Abis- Capitolul 78

MACBETH 19

Avertismente de conținut: mențiuni cu scurte descrieri de violență, crimă, tortură și abuz.

📖

Fei Du urcase scările. Se auzi un „clic”, ca și cum ar fi încuiat ușa din interior.

Luo Wenzhou oftă încet, forțându-și atenția să revină asupra telefonului. Îi spuse lui Tao Ran:
– Spui că cineva a dat foc casei familiei Dong. Ce merita oare să fie ars în casa Dong?

Tao Ran privi scena dezastrului din casa arsă a lui Dong Xiaoqing. Strict vorbind, situația nu era atât de gravă. Focul pornise din sufragerie și arsese o bună parte din mobilă, înnegrind pereții. Rama din fibră de carbon a televizorului se topise ușor, dar peretele pe care era fixat televizorul și dulapurile din jur erau intacte, iar într-un sertar, certificatul de proprietate, carnetul de economii și alte obiecte importante rămăseseră neatinse.

– Am investigat familia Dong de trei ori, inclusiv istoricul de navigare al tatălui și al fiicei, e-mailurile și rețelele sociale. Am percheziționat și casa. Dacă totuși ne-a scăpat ceva, atunci era ceva extrem de puțin sesizabil…

Luo Wenzhou îl întrerupse:
– Nu, asta ar fi o extrapolare prea mare.

– …Sau nu a fost niciodată în casă – continuă Tao Ran, deloc deranjat de întrerupere.

Fără grabă, își încheie fraza, apoi întrebă după o pauză:
– Ai ceva urgent de rezolvat acolo?

Luo Wenzhou rămase fără cuvinte.

Tao Ran spuse cu multă înțelegere:
– Atunci închidem. Când termin treaba aici, îți dau un raport.

– Tao Ran, așteaptă, zise Luo Wenzhou repede.

– Situația asta ar putea fi mai complexă decât ne imaginăm. Ai grijă când faci muncă de teren. De acum înainte, nimeni implicat în ancheta asta nu are voie să opereze singur.

Tao Ran lucrase cu el mulți ani. Auzindu-i neliniștea, aprobă ușor:
– Am înțeles.

Apoi închise.

– Căpitan adjunct Tao.

 Xiao Haiyang, cu colțurile ochilor roșii, se apropie.

– A fost hârtia. Cred că ținta criminalului era produsul de hârtie pe care l-a folosit ca să aprindă canapeaua.

Tao Ran întrebă:
– De ce crezi asta?

– Când o locuință ia foc într-un astfel de bloc, vecinii de pe ambele părți anunță imediat. Dacă nu era sigur că a ars complet ce voia să ardă, probabil ar fi rămas urme, pentru că nu ar fi avut timp să se consume totul .

 Vorbirea lui Xiao Haiyang se acceleră și mai mult, fără să-și dea seama.

– Și apoi, nivelul educațional al lui Dong Qian nu era ridicat. Am fost de mai multe ori în casă; în afară de câteva pliante băgate de cineva în cutia poștală, nu erau cărți în sufragerie. Tot ce îi trebuia pentru a scrie și desena se afla în biroul lui Dong Xiaoqing. După ce incendiatorul surprins pe camera de supraveghere a intrat în casa Dong, a stat acolo zece minute întregi. Nu îți trebuie atât de mult timp ca să declanșezi un incendiu. Trebuia să caute ceva…

– După ce l-a găsit, a aprins focul, s-a asigurat că e aproape consumat și abia apoi l-a aruncat pe canapea, incendind toată încăperea.

Tao Ran încruntă sprâncenele.

– Nu ți se pare ciudat? Dacă persoana asta a putut intra în casa lui Dong Xiaoqing fără să fie observată, nu putea pur și simplu să ia ce voia? De ce să dea foc locuinței, provocând atâta vâlvă și lăsând o urmă evidentă a trecerii sale? Încerca deliberat să atragă poliția să investigheze un incendiu intenționat?

Xiao Haiyang îl privi fix, fără să scoată un sunet.

– Haiyang, am impresia că, în ochii lui, ce avea Dong Xiaoqing nu era deloc un secret atât de șocant. Să facă un spectacol atât de misterios din arderea lui… Asta e ca să ne provoace, spuse Tao Ran arătând spre telefonul său.

– Mergi să verifici dacă mesajul pe care l-ai primit ți l-a trimis cu adevărat Dong Xiaoqing sau dacă cineva i-a furat numărul.

Xiao Haiyang puse mâna pe telefon, dar nu se mișcă din loc.
– Căpitan adjunct Tao… Dong Xiaoqing chiar e moartă?

Lang Qiao trimisese fotografiile de la fața locului, iar trupul lui Dong Xiaoqing era deja la medicii legiști. Tao Ran suspină și îi bătu prietenește umărul.

– Eu… am vorbit cu ea de câteva ori și am evaluat-o în privat. Nu era deloc genul de persoană care să ia un cuțit și să rănească pe cineva. Chiar dacă avea emoții negative, erau îndreptate spre cei care îl acuzau pe tatăl ei. Niciodată nu și-a direcționat furia către rudele victimei accidentului – spuse Xiao Haiyang.

– A înjunghiat pe cineva, iar imediat după aceea criminalul a lovit-o cu mașina ca s-o reducă la tăcere, iar casa i-a fost incendiată în același timp. Trebuie să fie cineva în spatele acestei manipulări…

Tao Ran îi luă încet telefonul din mână. Văzu că era deschis pe un site de știri pe care Xiao Haiyang îl urmărea.

Atacul asupra lui Zhou Huaijin și a fratelui său în fața spitalului devenise deja public. Raportul conținea doar câteva rânduri scurte, numind simplu victimele și identificând atacatorul, dar spectatorii își dădeau deja frâu imaginației pentru a reconstrui o „succesiune logică” a evenimentelor în această poveste stranie.

Vocea lui Xiao Haiyang tremură ușor:
– Ea nu era cum spun ei. Serios.

– Când era încă în viață, shifu m-a întrebat ceva, spuse Tao Ran, oferindu-i telefonul înapoi.

– Bătrânul m-a întrebat: „Crezi că legea cerului este limpede și oferă răsplata potrivită?”

Xiao Haiyang îl privi nedumerit.

– I-am spus că, evident, nu am cum să cred asta. Nu e doar o superstiție feudală? Până la urmă, vechile zicători sunt mereu contradictorii. Uneori spun: „Legea cerului este limpede și aduce retribuția potrivită”, iar alteori: „Ce e bun nu trăiește mult, un flagel durează o mie de ani”. Nu știi pe cine să crezi – râse Tao Ran.

– Shifu mi-a spus: „Trebuie să crezi, pentru că tu ești polițist criminalist. Când urmărești suspecți de crimă, TU ești legea cerului. Motivul pentru care acele vorbe sunt superstiții feudale este pentru că tu ești un incapabil, pentru că nu poți găsi adevărul și nu poți îndrepta o nedreptate”. Sunt cuvinte dure, dar sensul nu e. Să ne încurajăm unul pe altul, micule camarad. Începe cu mesajul text. Nu-ți pierde timpul izbindu-ți capul de un zid de cărămidă. Hai.

Xiao Haiyang deschise gura, își ridică ochelarii și fugi repede să ceară asistență tehnică.

Tao Ran privi cu ochii scena dezordonată a incendiului. Oftă. Poate pentru că tocmai îl menționase pe Yang Zhengfeng în fața lui „Ochelari”, scoase telefonul, ezită, apoi deschise aplicația Lectură de Ora Zero.

Tema de lectură ghidată cea mai recentă îi sări în ochi:

N-am văzut niciodată o zi atât de frumoasă și atât de crudă — Macbeth.
Contribuitor: Recitatorul.

„88.6 FM” fuseseră ultimele cuvinte ale lui Yang Zhengfeng. Doar Tao Ran le auzise, în circumstanțe extrem de haotice. Nici măcar nu avusese un recorder atunci. Nu exista nicio dovadă, în afară de amintirile lui dezordonate.

După ce Luo Wenzhou subliniase punctul suspect legat de pasajul subteran, poliția efectuase o investigație de rutină asupra acelor ultime cuvinte. Îl luaseră la întrebări pe directorul programului radio și pe tot personalul implicat, dar rămăseseră cu mâinile goale. Oricum ai fi privit-o, era o emisiune de audiobooks pentru un mic segment de public.

Concluzia oficială a fost că radioul portabil din buzunarul lui Yang Zhengfeng căzuse în timpul încăierării și se sintonizase accidental pe acea frecvență; iar Tao Ran auzise probabil vocea care anunța frecvența și, în haosul situației, experimentase o formă de disonanță cognitivă.

Tao Ran nu renunțase. Continuase să urmărească programul pe cont propriu timp de două luni. În afară de a-și relua practic lecturile extracurriculare din liceu, nu obținuse nimic. Ar fi acceptat explicația disonanței cognitive… dacă nu era faptul că între timp dezvoltase obiceiul de a asculta audiobooks și, plictisindu-se într-o zi, descoperise utilizatorul „Recitatorul”.

La început, Recitatorul apărea poate o dată pe an. Tao Ran se temuse că își imaginează lucruri și că nu e nimic ciudat la alegerile acelui utilizator… Dar anul acesta apăruseră trei cazuri la rând, toate reflectate vag într-un program de lectură complet independent. Dacă era o coincidență, era una prea mare.

Stând în sufrageria arsă, după stingerea focului, Tao Ran privi fix acea frază timp de un minut întreg, apoi simți un fior rece.

Pe de altă parte, Luo Wenzhou, apăsat, lăsă telefonul jos, închise apelul și făcu câteva ture singur prin sufragerie. Se hotărî să urce să-l vadă pe Fei Du. Când ajunse la scări, privi absent în jos și zări drumul spre subsol.

Pașii lui Luo Wenzhou se opriră brusc. Dintr-un motiv anume, îi veni în minte descrierea lui Fei Du despre subsol, făcută pe drum spre Spitalul Heng’ai.

Picioarele lui, pregătite să urce, se întoarseră inexplicabil și se îndreptară în jos.

Era o curbă pe scările care duceau spre subsol ce împiedica lumina de sus să pătrundă. Împrejurimile deveneau din ce în ce mai întunecate. La capătul scărilor fusese instalată o ușă de securitate, cu un sistem de parolă.

Luo Wenzhou schimbă o privire neputincioasă cu încuietoarea, scoase telefonul și îl sună pe Fei Du. Apelul se întrerupse după două tonuri. Proprietarul telefonului de sus, evident, nu voia să vorbească cu el.

Luo Wenzhou deschise tastatura pentru a introduce codul și o privi câteva clipe. Observă că exista și o alarmă atașată — adică, dacă cineva încerca să forțeze ușa sau introducea un cod greșit, o alarmă care suna ca un bocet de fantome amestecat cu urlete de lupi ar fi răsunat în toată reședința.

Poate alarma o sperie pe prepelița de la etaj. E mai civilizat decât să dărâmi ușa cu picioarele, oricum.

Ideea asta stupidă îi trecu prin minte. Chiar dacă rănile de pe spate nu l-ar fi împiedicat să dărâme o ușă, tot îl dureau. Nu voia să spargă nimic azi. Întinse o lăbuță nepoliticoasă, introduse la întâmplare șase cifre pe tastatură și își acoperi repede urechile.

Dar, după un moment, alarma așteptată nu sună. Lumina de pe ușa de securitate clipea de două ori. Se auzi un clic, iar încuietoarea se deschise.

Luo Wenzhou: – …

Lăsă încet mâinile, surprins, și privi ușa de securitate. Abia atunci realiză că introdusese data morții mamei lui Fei Du.

Luo Wenzhou nu se așteptase deloc să aibă norocul imbecil de a nimeri codul din întâmplare. Rămase perplex câteva secunde bune. Ezită, se uită spre scări, apoi îi mai dădu un apel lui Fei Du. De data asta, telefonul era pur și simplu închis.

– Ei bine, să nu dai vina pe mine, murmură Luo Wenzhou.

– Iau tăcerea ta drept consimțământ.

Cu dreptatea de partea lui, intră în cel mai ascuns colț al locuinței. Fu întâmpinat de umezeala rece a subsolului. Aprinse lumina, și înțepeni pe loc…

Subsolul nu conținea biroul despre care vorbise Fei Du. Era foarte larg și spațios. Podeaua, pereții, dulapurile, tavanul… totul era alb. În mijloc se afla un sistem de proiecție de lux, cu un ecran la fel de mare ca cel al unei mici săli de cinema. Chiar în fața ecranului, o șezlongă reglabilă. Pe ea erau montate curele. Alături, un computer și un echipament complicat cu scop necunoscut. Mai era și un mini-frigider.

Fără niciun motiv clar, palmele lui Luo Wenzhou transpiraseră instantaneu. Deschise încet frigiderul. Înăuntru erau câteva flacoane de medicamente, toate etichetate într-o limbă străină necunoscută. Nu le putea înțelege.

Poate i se părea, dar simțea un vag miros de sânge.

Ce făcuse Fei Du aici?!

Într-o clipă, pulsul lui Luo Wenzhou explodă la 150. Mintea i se goli aproape complet. Rămase aproape paralizat pe loc, ca și cum zece mii de albine i-ar fi zburat simultan pe lângă urechi.

După mult timp, își mușcă ușor limba, scutură capul, iar privirea i se plimbă prin încăpere.

„Nu, nu e asta. Nu sunt arme potrivite aici.”

Cu constituția fragilă a lui Fei Du, dacă ar fi vrut să facă ceva, nu ar fi putut să o facă doar cu mâinile goale.

Luo Wenzhou luă o gură de aer, încercând să se calmeze, și examină atent curelele de pe șezlong. Inima, care îi urcase în gât, se prăbuși înapoi în piept. Oftă ușurat: curelele aveau forma unor centuri de siguranță; puteau fi închise și desfăcute chiar de persoana așezată acolo. Nu erau deloc utile pentru un asasinat sau o dezmembrare.

Atinge șezlongul de piele, făcu fotografii separate instrumentelor inexplicabile și medicamentelor și i le trimise discret lui Lang Qiao, cerându-i să investigheze ce erau.

Atârnând pe spatele șezlongului, se aflau niște căști. Luo Wenzhou le luă și le puse la ureche, pornind echipamentul.

Mai întâi, muzica lentă din „You Raise Me Up” îi umplu urechile prin căști de calitate superioară. Luo Wenzhou nu realizase niciodată cât de frumoasă era melodia; abia suspină la gândul că aparatele scumpe chiar făceau diferența, când, fără avertisment, un țipăt isteric spintecă muzica. Deși psihicul lui era excelent, simți cum îl străbate un fior violent.

Apoi, ecranul uriaș se lumină brusc. Ridică instinctiv privirea…

Era o transmisie în direct a unei crime. Un nebun ucigaș din străinătate, de acum câțiva ani. Asasinul primise deja injecția letală și se dusese la zeul lui străin, iar guvernul se ocupase să elimine clipul , deși încă circula în dark web. Victima din video țipa ca un animal de fermă pe moarte. Sunetele se amestecau cu muzica curată din căști, ca două biciuri care îți sfâșiau sufletul.

Luo Wenzhou, incapabil să suporte, își scoase căștile și apăsă pe „următorul”. Urmară videoclipuri cu decapitări, execuții prin împușcare, grupări extremiste torturând prizonieri și ostatici, fotografii sângerose…

Telefonul lui Luo Wenzhou, aflat pe vibrații, zumzăi brusc. Tresări și aproape îl scăpă.
Răspunse cu voce stinsă:
– Alo?

– Șefu, unde sunteți? Puteți vorbi?  întrebă Lang Qiao în șoaptă.

– Ați intrat cumva într-un centru clandestin de reabilitare?

Luo Wenzhou încruntă sprâncenele:
– Ce centru de reabilitare?

– Am cerut cuiva să arunce o privire la fotografiile pe care le-ați trimis, spuse Lang Qiao.

– Acolo e echipament de electroșocuri, iar medicamentele sunt emetice(1), tranchilizante și altele…

Luo Wenzhou nici nu mai auzi restul.

Capacitatea lui Fei Du de a vomita și de a se deshidrata la vederea sângelui, tremuratul neîncetat al mâinilor mai devreme, repetarea obsesivă a melodiei…

Părea că totul avea, dintr-o dată, o explicație.

NOTA TRADUCĂTOAREI

1. Emeticele sunt medicamente vomitive, adică cele care provoacă vărsături.

2. Aici puteți asculta cântecul You rase me up
3. https://youtu.be/9bxc9hbwkkw?si=7CybE_S6U70Ct_WU