BODYGUARD- Capitolul 26

Cristian intră în cameră ca o umbră care-și asumase lumina; pașii lui erau calculați, dar privirea îi era caldă, ca o mână întinsă peste coastele unui rănit. Armis îl recunoscu imediat, nu doar ca pe fratele care plecase cu ani în urmă, ci ca pe omul care încă îi trimitea, din când în când, bucăți de normalitate pe care el nu le putea negocia singur.

– Mi-am dat seama că te-am lăsat singur în întunericul tatălui nostru, spuse Cristian, vocea lui abia distantă.

Cuvintele acelea căzură în cameră cu o greutate pe care Armis o simți ca pe o lovitură blândă. Se întoarse încet spre el; fața îi era palidă, ochii încă luminoși din urma discuției avute cu Sin, dar în ei se citise acum și aceea confuzie dureroasă.

– Deci aici e ditamai cazemata de protecție. Sin face o treabă excelentă. Iar tu arăți din ce în ce mai bine, continuă Cristian, făcând un pas mai aproape, dar păstrând o distanță aproape ritualică.

Armis nu zâmbi. Îi simțea în vene cuvintele ca pe niște pumnale bine orientate: lauda lui Cristian nu venea fără o plată.

– Pe drum spre casa de veghe, Red mi-a povestit despre scrisoarea mamei, spuse Cristian, așezându-se pe marginea patului fără a-l privi direct.

– Ai găsit-o în casa veche, mi-ar fi plăcut să îi aud glasul încă o dată.

Armis își coborî capul. Inima îi tresări; scrisoarea mamei lui fusese pentru el un artefact sacru și o condamnare în același timp. O citise în noaptea ce părea că nu se mai termină și o luase cu el ca pe o bucată de foc pe care nu voia s-o ardă altcuiva.

– Tăcerea ta spune multe, spuse Cristian, deschizând o lamă de atenție în privirea lui.

– Și dacă Sin m-a adus aici, înseamnă că ce urmează e destul de greu.

Tonul lui era cald, dar ferm. În încăpere, undeva departe, un ventilator torcea ca un ceas care nu avea voie să ezite. Armis simți că în piept i se adună o furtună mică; își dorea să nu pară slab, dar fratele lui îi trezise un fel de pace dureroasă.

– Mi-ai spus că-l urăști pe tata, murmură Cristian, fără ură, mai curând cu o oboseală care-i sculptase ființa.

– Iar eu am crezut că plecarea mea îl va face mai bland. M-am înșelat. Îmi pare rău că n-am fost aici când ai avut nevoie.

Armis îl privi. Îi venea să țipe, să-l certe, să-l implore,  totul în același timp. Era copilul care-și ceruse dreptul la revolta lui și adultul care se lovea de prețul acelei revolte.

– Nu e vina ta, spuse Armis, încercând să-și potrivească vocea la ceva mai rotund.

– Tata nu e om care să se schimbe pentru absența mea. Și nici pentru prezența ta. El adună oameni pentru interesele lui, nu pentru familie.

Cristian oftă. Părea că-și adună o idee în palme înainte de a o rosti.

– Ai citit scrisoarea mamei, spuse el.

– Ce a scris? întrebă aproape de neauzit.

– Că nu tot ceea ce pare legătură de sânge e familie, răspunse Armis.

– Că Alexei a încercat de mult să controleze nu doar banii, ci și pânzele care leagă viețile noastre. Că a avut mâini care au lucrat în spatele scenei, oameni pe care îi numim acum „parteneri”. Și că, dacă vreodată vom căuta adevărul, trebuie să o facem cu băgare de seamă.

Silabele acelea se rostogoliră între ei ca niște pietre aruncate în apă. Armis își aduse aminte de fața mamei, de scrisul tremurat, de acele rânduri care păreau să-l privească direct, chemându-l să-și ia viața înapoi.

– Ai găsit ceva acolo care să-l incrimineze direct pe tata? întrebă el cu glasul subțire.

Armis își încleștă mâinile pe genunchi.

– Nu-i o dovadă în sine, spuse el.

– E o mulțime de fapte, fire legate, întâlniri la ore ciudate. Scrisoarea ei e începutul unui lanț de întrebări. Dar este suficient încât să-mi dau seama că nu putem sta pasivi.

Armis privi în jos la mâinile lui, la palma care mai păstra încă urme de apelul telefonic, de bastonul de antrenament. O viață întreagă îi fusese spusă de alții; pentru prima dată, îi venea să-și ia înapoi fraza.

– Ce vrei să facem? întrebă el, și glasul îi era acum mai aspru, dar mai hotărât.

Cristian ridică din umeri, dar în spatele gestului i se citea un plan deja schițat.

– Voi rămâne în linia întâi acolo unde contează: spitale, presă, oameni care pot ține lumina. Tu vei rămâne sub pază. Sin te va proteja pe termen lung. Eu îți țin spatele pe termen lung. Dar trebuie să lucrăm pe două fronturi: să-l expunem pe Alexei pe plan public și în același timp, să tăiem legăturile lui cu Mori și Takeda din interior.

– Dacă îl expui pe Alexei, el va riposta, spuse Armis cu vocea adâncită de teamă.

– Și dacă ripostează…

– Atunci nu vom mai avea de ales decât să-i arătăm că nu ne temem, spuse Cristian.

– Dar nu singuri. Avem oameni: Sin, Red, Gost și restul echipei. Avem și dovezile pe care le-am ascuns acum ceva ani. Trebuie să le combinăm cu ce a lăsat mama.

Armis își ridică privirea. O rază de hotărâre i se aprinse în pupilă. Deodată, scrisoarea mamei nu mai era o condamnare sumbră, ci o hartă cu un punct fix: un loc din care să pornească.

– Facem asta, rosti el.

– Dar o facem așa cum spune Sin: curat, calculat, fără spectacol. Nu vom da lui Alexei pretextul să ne distrugă.

Cristian zâmbi, pentru prima dată de când intrase. Era un zâmbet mic, aproape frânt, dar solid.

– Asta voiam să aud, murmură el.

– Și Armis… fii atent. Nu sunt aici să te salvez de plasele vieții. Sunt aici ca să te ajut să le tai.

Înainte ca Armis să poată răspunde, ușa se deschise încet și Sin păși în prag, figura lui tăind lumina în felii ascuțite. Privirile lor se întâlniră vremelnic. În ochii lui Sin nu era tandrețe, dar se ascundea o promisiune: lucrurile erau pe cale să se miște, iar el avea forța de foc să le dirijeze.

– Avem zece zile, spuse el scurt.

– Mâine dimineață e „americanul”. Fiecare știe ce are de făcut.

În cameră se așternu un aer aproape sacru: un pact, o hărțuire a destinului. Cristian se ridică, își puse mâna pe umărul fratelui.

– Nu te las singur, spuse el.

– Și nu uita: ceea ce nu știm încă poate deveni cea mai periculoasă armă.

Armis inspiră adânc. În buzunar îi foșni scrisoarea mamei, hârtia ei fragedă, dar grea ca o definiție. În jur, oamenii își ocupau locurile în tăcerea lor de război. Afară, noaptea se stoarse de lumină; înăuntru, planul lor își lua contur.

Sin privi de la unul la altul, apoi, cu glas sigur, îi ceru lui Cristian să meargă în camera de veghe, unde Red îl aştepta cu dosarele găsite ca să le pună la punct. Cristian îşi privi fratele mai mic o clipă, aprobă tăcut şi ieşi din camera lui Armis. Paşii lui fuseseră hotărâţi, dar blânzi; plecarea lui lăsă în urmă un gol care se simţea ca o pulsaţie.

Sin închise ușa după el şi rămase singur pentru o clipă în lumina palidă a camerei. Liniștea coborî grea; ecoul pașilor din hol se domoli instantaneu. Aerul păstra mirosul hârtiei şi al metalului rece, iar în acea tăcere lucrurile spuneau mai mult decât ar fi putut rostii cuvintele.

– Trebuie să îi spun adevărul fratelui tău, se auzi glasul lui Sin, calm dar apăsat, ca o bucată de oţel care căzuse într-un vas cu apă clocotită.

Armis se întoarse spre el, ridicând o sprânceană,  semn de provocare sau de curiozitate.

Sin respiră adânc şi cuvintele i se scurgeau greu:

– Trebuie să ştie că mi-am compromis poziţia odată ce m-am îndrăgostit de tine şi…rosti el, oprindu-se, ca şi cum buzele lui ar fi încercat să şi ascundă tot ce era mai fragil în el.

Armis zâmbi uşor, o flamură jucăuşă aprinsă în colţul gurii.

– Şi nu vrei să te mai plătească? întrebă el, cu o nuanţă de glumă care nu reuşea să acopere uimirea din voce.

– Nu ştiu ce să zic; ai putea profita de asta şi, din banii ăia, să mă inviţi la o întâlnire adevărată. Una fără program strict sau între patru pereţi.

Ironia lui curgea ca un şir de mărgele, dar în spatele ei se ascundea o speranţă.

Sin îl privi scurt; pe buzele lui se menţinu un zâmbet stins, neaşteptat. Făcu un pas, apoi încă unul, şi îi apucă braţul lui Armis, trăgându-l brusc în braţele sale. Gestul nu fusese blând; fusese hotărât şi protector, ca un arc care se încordează pentru a ţine ţinta în loc.

-Ţi-am spus că mă înnebuneşti cu răspunsurile astea ale tale, şopti el, glasul lui aproape pierdut în apropierea buzelor lor.

Armis răspunse cu un zâmbet complice, cu acea siguranţă de cineva care simte că lumea i se aşază în palmă.

– Unde este acel câine de pază rece şi calculat? îl provocă el, cu o umbră de alint în cuvinte.

– A dispărut în momentul când ai intrat tu în viaţa mea, răspunse Sin, râsul lui scurt vibrând în piept.

– Eşti o durere în coaste.

Armis, pentru o clipă, simţi cum îi tremură vocea, un fior mic, inocent şi sincer.

– Şi regreţi? întrebă el, iar în glasul lui se strecură teama aceea mică care luminează şi cere răspuns.

– Niciodată, rosti Sin ferm, şi înainte ca Armis să mai apuce vreo replică, îl prinse de ceafă.

Sărutul lor fu scurt la început, dar apoi, ca un râu care se deschide, se adânci. Buzele li se contopeau, gestul lor era o mărturie fără cuvinte; palmele lui Sin îi mângâiară faţa, urcând uşor, ca şi cum ar fi vrut să-i imobilizeze între două certitudini: protecţie şi dorinţă.

Camera părea să se micşoreze până când peretele din spate deveni un eşafod unde se plutea fără greutate. Trupurile li se potriveau, fiecare atingere era o declaraţie. Când se desprinseseră pentru o clipă, respiraţiile lor erau scurte, frânte, şi amândoi râdeau în şoaptă de propria vulnerabilitate.

Sin îi luă chipul în palme şi-l privi direct pe Armis.

-Trebuie să-i spun lui Cristian, spuse el din nou, cu o blândeţe neaşteptată.

-Trebuie să ştie. Să ştie că nu mai sunt doar gardian. Nu mă pot preface că nu simt.

Armis îl privi în ochi, sincer.

-Spune-i. 

El făcu o pauză, trase uşor aerul în piept, apoi continuă:

– E un avantaj. Te cunosc. Te cred. Ştiu că mă vei ţine în viaţă şi mai știu și când ţi-e frică.

Sin îşi coborî fruntea pentru o secundă să-şi atingă tâmpla de a lui. Erau cuvinte care nu se învăţau din manuale, dar curgeau comune ca apa.

– O întâlnire, atunci, murmură el, iar glasul îi avea ceva de copil înduioşat de primele promisiuni.

– Fără program strict.

– Fără program, fără escortă, fără rapoarte, răspunse  ironic Armis, şi faţa lui se lumină cu o fericire ascunsă, ca o lampă aprinsă sub plapuma nopţii.

Se odihniră unul în braţele celuilalt câteva clipe; sunetele camerei reveneau treptat: tic-tacul ceasului de perete, foşnetul hârtiei, suspinul unei ţevi. Viaţa se strecură înapoi în lumea lor, cu problemele şi planurile ei. Armis înşfăcă palma lui Sin, simţind bătăile rapide care-i răspundeau.

– O să fie greu, spuse Sin, pentru că ştia. Pentru că purta pe umerii lui nu doar promisiunea unui suflet, ci greutatea unei strategii.

– Ştiu, răspunse Armis, şi liniştea din glasul lui era o armură.

Un clinchet în hol anunţă că Red era în prag; paşii lui răsunară scurt, exact şi pragmatic. Sin se desprinse uşor, cu o uşurinţă ascuţită şi îşi aranjă haina ca un om care îşi pune din nou masca lumii. Îi mai apucă o dată mâna lui Armis,  îl trase spre el și îi sărută colţul gurii ca pe o binecuvântare şi îi şopti:

– Mâine la 05:10 plec cu băieți. Dacă te trezeşti şi nu-s aici, stai liniștit. Înseamnă că planul merge.

Armis răspunse cu un zâmbet mic, dar sincer:

– Şi întâlnirea?

– După „american”, promise Sin.

– Promit.

Cuvântul lui avea greutatea lui, rece şi sigur, şi pentru prima dată Armis nu se îndoia că promisiunea asta se va ţine.

Sin plecă spre uşă; înainte să dispară în hol întunecat, se uită din nou spre Armis. Lumina slabă îi tăia spatele, făcându-i umbra lungă. Armis rămase în mijlocul camerei, cu inima accelerată şi un zâmbet care nu voia să se stingă. Îşi puse mâna pe buzunar, acolo unde scrisoarea mamei îi aştepta, ca o hartă de revenire. În aer rămăsese parfumul buzelor lui Sin, un semn că, deşi pleca, lăsa o parte din el acolo, neatinsă, păstrată pentru ziua în care, fără program, vor fi doar ei doi.