CĂSĂTORIE CONTRACTUALĂ – Capitolul 2

CĂSĂTORIE CONTRACTUALĂ

CAPITOLUL 2

De la școala primară și până la absolvirea liceului, Han Yang nu își întâlnise niciodată părinții. Într-o noapte, acum cincisprezece ani, fusese abandonat într-un orășel, fiind ulterior adoptat de un bătrân cu suflet bun. Bătrânul îl luase pe micuț cu el în satul său, pretinzând că este propriul său nepot și se străduise singur să-l crească până când acesta se făcuse mare. Han Yang nu avea încă cinci ani când fusese abandonat. Zilele reci ale celei de-a douăsprezecea luni lunare aproape că îl înghețaseră de moarte în acea noapte.

O persoană care era acolo la momentul respectiv spusese că, atunci când bunicul îl luase, era atât de înghețat încât întregul său corp își schimbase culoarea, se ghemuise într-un colț și nici măcar nu mai tremura. După aceea, trecuse aproape jumătate de an până când băiețelul își revenise și învățase să vorbească din nou. Din păcate, experiența lăsase în urmă și o sechelă: iarna sau atunci când vremea era umedă, ambele picioare îl dureau.

În timpul școlii elementare, în clasa a cincea, bunicul îi povestise lui Han Yang despre trecutul său. Aflase că nu era nepotul biologic al bunicului său, ci fusese adoptat. La acea vreme, Han Yang vedea că ceilalți copii din jurul său aveau părinți care aveau grijă de ei. Uneori se întreba cum erau părinții lui, dar, din cauza vârstei fragede pe care o avea în momentul abandonării, uitase de mult cum arătau.

Când crescuse, Han Yang se gândise să-i caute. Dar când se „maturizase” cu adevărat și înțelesese ulterior semnificația situației sale, nu mai avusese această idee. Motivele sale erau că nu voia să-și distrugă viața calmă și confortabilă și, mai important, nu voia să părăsească persoana care se chinuise să-l crească. Era chiar numit drept „tatăl”[1] bunicului său.

Han Yang învățase dintr-o carte ce ar trebui să fie părinții. Și nu erau ca acei doi oameni care îl abandonaseră într-o lume de gheață și zăpadă.

Chiar și fără părinți, el primise dragoste de la bunicul său, o dragoste care nu era mai mică decât cea pe care o oferea altora.

La examenele de admitere la facultate, Han Yang se clasase pe primul loc dintre toți candidații din provincia sa. Dintre numeroasele școli la care fusese acceptat, optase pentru Universitatea L, deoarece aceasta oferea cele mai bune condiții dintre toate opțiunile sale.

Planul său era simplu: să ia note bune la examene, să intre la o universitate bună, să studieze bine materiile și apoi să-și găsească un loc de muncă bun, care să-i permită să-l ia pe bunicul său și să-i ofere și lui o viață mai bună.

După ce intrase la universitate, Han Yang se specializase în informatică. În anul al doilea, începuse încetul cu încetul să scrie programe pe care le vindea celor care aveau nevoie de ele sau accepta să lucreze la cei care își doreau site-uri web private. Pe lângă faptul că câștigase niște bani, acumulase și multă experiență din acele slujbe. Și dacă progresul acesta ar fi continuat, ar fi putut găsi mai târziu o slujbă bună după ce ar fi absolvit.

Dar totul fusese aruncat în haos de cei doi oameni numiți părinții lui.

Înainte, Han Yang nu și-ar fi imaginat niciodată că își va întâlni părinții pe care nu îi cunoscuse niciodată, în felul acesta. Acum, cei doi oameni, care îl aduseseră pe lume, stăteau în fața lui, în genunchi, vărsând lacrimi.

Văzându-le fețele, Han Yang nu avea nicio amintire despre ei din perioada în care avea cinci ani. Cei doi din fața lui nu îl îngrijiseră niciodată când era bolnav, nu îi purtaseră de grijă, nu îl luaseră de la școală și nu veniseră lângă el când era implicat în bătăi și certuri cu colegii de clasă, care îl tachinau din cauză că nu îi avea pe părinți prin preajmă.

Practic, nu lăsaseră nicio urmă în viața lui. Primul cuvânt pe care îl învățase din nou fusese „bunic”, nu „mamă”, nu „tată”.

Anterior, Han Yang credea că poate părinții lui trecuseră prin greutăți, de ceea îl abandonaseră. Credea, de asemenea, că poate se vor întoarce să-l caute, spunându-i:

– Fiule, noi suntem părinții tăi. De acum înainte, vom avea grijă de tine.

Deci, în realitate, gândurile lui nu fuseseră complet greșite. La urma urmei, cineva chiar venise să-l caute.

Doar că nu auzise șoapte calde, nici manifestări de afecțiune și nu primise nici îmbrățișarea pe care o așteptase atât de mult timp.

Pentru că nu doar părinții lui erau cei care veniseră să-l caute, ci și creditorul lor…

HeLian Qing.

Fără avertisment și cu o atitudine irezistibilă, acest bărbat indiferent și cu aspect dur pătrunsese în viața lui. Bărbatul îi aruncase în față factura cu restanțele la plăți, semnăturile părinților săi fiind clare, negru pe alb, înainte de a spune cu superioritate:

– Han Yang, nu-i așa? Începând de astăzi, ești al meu. Aparții lui HeLian Qing.

Cei doi care pretindeau că sunt părinții lui biologici își cereau scuze, cu vinovăție și tristețe. Treptat, el înțelesese însă motivul acestei situații. Ei aveau o datorie mare față de HeLian Qing, de aceea, chiar sub ochii lui, creditorul îl luase pe el drept garanție.

Întrucât Han Yang nu îi întâlnise niciodată, firește, nu crezuse cuvintele ridicole care îi fuseseră spuse. Abia după ce sosise rezultatul comparării ADN-ului, care dovedea că toate informațiile de mai sus erau adevărate, acceptase situația.

Privindu-l pe HeLian Qing, el întrebă:

– Și dacă nu sunt de acord?

Bărbatul serios se așezase pe canapea și, chiar și cu coada ochiului, privirea lui îl fixa pe Han Yang, fără a-l scăpa nicio secundă din vedere. Răspunsul lui începuse cu un „Hmm?”, înainte de a adăuga: „… atunci vom urma pur și simplu procedura legală”.

Conform legii, o datorie atât de mare era suficientă pentru a-i trimite pe cei doi la închisoare.

Han Yang, luat prin surprindere, aproape că leșinase în acel moment, dar următoarele cuvinte rostite de HeLian Qing îl ținuseră ferm pe poziție.

– Desigur, chiar dacă vor fi trimiși la închisoare, tot vor trebui să plătească.

După ce sublinie asta, își ridică încet privirea, uitându-se spre Han Yang, și spuse:

– Dacă nu-ți place, cred că va fi cineva mai mult decât dispus să facă asta pentru tine.

Ochii lui nu trădau nicio emoție în timp ce vorbea, dându-i lui Han Yang un fior rece.

Cealaltă persoană care ar fi urmat să se ocupe de asta… Nu trebuise să se gândească prea mult pentru a ști cine era acea persoană.

Cei doi, care puteau fi numiți părinții lui biologici, îl luaseră pe Han Yang de mână în timp ce plângeau și îi spuneau că nu avuseseră de ales decât să-l abandoneze atunci. Spuneau că fuseseră încolțiți și că dacă l-ar fi crescut, nici măcar hrana și adăpostul lui nu le-ar fi fost garantate. Mai mult, dacă nu ar fi fost lăsat în acel orășel, nu ar mai fi fost aici astăzi.

Ambii plângeau amarnic. Ochii lui Han Yang se umpluseră și ei de lacrimi, el auzind doar vag cum își cereau iertare și îl implorau să îi ierte. Spuneau că ei l-au născut și că, indiferent ce s-ar întâmpla, ei erau în continuare părinții lui biologici. Spuneau că He LianQing era o persoană bună, care se va purta frumos cu el, și că viața lui alături de He LianQing va fi mai bună decât cea pe care o ducea în prezent.

Spuneau multe lucruri, dar Han Yang nu îi mai asculta.

În schimb, se gândea la bunicul său, din acel orășel, care îl învățase să scrie și să joace șah. Bunicul îi spusese:

–  Xiao[2] Yang, dacă părinții tăi te vor găsi, nu-i învinovăți. Poate că nu au avut de ales și au făcut ceea ce au făcut.

Da, nu avuseseră de ales.

Omul acela care îngenunchease la picioarele lui și căruia i se spunea tatăl lui, plângea în timp ce îi spunea:

– Îmi pare rău, nu am avut de ales.

Datoria părinților trebuia plătită de copii.

Într-adevăr, nu avuseseră de ales.

Incapabil să explice ce sentiment îi umplea inima, Han Yang rămase tăcut mult timp, până când HeLian Qing devenise nerăbdător. Apoi, Han Yang semnă încet contractul, anulând astfel datoria părinților săi.

Cu un moment înainte nu simțea mare lucru, dar în fracțiunea de secundă după ce semnase, emoția și dragostea familială acumulate în zece ani dispăruseră, iar Han Yang avea acum doar teamă în inima sa.

Chiar dacă abia își amintea lucruri de la vârsta de cinci ani, era de neconceput să nu-și amintească pe cineva care îl sărutase pe obraz sau îl ridicase în aer. Curând, acele amintiri vagi deveniseră clare în acel moment. În fața ochilor lui, fețele părinților săi se suprapuseră una peste alta, dar foarte repede deveniseră ca florile într-o oglindă sau ca luna reflectată în apă – o iluzie.

Sentimentul din acea iarnă rece de acum mulți ani se întorsese, împreună cu senzația pe care o simțea corpul său după ce se ghemuise în colțul acela din cauza vânturilor geroase.

Cu blândețe, el trase și ridică de jos cele două persoane care îl trăgeau de haine, spunându-le:

– Vă mulțumesc că m-ați adus pe lume, dar în toți acești ani nu m-ați căutat și nici măcar acum nu m-ați întrebat dacă sunt bine. Nu v-ați gândit că, atunci când m-ați lăsat acolo, aș fi putut muri înghețat?

Văzând rușinea și remușcările de pe fețele părinților săi transformându-se în ușurare că datoria lor a fost achitată, se simți brusc ridicol, dar și oarecum trist. Slăbind strânsoarea mâinilor celor două persoane, colțurile gurii sale se arcuiră într-un zâmbet. Privindu-le, le spuse, pronunțând fiecare silabă încet și clar:

– Din moment ce înainte nu ați vrut să veniți să mă căutați, atunci nici mai târziu să nu veniți să mă căutați. De acum înainte, nu mai am nicio legătură cu niciunul dintre voi.

Acum că fusese „vândut”, Han Yang nu credea că va mai putea trăi așa cum trăise înainte. Din fericire, HeLian Qing nu îl luase la el în aceeași zi, ci îi permisese să-și strângă bagajele din camera sa și trimisese mai târziu pe cineva ca să-l ia. El spusese în mod expres că nu va impune restricții, care să limiteze viața de zi cu zi a lui Han Yang, și că Han Yang își putea continua cursurile la care era înscris, ca de obicei.

La două zile după ce se mutase la celălalt, HeLian Qing plecă într-o călătorie de afaceri, lăsându-i pe cei doi absolut fără niciun timp să învețe să se înțeleagă unul cu celălalt.

Înainte de a pleca, bărbatul îi aruncă o privire lui Han Yang, observându-i expresia ușor stupefiată, iar HeLian Qing îi spuse rece:

– Pune-ți ordine în emoții. Nu vreau să văd o față de pește mort când mă întorc. Ține minte un lucru: eu sunt soțul tău, nu dușmanul tău.

Auzind aceste cuvinte, colțurile gurii lui Han Yang se strânseră, lăsându-l cu o expresie inexpresivă pe față, în timp ce spunea:

– Ai grijă de tine.

După ce HeLian Qing plecase, Han Yang, în ciuda faptului că se simțea adesea neobișnuit să se afle în casa unui străin, se relaxase în mare măsură. La urma urmei, era singur în casă în acel moment. În următoarele două săptămâni, trebuia să accepte situația actuală și să uite pentru o vreme că proprietarul acestei case era acel bărbat numit HeLian Qing.

Asta până în ziua de azi, când HeLian Qing se întoarse.

[1] Pentru că avea grijă de bunicul său atât de bine, exact ca un adult, era numit oldman/tată]

[2] Prefix folosit în numele cuiva mai tânăr.