Jurnal de călătorii și vise – Florența … orașul care respiră artă

Florența … orașul care respiră artă

Florența nu se arată deodată.

Ea se lasă descoperită în pași lenti, cu inima deschisă și ochii pregătiți să se îndrăgostească de detalii.

Aici nu mergi…te plimbi.

Și în timp ce pașii ating piatra caldă, sufletul ți se umple de ceva ce nu poți explica.

Poate e culoarea clădirilor, poate mirosul de pâine caldă și vin în ușile deschise ale trattoriilor.

Poate e acel sentiment ciudat că ai mai fost aici… într-o altă viață.

Domul din Florența , cu cupola lui imensă și roșiatică  nu este doar o construcție. Este o rugăciune înălțată în piatră.

Când l-am privit prima dată, am simțit cum timpul se oprește și în tăcerea aceea rotundă, dintr-odată, m-am simțit mică. Dar vie.

În muzee, fiecare tablou îți vorbește.

În ateliere, marmura încă păstrează urme de mâini vechi.

Iar pe podul Ponte Vecchio, aurul nu e doar în bijuterii , e în lumină, în râsul localnicilor, în reflexia apusului peste râul Arno.

Florența nu e orașul în care „vezi lucruri”.

Este orașul în care simți tot.

Aici, frumosul nu e doar estetic  este profund.

Și chiar și tăcerea capătă formă.

Ca și cum însăși arta ar merge pe străzi, în sandale și cu o eșarfă pe umeri.

Nu departe de Florența, printre coline moi și aurii, am găsit o căsuță cu obloane verzi și pereți care miroseau a soare.

Era înconjurată de podgorii, livezi de măslini și viță de vie care se agăța leneșă de tot ce-i ieșea în cale.

Am fost poftiți înăuntru de o femeie cu mâinile rumenite și blânde, care mi-a spus doar atât:

– La noi nu se vorbește mult, se gustă.

Pe masă, o pâine rotundă și aburindă părea scoasă dintr-o poveste veche.

Alături, un bol mic cu ulei de măsline verzui, stropit cu busuioc proaspăt tăiat.

Un borcan cu gem gros de smochine. Și struguri negri, grei, dulci, așezați ca niște bijuterii pe un ștergar alb.

A turnat vin roșu într-un pahar scund și mi l-a întins fără să spună nimic.

L-am dus la buze și în clipa aceea… a tăcut și lumea.

Afară, măslinul bătrân din mijlocul grădinii era tăcut. Dar părea viu.

Spuneau localnicii că are peste două sute de ani și că oricine stă sub el își amintește ceva ce credea uitat.

Am stat acolo, sub ramurile răsucite, cu un pahar de vin în mână și pâine caldă în farfurie, și am simțit că… trăiesc.

Nu în mod spectaculos, nu turistic ci simplu…

Ca o duminică fără sfârșit.

Reflecție personală:

Sunt clipe care nu cer să fie fotografiate.

Cer doar să fii acolo.

Cu pâine, vin, busuioc, și o inimă flămândă de liniște.

File pline cu aroma strugurilor

Darci Sameul ❤️