Marele Buddha ...
Bangkok, Thailanda
Capitolul:
Când frumusețea te face să taci 
Astăzi vă scriu despre unul dintre cele mai copleșitoare locuri pe care le-am văzut: Marele Buddha.
Imens…Regal.
Atât de perfect conturat încât, privit de aproape, nu îți aduce liniște imediat… ci acea formă de tăcere în care te simți mic și foarte viu.
Era o căldură blândă în aer, iar bărcuța în care ne aflam plutea încet pe apă. Pe măsură ce ne apropiam de templu, mirosul bețelor parfumate se simțea tot mai intens, iar în sufletul meu… se întâmpla ceva.
Nu era frică, nu cu adevărat.
Era mai mult o emoție grea, ca o privire care îți pătrunde prin piele, care nu te judecă, dar te cunoaște.
Acea statuie aurie părea că știe despre mine lucruri pe care nici eu nu le înțelegeam.
În fața Marelui Buddha nu te simți turist.
Te simți copilul unei lumi mai vechi decât ai știut vreodată.
Simți tradiții pe care nu le-ai trăit, dar parcă le-ai purtat în sânge tot timpul.
M-am oprit. N-am putut să-mi iau ochii de la el.
Detaliile sculpturii, blândețea liniilor, armonia templului… păreau desenate nu de mâini omenești ci de ceva mai sus. Mai profund.
În acel moment, am simțit că nu trebuie să înțelegi totul.
Uneori, doar simți și e suficient.
Miros de flori, aur peste tot, magie în aer și o liniște care nu doare, ci vindecă.
Tradiție, tăcere și parfum de ofrandă
Aproape de intrarea în templu, localnicii pășeau desculți, purtând în mâini bețișoare parfumate, ghirlande de flori de iasomie și frangipani, sau mici boluri cu orez. Nu era nimic teatral în gesturile lor, doar o cumințenie firească, moștenită.
În fața statuii, thailandezii nu cer.
Ei mulțumesc.
Mulțumesc pentru sănătate, pentru părinți, pentru ploaia care a venit la timp, pentru copilul care a zâmbit dimineața.
În cultura budistă de aici, recunoștința precede dorința.
Tradiția spune că trebuie să te înclini de trei ori în fața lui Buddha:
– prima dată în semn de respect pentru învățătura lui,
– a doua oară pentru comunitate,
– și a treia pentru disciplină și calea spirituală.
Oamenii lasă monede în vasele de metal (uneori chiar 108 boluri, câte una pentru fiecare dorință), iar sunetul acelor bănuți devine o muzică blândă, aproape hipnotică.
Copiii învață de mici să nu arate cu degetul spre Buddha.
Să nu întoarcă spatele statuii.
Să nu ridice vocea.
Să tacă și să simtă.
Totul este sacru, dar și viu:
Florile sunt proaspete, fumul dansând ușor printre razele soarelui, iar zâmbetul călugărilor îți dă o liniște pe care o duci cu tine mult după ce ai plecat.
Reflecție: 
Liniștea și pacea pe care le-am simțit acolo m-au purtat cu mine zile întregi.
Sau, poate… le port și acum.
Scriu aceste rânduri la trei ani distanță și trăirea e încă vie, încă clară ca și cum Marele Buddha m-ar privi din nou.
Am aruncat bănuți de metal.
Am aprins bețișoare parfumate.
M-am închinat de trei ori nu din ritual, ci din recunoștință.
Nu mi-am pus dorințe.
Pentru prima dată, nu aveam.
Mă simțeam golită de egoism, de grabă, de „vreau”…i-am mulțumit. Atât.
Pentru că m-a lăsat să ajung până la el
File de magie și recunoaștere
Darci Sameul
