala de mese.

Luo Wenzhou deșurubă capacul unei sticl de apă, luă două pliculețe de cafea instant de pe biroul lui Lang Qiao, le turnă în gura sticlei și îi dădu câteva shake-uri puternice. Cafeaua instant, fără voie, se combină pe jumătate cu apa rece, producând o culoare exotică și un gust și mai exotic. Apoi, sub privirea șocată a lui Fei Du, bău jumătate din sticlă dintr-o singură mișcare.

– Ce te uiţi așa? Nu beau urină.

Fei Du simţi cum îl dureau retinele și că avea o durere de stomac, ca şi cum ar fi băut cu ochii o gură mare de ulei de susan rece. Își întoarse repede privirea, concentrându-se asupra fotografiilor pe care le scoseseră din urnă.

– De peste douăzeci de ani, mai mult de o sută de fete dispărute. Deși standardele pentru aderarea la “abonamentul” criminalilor trebuie să fie destul de dure, numărul de cinci suspecți nu este prea mic?

Fei Du bătu peste fotografiile din mână.

– Şi toate acestea par destul de noi, probabil din aceşti ultimi ani.

Vocea lui se opri brusc.

Luo Wenzhou îi aruncă o privire ușor întrebătoare. Fei Du, folosind o cârpă de ștergere a ochelarilor, luă cu atenție una dintre fotografii. Era a unui bărbat cu capul ridicat, destul de rafinat, în jur de patruzeci de ani, chiar arătând destul de decent și de blând.

Fiecare persoană înregistrată în cartea foto avea mai multe fotografii făcute cu el, din mai multe unghiuri, realizate probabil pe ascuns. În celelalte fotografii, acest bărbat părea să aibă fie o privire de ebrietate obscenă, fie o expresie sinistră și hidoasă. Doar în aceasta expresia lui era ceva mai normală şi puteai vedea mai mult sau mai puţin că era o ființă umană.

– Această persoană pare puțin familiară.

Fei Du își frecă bărbia.

– Pare cunoscut, dar nu-mi amintesc cine este. Nu trebuie să fie cineva pe care l-am întâlnit în afaceri. Când primesc cărți de vizită, voi fi atent la caracteristicile faciale ale persoanei și apoi le notez pe spatele cărții de vizită, pentru a mă salva de incomoditatea de a nu le recunoaște după prea mult timp. De asemenea, nu poate fi cineva cu care am ieșit să mă distrez. În mod obișnuit, există doar un grup mic cu care ies și chiar și atunci când aducem pe cineva, nu va fi acest tip de bătrân plictisitor. Sensibilitatea mea față de fețele oamenilor este foarte medie. Dacă văd pe cineva o dată, în general nu îmi voi aminti de el, așa că trebuie să fi fost în ultimele treizeci de zile.

Bând cafeaua instant cu gust de urină, Luo Wenzhou asculta cu un mare sentiment de noutate și cu un anumit interes. Pe măsură ce Fei Du își dezasambla propria memorie, înțelegerea lui despre el însuși era ca cea a unui tocilar care cunoștea configurația propriului său computer, precis și obiectiv. Deși nu-și amintea totul, el putea urmări toate lucrările sale interioare.

Se părea că trebuia să-și deschidă în mod regulat creierul și să supună fiecare gând unei examinări intense și detaliate.

În scurt timp, Fei Du își aminti deja rapid tot ce făcuse în ultima lună. Un bărbat de vârstă mijlocie, cu un ceas elvețian de calitate medie, un pic prea strâns pe încheietura mâinii, cu ceva putere financiară,  nu ar apărea în niciunul dintre locurile în care se adunau tinerii bogați, rebeli, din a doua generație.

Chiar atunci, Lang Qiao apăru cu o față de câine mort.

– Şefule, te-ai întors. Nu mai vreau să discut cu rudele victimelor! Eu…

Luo Wenzhou ridică un deget la ea.

– Pianistul, spuse Fei Du brusc.

– La clubul de curse Xiling, fotografia lui era pe perete. În ziua în care Qu Tong a dispărut, el a fost absent, așa că proprietarul a invitat un grup de muzică pentru a anima localul. Dacă o persoană care nu era familiarizată cu terenul ar fi deturnat o șansă de unu la un milion, prima sa reacție ar fi să se retragă, să evite afacerea.

– Nu e de mirare că niciuna dintre camerele de la intersecții nu l-a surprins în acea zi. Deoarece este un sistem de “abonament”, aceşti oameni trebuie să se prezinte reciproc.

Luo Wenzhou se întoarse spre Lang Qiao.

– Nu-ți place să vorbești cu rudele victimelor. Dar arestări poți face?

Auzind cuvântul “arestări”, interesul lui Lang Qiao crescu și se entuziasmă. Fără alt cuvânt, luă fotografiile și fugi.

Luo Wenzhou puse un dosar sub braț și dădu cu piciorul în scaunul unui coleg care dormea în birou.

– Trezește-te, hai să mergem! Vino cu mine să-l interogăm din nou pe Xu Wenchao.

Cei doi ieşiră unul după altul. Fei Du se ridică și se întinse într-un mod foarte discret. Era înconjurat de mirosurile fumului de ţigară şi ale uleiului de susan. El simți că ar fi fost foarte nepotrivit să rămână aici mult mai mult și intenționa să plece când Luo Wenzhou se întors.

– Am ceva să-ți spun…zise el făcând o pauză.

– …dar trebuie să merg să fac ceva acum. Te rog să nu pleci încă. Poţi aştepta în biroul meu.

După ce spuse toate acesteat, plecă din nou în grabă.

Fei Du încremenise. Revenindu-și, făcu o jumătate de pas pentru a pleca, ezită o clipă, apoi în cele din urmă și-l retrase.

…………….

La urma urmei, Xu Wenchao nu era la fel de lipsit de inimă ca Su Luozhan și era evident că nu dormise cu o noapte înainte.

Ochii lui erau afundați în orbiteîn. Făcuse pregătiri mentale pentru a fi interogat în mod repetat de poliţie, asta era în regulă. Avea alibiuri foarte clare pentru ambele răpiri.

De aceea Su Luozhan îndrăznise să-l cheme.

Biroul siguranței populației orașului Yan nu era o mică secție de poliție într-un județ îndepărtat; cineva urmărea tot ce spuneau și făceau. Ei absolut nu ar îndrăzni să folosească nici un fel de tactici de tortură împotriva unei fete minore care nu avea nici măcar paisprezece.

Cât despre el, nu existau dovezi reale. Când perioada de arestare se va termina, ar trebui să-l lase să plece, indiferent dacă le plăcea sau nu.

Dar așteptase o zi și o noapte întreagă fără ca cineva să-i acorde atenție.

Poliţiştii de la sediul central al poliției păreau să fi uitat că el exista.

Fața lui Xu Wenchao era calmă, dar, pe măsură ce timpul trecea, el își pierduse treptat încrederea în sine și se simțea destul de agitat. Ar fi putut să-i fi crezut alibiul? Abandonaseră ancheta?

Deși ar fi fost cel mai bun lucru, dacă era curățat de suspiciune, de ce nu-l eliberaseră?

În mijlocul nervozității lui Xu Wenchao, Luo Wenzhou intră cu colegul său.

– Miroși a țigări.

Luo Wenzhou trase un scaun şi se aşeză de el.

– Îmi pare rău, am lucrat toată noaptea încercând să-ți prind coada de vulpe.

Xu Wenchao fu zguduit de aceste cuvinte. El își ajustă ușor postura și ridică o privire fermă pentru a se uita la Luo Wenzhou.

– Nu am nimic altceva de spus despre asta.

Luo Wenzhou îi zâmbi, părând foarte dezinvolt.

– Care este relaţia ta cu Su Luozhan?

– Am fost logodnicul mamei ei, răspunse Xu Wenchao cu răbdare.

– Ofițer, am răspuns deja la această întrebare.

– Ştiu că ai fost logodnicul lui Su Xiaolan.

Luo Wenzhou ridică din sprâncene. Dintr-o dată, se uită la el cu o anumită expresie semnificativă.

– Ce vreau să știu este dacă intenționai să te căsătoriți cu Su Xiaolan din cauza pasiunii rămase pentru acea frumusețe decolorată sau pentru că erai atras de  fiica ei?

La început, Xu Wenchao încremeni. Apoi, deschise imediat ochii larg și spuse cu o furie dificil de ascuns:

– Ofițer, ești responsabil pentru cuvintele tale!

Expresia lui Luo Wenzhou rămase calm.

– Su Xiaolan a fost copilul unei mame singure, fără educație, fără pregătire și cu o sursă de venit misterioasă, înconjurată de zvonuri urâte. În timp ce tu, domnul Xu, aveai o carieră de succes, o casă și o mașină și nu arătai nici rău. Ar fi trebuit să fii un partener ideal. M-am gândit că e ciudat. Dacă ceea ce ai spus este adevărat, de ce nu a fost dispusă să se căsătorească cu tine?

– Dragostea şi căsătoria nu pot fi judecate după condiţiile materiale.

Xu Wenchao râse și-și reținu furia cu dificultate, păstrându-și comportamentul adecvat.

– De asemenea, aceasta este o afacere privată între noi, cred…

Luo Wenzhou îl întrerupse.

– Ea nu dorea să se căsătorească cu tine pentru că avea un dispreț neobișnuit pentru bani sau tu nu voiai să te căsătorești cu ea?

 – Ce legătură are acest lucru cu acest caz?

Xu Wenchao continuă rece.

– Poţi să mă întrebi despre orice ţine de caz, chiar dacă sunt nevinovat, dar nu poţi să-mi insulţi…

Luo Wenzhou îl întrerupse din nou.

– Să-ți insult fotografia pe care ai lipit-o pe fereastra dormitorului orientată spre sud în clădirea 8 , Unitatea 3, Apartament 201m comunitatea Xiangyang?

Corpul lui Xu Wenchao se crispă brusc. Sângele i se retrase de pe faţă ca o maree.

Pentru un timp, camera de interogare rămase tăcută.

Poliţistul criminal care lua notiţe lângă ei lucrase toată noaptea. Tocmai trăsese un pui de somn în camera de serviciu și nu avusese încă șansa de a prinde din urmă ultimele progrese ale colegilor săi. El nu fu în măsură să reziste căscatului când întoarse o pagină. Auzind aceste cuvinte, jumătate de căscat îi rămase în gât. Se uită năucit la Luo Wenzhou, apoi s-a uitat la Xu Wenchao.

Xu Wenchao auzea un bâzâit în urechi. Iritația stârnită de cuvintele lui Luo Wenzhou părea să fie un fulger din ceruri care aprinsese un foc peste prerie. Se străduit să scoată o negare din gât.

– Ce…despre ce vorbești… despre?

– Comunitatea Xiangyang, clădirea 8. Lucrarea fotografică pentru adolescenți este încă lipită la fereastră, spus Luo Wenzhou, cuvânt cu cuvânt.

– Există pete de sânge la fața locului, astfel încât ADN-ul poate fi încă urmărit. Părul tău se află în SUV-ul parcat pe locul de parcare al apartamentului. Există, de asemenea, fotografiile făcute de ochii ascunși în spatele cadrului imaginii, pe care tocmai le-am primit din mâinile lui Su Xiaolan.

Zâmbind, bătu în masă.

– Domnule Xu, putem avea acum o discuţie?

Scriitoarea are ceva de spus:

Luminolul verifică dacă există sânge la fața locului.