Zhou Xiang dormi mai mult de zece ore. Când se trezi, părea că soarele aproape apune.
Nu că ar fi dormit suficient, dar fusese complet trezit de dorința de a face pipi. Clătină din capul greu și dureros și coborî din pat. Picioarele i se simțiră slăbite de îndată ce atinseră pământul. Dacă nu ar fi ținut patul cu mâinile, ar fi îngenuncheat.
Durerea jenantă din partea inferioară a corpului îi aminti de ceea ce se întâmplase aseară.
Zhou Xiang reuși să se țină drept, se duse la baie și lăsă apa să curgă ca să-și curețe și trupul și sufletul.
Camera era foarte liniștită, Yan Ming Xiu plecase. Când Zhou Xiang ieși ținându-se de talie, ceasul de pe perete arăta ora patru după-amiaza.
Își aminti brusc că trebuia să o sune pe Chen Ying.
El formă numărul. Chen Ying făcea dializă în acel moment, dar de îndată ce primi apelul, ea se plânse.
– De ce mă suni acum? Am sunat de mai multe ori în această dimineață, dar erai ocupat cu munca, iar acum ai timp. Doar răspunde la telefon, ca să nu fiu îngrijorată.
Zhou Xiang își ceru scuze:
– Atunci te vei întoarce astăzi?
– Astăzi…
Zhou Xiang rămase fără cuvinte pentru o clipă. Ar trebui să-l întrebe mai întâi pe Yan Ming Xiu? Șeful cel mare avea nevoie ca el să fie acolo oricând. Se gândi un timp și spuse:
– Dacă nu mai este nimic de făcut în seara asta, cu siguranță mă voi întoarce.
După ce Zhou Xiang închise telefonul, se simți foarte flămând așa că își făcu un castron cu tăiței și îi mâncă în tăcere în fața camerei goale.
Deși fusese beat noaptea trecută, își amintea încă multe detalii, totuși, mișcările aspre ale lui Yan Ming Xiu îl făcură să se simtă ciudat. Căzuse de asemenea într-o nebunie inexplicabilă.
Yan Ming Xiu se schimbase într-adevăr foarte mult, așa că de ce el nu s-ar schimba? Timpul poate schimba complet o persoană.
Nu fusese sunat de Yan Ming Xiu până când terminase de mâncat. Zhou Xiang se gândi că nu va avea nimic de făcut astăzi, așa că își îmbrăcă hainele și plecă acasă.
După ce se întoarse acasă, vorbi o vreme cu Chen Ying și apoi se duse să se odihnească. Era încă mahmur și avea dureri de cap și amețeală. Trebuia să filmeze, așa că trebuia să se odihnească bine.
La scurt timp după ce se întinsese, sună telefonul mobil. Când văzu că era un număr necunoscut ezită și apoi răspunse la apel.
O voce oarecum necunoscută răsună în telefon.
– Alo, Zhou Xiang?
Zhou Xiang se gândi un moment și-și dădu seama că era Tan Yin, dar se prefăcu a nu-l recunoaște pentru că nu voia să aibă nimic de-a face cu acest băiat.
– Eu sunt. Cine ești?
Persoana de la celălalt capăt al telefonului făcu o pauză și scoase un sunet de nemulțumire.
– Chiar nu mă recunoști? O faci intenționat, nu?
Zhou Xiang nu spuse nimic și deveni nerăbdător.
Tan Yin se simți neputincios:
– Sunt eu,Tan Yin.
– Oh, salut.
Tan Yin spuse cochet:
– Suntem la karaoke, poți veni și tu, A Wu și Xiao Cai sunt amândoi aici.
– Nu-i cunosc pe acești oameni.
– I-ai cunoscut înainte.
– Chiar nu-i recunosc acum.
– Atunci ce se întâmplă dacă vii și vă cunoașteți unii pe alții?
Tan Yin fu puțin nemulțumit.
– Ieși, toată lumea vrea să te cunoască.
Zhou Xiang spuse cu răbdare:
– Xiao Tan, trebuie să mergem la platou mâine. Sunt foarte obosit azi și trebuie să mă odihnesc. Chiar nu-i mai cunosc pe acei oameni pe care i-ai menționat. Timp de doi ani, nimeni nu a venit să mă vadă și nu are rost să mă vadă acum.
Aceste cuvinte îl făcură pe Tan Yin să se schimbe la față. Fostul blând și chiar timidul Zhou Xiang dispăruse cu adevărat.
Zhou Xiang spuse:
– Asta e, distrați-vă, pa.
După ce spuse asta, închise telefonul fără nicio explicație.
Își putea imagina cât de supărat era Tan Yin acolo. Acest lucru putea fi considerat ca și cum l-ar fi ajutat pe proprietarul acestui corp și pe Chen Ying să recâștige o luptă. Deși nu știa prea multe, avea intuiția că acest Tan Yin era exagerat de mândru. Era o persoană nervoasă și nu îl făcuse niciodată pe proprietarul acestui corp să se simtă mai bine.
Deși lui Zhou Xiang îi plăceau băieții drăguți, trebuia să fie puțin precaut. Nu-i plăcea această persoană.
Zhou Xiang adormi cu toate gândurile în minte.
Când merse pe platou a doua zi, nici Yan Ming Xiu, nici Wang Yudong nu veniseră, dar Tan Yin sosi devreme. Când îl văzu pe Zhou Xiang, îi aruncă o privire feroce.
Zhou Xiang întoarse capul ca și cum nu l-ar fi văzut și se duse să compenseze ședința foto. Fu ocupat până la ora trei după-amiază, iar filmarea fu finalizată.
Când își făcea bagajele pentru a pleca, planificatorul îi dădu o bucată de hârtie.
Zhou Xiang aruncă o privire și văzu că era programul locației pentru săptămâna viitoare. Fu surprins:
– Plecăm săptămâna viitoare?
Planificatorul spuse:
– Da, programul este puțin încărcat, pentru că dacă vrem să fim gata vara viitoare, trebuie să intrăm în munți înainte să ningă.
– Filmarea mea nu începe până pe 4. Pot să vin câteva zile mai târziu?
– De ce?
– Mama mea nu este sănătoasă și nu îmi convine să fiu plecat prea mult timp.
– Asta nu e posibil.
– Toți cei care fac parte din echipa de filmare trebuie să urce muntele împreună. Nu e posibil să te las să urci singur. Dar nu-ți face griji, te voi lăsa să pleci după ce vei filma scena ta. Dacă se termină devreme, vom aranja să pleci în aceeași zi cu Yan Ming Xiu.
– Yan… Yan Ming Xiu merge și el?
– Vine cu noi, dar rolul nu este atât de important.
Zhou Xiang se simți puțin inconfortabil. Într-un loc puțin populat, sălbatic…doar o mână de oameni…și un Yan Ming Xiu celebru…
Planificatorul îl bătu pe umăr și spuse:
– Oricum, pregătește-te din timp.
Zhou Xiang dădu din cap.
Din acea noapte, Yan Ming Xiu nu-l mai contactase, ca și cum ar fi dispărut brusc din viața lui.
Lan Xi Rong îl sună de două ori, prima dată fu pentru a-l întreba dacă ajunsese în siguranță acasă în noaptea aceea, iar a doua oară îl sună să vină să filmeze un MV.
Când Zhou Xiang veni să filmeze pentru a doua oară, îi aduse puloverul de cașmir curat. Era doar o mișcare comună, dar îi făcu pe alți membri ai echipajului să creadă că el și Lan Xi Rong avuseseră o întâlnire pentru o reclamă.
Deși Zhou Xiang fusese implicat în mai multe reclame, el încă nu era foarte cunoscut.
De aceea era de bun augur să-i facă pe alții să creadă în mod eronat că el și Lan Xi Rong aveau o relație bună.
El nu-și dădea încă seama…
Cu cât Lan Xi Rong intra mai mult în contact cu el, cu atât acesta simțea și mai mult umbra lui Zhou Xiang peste tot … și cu atât ochii lui deveneau mai ciudați.
Înainte de a merge la Guizhou pentru a filma , Zhou Xiang terminase în sfârșit filmarea propriilor scene din MV.
Cu o zi înainte de plecare, primi un telefon de la Yan Ming Xiu, care nu-l contactase de jumătate de lună.
– Yan Xiansheng.
Zhou Xiang încercă să-și păstreze vocea calmă, deși se simțea puțin jenat.
– Ei bine, vino aici. Nu la casa noastră, ci la casa mea.
– Casa d-voastră.
– Da, ai fost aici deja.
Zhou Xiang își amintea încă locul unde fusese dus de Yan Ming Xiu când fusese beat. Gândindu-se că Chen Ying îi pregătea special să mănânce crabi în seara asta, nu se putu abține să ofteze.
În timp ce se grăbea spre Yan Ming Xiu, el o sună și pe Chen Ying.
………………………………………………………………………………
Ajunsese în mai puțin de jumătate de oră.
Imediat ce intră pe uşă, îl văzu pe Yan Ming Xiu purtând haine largi de casă. Acesta îi aruncă o privire piezișă și spuse:
– Am ceva să te întreb.
– Oh, Yan Xiansheng, vă rog, spuneți-mi.
Yan Ming Xiu se întoarse cu spatele și privi pe fereastră în timp ce întreba:
– Ai avut un accident în urmă cu mai bine de doi ani și ai fost în comă la spital?
Zhou Xiang îngheță instantaneu.
Yan Ming Xiu a investigat?
Își înăbuși neliniștea din inimă și răspunse:
– Da.
– Când a fost momentul exact al accidentului tău?
Zhou Xiang se simți și mai neliniştit.
– Eu… nu-mi amintesc.
-Nu-ți amintești? Cum ai putea să nu-ți amintești?
Când m-am trezit, am constatat că pierdusem memoria anterioară. Chiar nu-mi amintesc.
Yan Ming Xiu se întoarse brusc cu o expresie feroce.
– Era 13 august 200X?
Pe chipul lui Zhou Xiang fulgeră surpriza.
Această dată era, de asemenea, una pe care nu o va uita niciodată, pentru că era data morții lui. El fusese întotdeauna convins că se întâmplase tocmai pentru că momentul accidentului său coincisese cu momentul în care proprietarul acestui corp fusese rănit…
Aveau același nume… minunea găzduirii sufletești.
Dacă trebuia să găsească o explicație… era că diavolul strânsese sufletele greșit când le adunase inițial. Doar unul murise, dar diavolul greșise, adunase două suflete în loc de unul. Apoi constatase că unul era încă în viață, așa că eliberase pe unul dintre ele. Dar pentru că aveau același nume și prenume, el se înșelase, așa că apăruse situația de astăzi.
Indiferent care ar fi fost motivul pentru situația de astăzi, un lucru era sigur…nu voia să moară.
Nu trăise suficient, nu voia deloc să moară, chiar dacă era în trupul altcuiva, tot voia să trăiască.
Prin urmare, îi era frică mereu de ceea ce se întâmplase. Și decisese să-și ascundă adevărata identitate.
Când Yan Ming Xiu se uită la el cu ochi înfiorători de reci, brusc se simți foarte speriat. Îi era frică să nu fie recunoscut de alții, în special de Yan Ming Xiu.
Se forță să se calmeze. El știa că oamenii normali nu vor crede acele lucruri incredibile. Cea mai mare hotărâre a lui era să-l convingă pe Yan Ming Xiu că el și „Zhou Xiang” erau doi oameni complet diferiți, indiferent de câte coincidențe ar fi fost!
Clătină din cap:
-Știu doar că a fost acum doi ani. Nu-mi amintesc momentul anume. Nu am întrebat-o pe mama. Mi-a fost teamă că va fi tristă. Yan Xiansheng , de ce vă pasă brusc de asta?
Ochii ageri ai lui Yan Ming Xiu îi cercetară cu atenție fața și deveni confuz din cauza expresiei inocente și calme a lui Zhou Xiang.
La urma urmei, nici chiar el însuși nu știa ce bănuia. Ce era această suspiciune uriașă din inima lui care era pe cale să-l copleșească? Habar nu avea deloc!
…………………………………………………………………………………………..
Cei doi oameni doar se priviră unul pe altul, fiecare cu propriile gânduri. Yan Ming Xiu încercă să ghicească ceva în expresia lui Zhou Xiang, în timp ce Zhou Xiang se uita calm la Yan Ming Xiu cu o privire nedumerită.
Nu-l va lăsa niciodată pe Yan Ming Xiu să afle că el era „acel” Zhou Xiang.
Yan Ming Xiu nu avea nicio intenție să renunțe și întrebă cu insistență:
– Nu întreba de ce, eu pun întrebări și tu răspunzi, trebuie să-mi spui tot ce știi.
Zhou Xiang decise s-o facă pe prostul și spuse:
– Întrebați.
– Ce accident ai avut?
– Mama a spus că am fost lovit de un obiect greu în timp ce filmam.
– Ai fost un model contractat cu Ji Nian Media. Cu cine ai intrat în contact?
– Yan Xiansheng, v-am spus deja că mi-am pierdut memoria. Chiar nu-mi amintesc.
Fața lui Yan Ming Xiu se deformă de mânie. El voia să judece adevărul din expresia lui Zhou Xiang. Întotdeauna simțise că ceva atât de ridicol ca amnezia nu se putea întâmpla. Datele investigației arătaseră că simptomele sale de pierdere a memoriei fuseseră confirmate de spital.
Existau prea multe asemănări între această persoană și Zhou Xiang și existau prea multe coincidențe între ei. Yan Ming Xiu nu credea că acestea sunt „coincidențe”. El simțea că exista un văl gros în fața lui…
Dacă l-ar putea ridica, ar putea vedea adevărul, dar pur și simplu nu putea să o facă. Această chestiune îi depășea imaginația și nu putea să emită o judecată eficientă. Se întreba chiar dacă nu avea halucinații pentru că era prea dornic ca Zhou Xiang să revină în viață.
Yan Ming Xiu insistă:
– Tu… ai avut vise când erai în comă? Ai fost conștient?
Zhou Xiang clătină din cap.
– Nu, deloc. Memoria mea s-a oprit în ziua în care a avut loc accidentul.
Yan Ming Xiu nu avea dovezi și nu putea judeca dacă toate cuvintele lui Zhou Xiang erau adevărate sau false. Era aproape înnebunit de fanteziile ciudate din mintea lui.
Zhou Xiang întrebă din nou:
– Yan Xiansheng, de ce puneți toate aceste întrebări?
El ghicise că Yan Ming Xiu s-ar putea îndoi de identitatea lui.
Văzând că nu poate pune mai multe întrebări, Yan Ming Xiu lăsă capul în jos, frustrat și nu răspunse.
Zhou Xiang stătea acolo, lângă el, în liniște. Anii de carieră de actor îi dezvoltaseră abilitatea de a-și ascunde trăirile. Deși în inima lui era o furtună uriașă, chiar dacă alții intrau în panică, putea să arate extrem de calm.
El credea că putea înșela oamenii, dar premisa era că el însuși nu trebuia să intre în panică.
Yan Ming Xiu ridică trist capul, cu vocea plină de oboseală.
– Mâine plec la Guizhou. Îmi împachetezi lucrurile?
– Bine.
Yan Ming Xiu îi arătă dormitorul și spuse:
– Du-te și caută valiza. E pe etajera de sus a dressingului.
Zhou Xiang era dornic să plece de acolo cât mai repede, așa că intră în grabă în dormitor, împachetă câteva haine de sezon și le puse într-o valiză. Se gândi că era foarte frig în munți, așa că adăugă o jachetă de lână . Apoi își spuse că ar trebui să-i pună niște indispensabili, dar nu îi găsi în zona în care erau pijamalele. Nu era familiarizat cu dressingul, de aceea îi era foarte greu să găsească ceva.
Renunță la planul de a-l întreba pe Yan Ming Xiu și se pregăti să-i caute singur. Deschise un sertar unde erau lenjeriile de corp. O cutie mică îi atrase atenţia.
Luă ezitant cutia și o deschise ușor.
Înăuntru era o pereche de butoni cu diamante, pe care el însuși îi făcuse cadou lui Yan Ming Xiu.
Îi plăcea să facă mici cadouri băieților cu care se întâlnea, dar nu le dădea niciodată cadouri prea scumpe. Această pereche de butoni cu diamante îl costase mai mult de 20.000 yen la acea vreme. Era cel mai scump cadou pe care îl făcuse cuiva vreodată. Nu s-ar fi gândit niciodată că așa ceva ar putea să-i facă plăcere lui Yan Ming Xiu. Se gândise mereu că nici un cadou de-al lui nu era demn de Yan Ming Xiu.
De altfel, la acea vreme, Yan Ming Xiu pe moment nici nu-i băgase în seamă. Fusese foarte enervat… îi spusese că aruncase banii pe fereastră degeaba.
În mod neașteptat, Yan Ming Xiu îi adusese aici. Înseamnă că îi plăcuseră cu adevărat?
Yan Ming Xiu nu auzise de mult timp mișcare în dressing, așa că se duse să arunce o privire. Când intră, îl văzu din prima pe Zhou Xiang ținând cutia mică de catifea neagră.
Expresia i se schimbă la secundă, fața deveni furioasă. Făcu trei pași repezi înainte, îi smulse cutia din mână și urlă ca un nebun.
– Nu pune mâna pe ea!!
Expresia feței lui era ca și când cealaltă persoană ar fi pângărit cutia aceea mică.
Zhou Xiang înmărmuri pentru o clipă.
– Eu… căutam ceva.
Yan Ming Xiu era atât de supărat încât uitase că îi ceruse lui Zhou Xiang să-i împacheteze lucrurile și se contrazise strigând furios:
– Nu atinge lucrurile mele!!
Zhou Xiang spuse cu un aer nevinovat:
– Voiam doar să găsesc o pereche de indispensabili, va fi foarte frig la munte.
Yan Ming Xiu se uită la el cu înverșunare, apoi deschise un sertar din stânga, scoase o cutie de lenjerie termică nedeschisă și i-o aruncă în față.
Zhou Xiang nu voia să se certe cu el și chiar nu avea forța pentru a o face. O luă în tăcere, se întoarse spre valiză și continuă să îndese lucruri în ea. Continuă să se gândească cu îngrijorare că Yan Ming Xiu ar putea îngheța în munți.
Sunt obișnuit să am grijă de alții sau mi-am ieșit din minți?
Yan Ming Xiu stătea încă acolo, privind în gol la cutia mică din mână.
Cei doi erau despărțiți de un șir de dulapuri și nu se puteau vedea. Zhou Xiang își îngropase capul îndesând lucruri în valiză, cu un zâmbet auto-disprețuitor. Chipul lui Yan Ming Xiu arăta o durere nesfârșită. Sărută ușor cutia mică din catifea și o strânse la piept. Ochii i se înroșiră și lacrimi apărură ca un izvor al durerii, prelingându-se pe obraji. Corpul începu să-i tremure din ce în ce mai mult ca și cum o durere îi străpungea inima. Și durerea era atât de mare încât trebui să se țină de sertar cu mâinile ca să nu se prăbușească. Era viu, dar atât de mort.
