BODYGUARD- Capitolul 22

Respirația nopții

Sin respira sacadat, ca și cum s-ar fi înecat.

Aerul rece al serii îi tăia pieptul cu fiecare inspirație. Pentru prima dată, părea că își pierde rațiunea.

Armis se apropie încet. Îl vedea… îl simțea. Îl observase de la distanță, dar acum îl auzea respirând, tremurând. Pentru prima dată, Sin părea cel care avea nevoie de ajutor.

– Șșșt… spuse, atingându-i ușor umărul.

– Cred că faci un atac de panică, șopti mai mult pentru el.

Sin nu răspunse. Își închise ochii, iar pumnii i se strânseră până când unghiile îi lăsară urme roșii în palme.

– De când nu ți-ai mai văzut fratele? întrebă Armis cu glas scăzut.

– După expresia ta… Sin, ce se întâmplă?

Sin își ridică lent capul, apoi se întoarse spre el. Privirea lui ardea în întuneric, obosită și dureroasă.

– Bănuiam că Takeda și…

– Mori, îl ajută Armis.

– Da… bănuiam că îl joacă pe tatăl tău, spuse Sin.

– Am aflat că el angajase acel asasin de la cabană.

Armis își ridică privirea brusc. Inima i se oprise o clipă.

– Tata? Tatăl meu?… El… el mă vrea mort… normal, oftă Armis.

Glasul i se frânse, ca și cum aerul îl trăda.

Sin clătină ușor din cap.

– În acest moment sunt la fel de confuz ca tine, spuse și inspiră adânc, tremurat.

– Se presupunea că fratele meu murise în misiune. Ne-au oferit o medalie într-o cutie de catifea și o urmă de cenușă… Asta era tot ce rămăsese din el.

Vocea lui Sin devenise spartă, grea, aproape mecanică. În mintea lui, imaginile trecutului se succedau ca niște lovituri: ofițerii întinzându-i cutia neagră, lacrimile tatălui său, mama sa prăbușită, pierzându-și încet mințile după pierderea fiului.

Sin își duse o mână la frunte, tremurând.

– Nu înțeleg… De ce? De ce s-ar transforma fratele meu în așa ceva?

Armis îl privi printre lacrimi.

Se părea că noaptea le aducea amândurora doar adevăruri care dor.

– Sin… trebuie să aflăm exact ce se întâmplă, spuse el cu glasul domol, dar hotărât.

– Totul e mult prea confuz, mult prea adânc. Trebuie să mergem în trecut, să descoperim ce s-a întâmplat cu fratele tău… cu mama mea și cu tata.

Armis își îndreptă spatele, decis.

– Trebuie să-l sun pe Cristian. Poate el știe mai multe despre asta.

Sin ridică privirea spre el. În ochii lui era un amestec de teamă și protecție, un om care pierduse totul, dar care încă voia să salveze ceea ce rămăsese.

Noaptea îi învăluia pe amândoi.

Două suflete arse de secrete, unite acum de un adevăr care începea abia să se dezvăluie.

Sin îl privi atent pe Armis.

În ochii lui se citea o luptă tăcută între rațiune și sentiment. Apoi privirea i se desprinse ușor și fugi spre ușa lăsată larg deschisă.

În prag, ceilalți îi priveau.

Red, Ice și Gost stăteau acolo, în tăcere, cu un amestec de compasiune și respect. Erau obișnuiți să-l vadă pe Sin neclintit, rece ca o stâncă, dar acum, pentru prima dată, vedeau omul, nu doar liderul.

Red făcu primul pas.

Privirea lui era serioasă, dar blândă.

– Șefu’, nu știu exact ce se întâmplă, spuse cu glasul grav, dar controlat.

– Dar, așa cum spune Armis, poate fratele lui… poate Cristian ne poate da mai multe detalii.

Sin îl ascultă în tăcere. Aerul părea că vibra între ei.

Își duse privirea spre Armis, care îl privea direct, așteptând răspunsul. Era hotărât, vulnerabil și curajos în același timp.

Sin inspiră adânc.

– Vom merge noi la el, spuse într-un final, cu vocea joasă, dar hotărâtă.

– Nu vreau să ne intercepteze nimeni linia telefonică.

Red încuviință scurt, un gest de soldat care își acceptă ordinele fără să le pună la îndoială.

– Înțeles, șefu’.

Se întoarse către Gost, care rămăsese tăcut lângă peretele plin de dosare.

– Pregătește tot ce avem despre Cristian. Locație, contact, rută de siguranță.

Gost aprobă din cap.

– În regulă. O să fie gata în mai puțin de o oră.

Sin rămase nemișcat câteva secunde, privind ușa deschisă. Vântul nopții pătrundea ușor prin holul lung, mișcând dosarele și hârtiile ca pe niște umbre vii.

Apoi își întoarse privirea spre Armis.

– Fără telefoane, fără semnale. Plecăm în zori.

Armis încuviință, simțind greutatea acelei hotărâri.

Privirile lor se întâlniră o clipă, o promisiune mută, un pact între un bărbat care vrea adevărul și unul care încă fuge de el.

Drumul până în Metropolis fusese lung și tăcut. Mașina se legăna ușor pe autostradă, iar fiecare dintre cei patru, Sin, Red, Luca și Armis, păreau prinși în propriile gânduri. Afară, orașul se ridica încet din aburii dimineții, cu zgârie-norii scăldați într-o lumină rece, metalică.

Ajunși în fața spitalului, aerul steril și mirosul de dezinfectant îi izbi brusc, aducându-i cu picioarele pe pământ. Armis se apropie de recepție, vocea lui calmă, dar fermă, tăind liniștea:

– Îl căutăm pe doctorul Cristian Valkov.

Recepționista, o tânără cu ochelari rotunzi și privire politicoasă, ridică ușor privirea din computer.

– Domnul doctor este într-o operație acum. Va trebui să îl așteptați, domnule.

Au fost conduși spre sala de așteptare. Luminile erau puternice, iar ticăitul monoton al ceasului de pe perete părea să le măsoare nerăbdarea.

Ușa se deschise brusc și o femeie îmbrăcată în uniforma albă de asistentă păși înăuntru. Avea părul prins într-un coc elegant și un zâmbet sincer, care înmuia aerul tensionat din încăpere.

– Armis? spuse ea surprinsă, apropiindu-se cu pași repezi.

– Bună, Armis! Ce cauți aici?

El ridică privirea, iar o undă caldă îi traversă chipul. Se ridică în picioare și îi strânse mâna, apoi o îmbrățișă scurt, cu o tandrețe sinceră.

– Bună, Carla. Ești la fel de frumoasă cum îmi aminteam, rosti el zâmbind, făcând-o pe femeie să se înroșească ușor.

– Galant ca întotdeauna… Dar dacă ai venit aici, înseamnă că s-a întâmplat ceva, nu-i așa? întrebă ea cu o urmă de îngrijorare în glas.

Privirea ei se mută din Armis spre ceilalți.

– Domnii sunt… prietenii tăi? Oh, Luca, bună!

Luca încuviință politicos, iar Sin rămase tăcut, analizând fiecare gest al asistentei.

– Carla, avem nevoie să vorbim cu fratele meu, spuse Armis direct.

– De preferință, într-un loc mai privat.

Carla îl privi câteva secunde, ca și cum ar fi încercat să ghicească motivul real al vizitei. Apoi dădu ușor din cap.

– Cristian este în sala de operație acum, dar puteți aștepta în biroul lui, spuse ea, făcându-le semn să o urmeze.

Traversară un coridor lung, luminat de neoane reci, în timp ce pașii lor se auzeau răsunând pe gresia perfect curată. Carla se opri în fața unei uși albe, deschise discret, lăsându-i să intre.

– Aici. Stați cât aveți nevoie.

Ușa se închise în urma lor cu un clinchet abia perceptibil. Biroul era ordonat, minimalist, cu dosare aliniate perfect pe rafturi și o fotografie înrămată pe birou, Cristian zâmbind, îmbrăcat în halatul alb, alături de Armis.

Sin rămase în prag câteva secunde, privind în tăcere acea imagine.

Atmosfera părea să se fi schimbat dintr-odată. Fiecare dintre ei simțea că urmează o discuție care le va schimba direcția drumului.

Trecuseră aproape două ore de așteptare. Liniștea biroului era spartă doar de sunetul slab al ceasului de perete și de foșnetul discret al halatelor medicilor care treceau pe coridor.

Când, în sfârșit, ușa se deschise, toți își ridicară privirea. În prag apăru un bărbat înalt, îmbrăcat în halat alb, cu umerii ușor lăsați și privirea obosită. Cearcănele adânci îi trădau nopțile fără somn, dar în clipa în care ochii lui se opriră asupra unuia dintre cei prezenți, lumea păru să se oprească.

– Armis… șopti el, cu o voce stinsă, aproape fără vlagă.

Mâna i se încleștă pe mânerul ușii, ca și cum avea nevoie de sprijin să rămână în picioare. Apoi, brusc, făcu un pas înainte, apoi altul, până când distanța dintre ei dispăru. Îl cuprinse în brațe cu o forță pe care nici el nu știa că o mai are.

Trei ani. Trei ani de tăcere, de amintiri nevorbite, de goluri umplute doar cu voci la telefon.

Și acum, în brațele fratelui său mai mic, Cristian simțea totul năvălind peste el, pierderea mamei, regretul, dorul, vinovăția.

Lacrimi calde îi alunecară pe obraji. Se desprinse ușor de Armis, dar nu îi dădu drumul. Îl ținea de umeri, privindu-l intens, ca și cum încerca să se convingă că nu visează.

– Arăți atât de bine, frate… Mi-a fost teribil de dor de tine, spuse cu glasul tremurat, iar colțurile buzelor i se ridicară într-un zâmbet care semăna mai mult cu un suspin.

Armis nu putu răspunde imediat. Gâtul i se strângea dureros, iar cuvintele refuzau să prindă contur. Îl privea doar, același frate protector, același chip pe care îl purta în amintiri.

Luca și Red priveau tăcuți, cu un respect tăios pentru acel moment fragil. Sin își coborî privirea, dându-le spațiu, dar ochii lui trădau o umbră de emoție pe care nu și-ar fi recunoscut-o niciodată.

În acel birou scăldat de lumina moale a după-amiezii, timpul părea suspendat între trecut și prezent. Doi frați, despărțiți de ani, se regăseau în tăcere, o tăcere plină de povești nespuse.

– Cristian… rosti Armis, cu glasul încă tremurat, ca și cum numele fratelui său cântărea mai mult decât toate cuvintele.

Îi zâmbi palid, încercând să destindă aerul încărcat dintre ei.

– Se pare că ai tot ce ți-ai dorit… Am văzut-o pe Carla mai devreme. Încă nu i-ai pus inelul pe deget, nu? spuse, lăsând o urmă ușoară de ironie blândă în glas, apoi făcu un pas înapoi.

Cristian îl privi tăcut. Colțurile gurii i se arcuiră într-un zâmbet scurt, dar ochii trădau oboseala adunată în ani. Privirea lui se plimbă prin cameră: Luca, așezat tăcut într-un colț; Red, sprijinit de perete, atent, gata oricând să intervină; și apoi Sin, tăcut, impunător, rece.

Pentru o clipă, Cristian rămase nemișcat. Nu-l cunoscuse niciodată în carne și oase.

În urmă cu câteva săptămâni făcuse rost de numărul lui. Îi spusese simplu: „Ai grijă de fratele meu.”

Atunci primise o fotografie, o imagine ștersă a unui chip pe care acum îl vedea în realitate. Dar realitatea era mai puternică decât orice. Sin părea mai înalt, mai sever, mai… prezent decât și-l imaginase vreodată.

Cristian își trecu o mână prin păr și oftă.

– Dacă sunteți aici, înseamnă că ceva nu e în regulă, spuse el cu voce joasă, controlată, și se așeză în spatele biroului, ca un om care se pregătea să audă un verdict.

Îl privi direct pe fratele său mai mic, căutându-i în ochi un răspuns.

Armis își coborî privirea o clipă.

– Cristian… sincer, nici nu știu cu ce să încep, rosti el, și privi instinctiv spre Sin, ca și cum aștepta ca el să preia conducerea.

Sin rămase nemișcat, sprijinit ușor de marginea biroului. Când vorbi, glasul îi era rece, tăios, dar limpede.

– Spune-mi, doctore, ce îți amintești dinainte ca mama voastră să moară?

Tăcerea care căzu după aceste cuvinte era aproape palpabilă. Aerul din încăpere se schimbă, vibrația lui deveni grea, ca un avertisment. Armis își înălță privirea spre fratele său, iar Cristian își lăsă capul ușor pe spate, inspirând adânc, de parcă înțelegea că nimic din ce urma să fie spus nu avea să fie ușor.