Cazurile inspectorului Singha – Prolog

PROLOG

În această țară, suntem întotdeauna învățați să avem propriile noastre convingeri și suntem liberi să urmăm orice religie. Fiecare are dreptul și libertatea de a crede orice dorește. Se spune adesea că Thailanda este o țară budhistă deoarece cea mai populară religie este budhismul. Cu toate acestea, câți oameni știu și înțeleg exact ce este budhismul? Ce fel de doctrină este? Ce credințe și practici are? Când sunt exprimate alte credințe, le auzim și le credem împreună.

Pentru că Thailanda… este un tărâm al spiritelor.

Când ne uităm la ritualurile religioase și la alte lucruri care pot fi văzute în general, este clar că oamenii cred cu tărie în existența spiritelor sau a zeilor. Toți zeii au nume și ei îi venerează. Ei cred chiar că spiritele gardienilor sau ale strămoșilor sunt mereu în jurul lor, fie că este vorba de spiritul bunicului, bunicii, unchiului, mătușii, tatălui, fratelui mai mic, fratelui mai mare, chiar și spiritul paznicului casei. Dacă vizitați Thailanda, veți putea vedea tămâie, lumânări și diferite tipuri de ofrande care pot fi găsite în diferite locuri, cum ar fi pe un drum sinuos, o vale liniștită, o răscruce de drumuri sau chiar un copac care crește neregulat. Aceste acțiuni și credințe au fost transmise din generație în generație ca ceva la care nimeni nu s-a gândit sau nu a fost pus vreodată la îndoială. Cu toate acestea, nu se poate nega faptul că oamenii aderă la ele pentru că este vorba despre o credință.

În zilele noastre, oamenii încep să găsească diverse lucruri pe care să se bazeze. Fie că este vorba de a se închina sau de a se ruga în numele zeilor chinezi, zeilor indieni sau lui Brahma, inclusiv spiritelor și demonilor. Dar cum ne dăm seama că ne închinăm? O facem închinându-ne și onorând ceea ce credem cu adevărat. Și aceasta este o chestiune de respect, ascuns în acea credință….

Sâmbătă, noaptea lunii pline.

Ploaia torențială și rafalele de vânt făceau ca ferestrele de lemn cu balamale șubrede să se deschidă și să scârțâie, scoțând un sunet strident, ca al cuiva care țipă. În interiorul camerei, erau în total patru persoane așezate în centrul cercului sacru. Sunetul plânsului unui bebeluș de șase luni se auzea peste tot, ca și cum ar fi fost speriat de ceva. Băiețelul se zvârcolea în coș, în mijlocul altor trei bătrâni care efectuau un ritual.

– A treia zi, copil fantomă… a patra zi, copil om. Al cui este acest copil?

Vocea bătrânului părea îngrijorată. Conform tradiției, părinții ar fi trebuit să efectueze ritualuri pentru a-și întâmpina copiii, dar de data aceasta era diferit.

– Ee-ooo!Ee-ooo!

Ecouri răsunară în toată zona. Oamenii care făceau ritualul[1] se uitară în stânga și în dreapta pentru a căuta sursa, dar nu găsiră pe nimeni. Mâinile fură puse împreună și apoi ridicate imediat la mijlocul frunții.

– Acest copil este un copil uman, nu un copil fantomă,  spuse bătrânul cu o expresie serioasă.

Focul de la sfeșnicele de pe masa Busha[2] fu stins complet de o rafală de vânt. Rămase doar un strop de fum alb. O mână noduroasă apucă frenetic un bețișor de chibrit pentru a reaprinde lumina, dar apoi fu surprins când într-un colț întunecat al casei apăru o femeie palidă, purtând o cârpă sub bărbie și o cămașă Mo-hom-peon[3] . Nu se știa dacă era din cauza bucăților de rugină sau a petelor de sânge uscat, dar fața sa lungă arăta nemulțumire. Nu exista nicio expresie în ochii săi…. deoarece, locul unde ar fi trebuit să fie globii oculari era acum cusut cu ață roșie în formă de x. La fel și buzele, așa că nu-și putea deschide gura. Cu cât încerca mai mult să vorbească, cu atât era mai mult sânge roșu care curgea prin găurile pe care le făcuse acul când cususe buzele.

‘Nemo Putraya Mapha Tanaba kasava…..

Sappetwapisājeva Afawakatayopiya….

Khadkang talapattang tisvā sapphe yakkha….

Palayanti Sakkassa Vachiravudhaṃ….’

Un țipăt răgușit răsună în mijlocul incantațiilor mantrei, urmat de o rafală de vânt care suflă și aruncă totul în aer.

Vessuvannassa Kathavu Ham…

Alavakassa Dusavudhaṃ….

yamanassa nayanavudhaṃ….

Imetisvā sabbe yakha palayanti….[4]

Când incantarea mantrei se termină, totul în jur se opri brusc. Obiectele care anterior zburau, căzură și se împrăștiară pe podea. Atmosfera sumbră reveni la normal.

– Mae Thu doar se joacă, dragule…E un joc bun, un joc bun… Va pleca mai târziu.

Bătrâna frecă brațele și picioarele băiețelului care plângea, sperând să îl liniștească. De asemenea, îi cânta un cântec de leagăn. Era cel mai important lucru de făcut.

-Să fii liniștit, să trăiești în pace.

O eșarfă albă era legată la încheieturile din jurul mâinilor și gleznelor unui copil mic care se zvârcolea într-un coș.

– Acest copil nu poate rămâne cu dumneavoastră. Vă rog să-l predați lui Luang Pu la templu.

Bunica se uită la băiețel cu un zâmbet îngrijorat pe față. Plânsese până când ochii i se umflară și se înroșiră de milă pentru el. Atunci când nu era altă cale, exista doar necesitatea de a aduce acest copil sub protecția lui Buddha.

Copilul urma să fie trimis la un templu care era singurul templu vechi din provincie, construit cu sute de ani în urmă. Călugării de acolo erau în pelerinaj și mulți spuneau că doar credincioșii puteau vizita acest templu. Sătenii atât de mult îl respectau pe Phra[5] Rudong care locuia acolo, încât încercară să restaureze templul astfel încât sătenii să îl poată vizita fără dificultate. Doar că, indiferent cât de multă credință aveau, întotdeauna exista mai multă teamă de a veni la templu. Acest lucru se datora faptului că se spunea că această zonă era un loc de întâlnire pentru spirite, deoarece era situată într-un cimitir vechi. Nu e de mirare că nimeni nu îndrăznea să pună piciorul în templu noaptea.

Cu toate acestea, bunicii, mână în mână, pășiră în zona foarte liniștită a templului antic. Undele de plâns ale băiatului pe care îl purtau în brațe nu  făceau atmosfera mai înfricoșătoare. Dimpotrivă, sunetul aproape sufocant al plânsului făcea atmosfera și mai liniștită.

Cioc…Cioc…Cioc..!!

O bătaie puternică în ușa templului răsună în mijlocul sunetului uluitor al rafalelor de vânt. Încuietoarea ușii vechi de lemn scârțâi și un călugăr ieși dinăuntru.

-Luang[6] Phor[7]….

– Ai luat decizia corectă. Indiferent cât de îngrijorat ești, oamenii morți nu pot trăi împreună în aceeași lume.

Vocea lui era rece ca apa. Călugărul vorbise chiar dacă cei doi bunici nu spuseseră nimic despre incident.

Vocea bătrânului călugăr se opri. Un vânt asemănător unui uragan suflă violent, spulberând frunze și iarbă în toată zona. Ferestrele mari și mici, se deschideau și se închideau zgomotos, ca și cum cineva ar fi fost foarte fericit.

– Luang Phor, se spune că acest copil are un  tată demon. Mama lui a murit la naștere și l-am luat la noi acasă. Dezastrul a fost de neimaginat. Luang Phor, poți să ai grijă de el? spuse bătrâna cu o voce tremurândă.

De când cei doi bătrâni adoptaseră acest copil, nu mai locuiau în casă doar ei. Fiecare pas pe care îl făceau părea să fie urmărit de ceva invizibil. Totul se putea mișca de la sine și sunetul unui cântec de leagăn noaptea, amestecat cu sunetul plânsului era aproape sufocant. Totul îi neliniștea.

Copilașul care plângea și se agita fu predat de cei doi bătrâni în brațele călugărului în vârstă.

Și din acel moment, plânsul i se potoli treptat.

Ușa templului se închise încet și ochii fantomei care era înfometată și însetată și care voia să posede sufletul curat fură pecetluiți.

– Vei vedea lucruri pe care nu vrei să le vezi și vei auzi lucruri pe care nu vrei să le auzi până când vei fi eliberat de această nenorocire. Va fi dificil. Sper să ai răbdare să treci peste asta, Thup.

– 25 de ani mai târziu–

În interiorul secției de poliție, haosul domnea ca de obicei. Oamenii care veneau să raporteze infracțiuni intrau și ieșeau. Această scenă era obișnuită și des întâlnită aici, doar că astăzi, ceva era schimbat.

Un ofițer de patrulare intră în fugă în secție, cu ochii speriați, plin de neliniște. Fața panicată se întorcea și se răsucea ca și cum ar fi căutat pe cineva.

– De ce transpiri așa, locotenente Khem?

– Inspectorul, unde este inspectorul?!

– Inspectorul a ieșit și se ocupă de un caz încă de după-amiază. Este un caz de răpire a unui copil. De ce arăți panicat de parcă ar fi murit cineva?

– A murit cineva!

Locotenentul Khem ieși în fugă, înainte de a-și încăleca motocicleta și de a pleca spre locul unde se afla superiorul său, pe baza informațiilor primite de la colegul său de birou.

În scurt timp, se opri în fața unei fabrici de la marginea orașului. Imediat ce-și parcă motocicleta, trecu pe lângă un grup de săteni adunați în jurul perimetrului. Îl căută o vreme pe inspector, apoi văzu un tânăr cu pielea bronzată, cu un corp puternic și musculos, cu o expresie liniștită, frumoasă. Comportamentul său calm și demn câștigase respectul ofițerilor. Fața lui era ascuțită și întunecată, ochii lui erau negri ca noaptea, iar privirea îi era mereu fermă.

– Inspectore, inspectore!!!

Locotenentul Khem alergă spre el, gâfâind.

– Ce cod?

– …Doi- patru- unu.

Perechea de ochi ageri îl priviră în tăcere pe subordonat, apoi, locotenentul se îndepărtă de oameni, deoarece codul pe care îl spusese locotenentul Khem era codul pentru raportarea cazurilor de crimă.

– Unde?

– În pădure, la șase kilometri de aici. Ofițerul de patrulă a raportat descoperirea a șapte cadavre umane. Un nebun le-a atârnat în mijlocul pădurii.

-Ne vedem acolo la sfârșitul zilei. Cheamă unitatea de criminalistică la fața locului și nu lăsa pe nimeni să atingă nimic până nu ajung eu acolo. Ai înțeles?

– Am înțeles!

„…”

– Inspectore Singha[8], vreți să îl duc pe acest criminal la secția de poliție?

Un strigăt atrase atenția lui Singha care la rândul său se întoarse și se uită.

– Da. Luați-l pentru interogatoriu și duceți copilul la spital pentru o examinare fizică și contactați-i și pe părinți.

Singha se apropie cu alura unui leu și încălecă motocicleta sa neagră, apoi  plecă fără să asculte strigătele oamenilor săi care alergau după el.

– Inspectore!!! Suspectul este încă în zonă!!!

…………………………..

În pădurea neagră ca smoala, nicio lumină nu strălucea în afară de cea a lunii pline. Frunzele se legănau chiar dacă nu era vânt și nu se auzeau deloc sunete de insecte sau de păsărele. Atmosfera din zonă era atât de liniștită încât îți puteai auzi propria respirație. Noaptea era tăcută.

Ofițerul de patrulare care primise ordin să păzească locul crimei și suspectul, se întoarse speriat.

– Ce dracu!!!

– Cine e acolo?!!!

Tocmai auzise o voce misterioasă, își scoase imediat bastonul de la talie și îl ținu cu forță. Transpirația îi curgea pe tâmple și pe mâini.

Frica îi copleșise mintea.

Hârșc, hârșc, hârșc!!

Un sunet straniu, ca și cum unghiile s-ar freca de o bucată de lemn, venea din spate. Nici măcar nu îndrăznea să se uite înapoi, pentru că în spatele lui se afla scena incidentului, unde șapte cadavre atârnau de un copac. Acea priveliște îl speriase de moarte.

– Cine dracu’ ești?!

Tânărul polițist închise ochii strâns înainte de a-și legăna bastonul înainte și înapoi în mijlocul atmosferei extrem de reci.

Aceasta nu-l ajuta să fie ușurat, în schimb, îl făcea să se simtă ca și cum ar fi căzut într-o altă lume.

Hîhîhîîîî…

Plânsete moi îi răsunau în urechi. Cu cât închidea mai mult ochii, cu atât celelalte simțuri îi deveneau mai clare. Era un tânăr ofițer de poliție care tocmai fusese numit în serviciul public și trimis aici și credea că va putea lucra confortabil. Nu credea că va trebui să se confrunte cu un caz teribil ca acesta.

Îîîîîîîîîîîîî…

De la un sunet de plâns, acesta a crescut la două, apoi la trei, până când nu-și mai putu da seama câți oameni plângeau și se lamentau. Tot ce știa era că erau atât de aproape, încât părea că aceștia plângeau în jurul lui.

– Ah…ieșiți, ieșiți!!! Nu vă puneți cu mine!!!

Bastonul ofițerului se legănă puternic fără țintă, înainte de a fi oprit de palma groasă a cuiva care tocmai sosise.

– Ce faci?

– Rahat!!!

Tânărul căzu la pământ, înainte de a-și strânge palmele și a scanda frenetic:

– Namo, namo tassa, namo tassa.[9]

– Deschide ochii!

O voce joasă, împletită cu frustrare, îl făcu pe noul polițist să-și ridice încet privirea și să vadă pe cineva stând în fața lui.

– Inspectore!

– De ce te temi de ceva ce nu există?!

– C-ce…chiar acum, am auzit cu adevărat un sunet. Mi s-a părut că cineva era aici cu mine.

– Cine? Te referi la puștiul ăla?

Singha aruncă bastonul înapoi persoanei din fața lui, înainte de a merge spre locul crimei.

Ridică privirea către cele șapte cadavre care atârnau în cerc de crengile mari ale copacului cel mai bătrân. Ochii lui ascuțiți priveau intens chipurile cadavrelor unul câte unul. Lumina lunii strălucea și el putu vedea că pe fețele cadavrelor, ochii și buzele fuseseră complet cusute cu ață roșie. Corpurile cadavrelor erau umflate și palide, spre deosebire de cadavrul cuiva care tocmai murise. Apoi, privirea lui Singha se îndreptă spre tânărul cu pielea albă care strălucea în lumina lunii. Cu toate acestea, pielea nu era complet curată, deoarece atât palmele mâinilor sale, cât și suprafața corpului său erau acoperite cu sânge roșu. Corpul său înalt și subțire tremura în timp ce stătea ghemuit strângându-și puternic genunchii. Singha nu-i putea vedea fața pentru că acesta se tot uita în jos și mormăia ceva.

– Uită-te la mine.

– Phi…nu pot…

– Ți-am spus să mă privești…

– N-am făcut-o eu. Nu…o fantomă…n-am fost eu…

Singha se aplecă ghemuindu-se în fața lui înainte de a-i încătușa încheieturile albe.

– Phi… n-am făcut-o eu… Chiar n-am făcut-o eu. Nu am fost eu… Fantoma a făcut-o…

Băiatul ridică încet capul și se uită la Singha, ceea ce îl făcu pe tânărul inspector să încremenească. Albul și netezimea feței se asortau cu o pereche de ochi căprui frumoși, cu un nas ascuțit și cu buze subțiri. Cu cât picăturile de lacrimi se reflectau mai mult în lumina lunii, cu atât în capul lui Singha se învârtea o întrebare.

Ce caută acest copil aici?

Nu după mult timp, diferite unități ale poliției veniră în zonă. Toți erau șocați de situație. Un tânăr medic legist se apropie pentru a-și saluta prietenul cel mai apropiat cu o ușoară bătaie pe umăr.

– Este o meserie grea.

– Da.

– Judecând după starea cadavrelor, poți fi sigur că au murit cu mai mult de două zile în urmă. Poți vedea cum corpurile încep să se umfle și să miroasă.

Echipa de patrulare le spusese că la locul faptei se afla un băiat. Amândoi se întoarseră spre tânărul care se uita în stânga și în dreapta cu priviri surprinse.

– Ai văzut aspectul celor șapte victime? Sigur asta nu este o crimă obișnuită, spuse surprins tânărul expert criminalist.

– Fotografiați toate dovezile, apoi coborâți cadavrele. Există o amprentă pe sol. Judecând după mărimea ei, sigur este a puștiului. Sângele de pe corp pare prea proaspăt pentru a fi de la vreunul dintre cadavre. Dar nu sunt sigur. E posibil să fi rănit pe cineva înainte să vină aici. Îl voi duce înapoi la birou și voi cere echipei de criminaliști să ia o mostră de sânge pentru examinare. Dar nu cred că e posibil să fie el autorul. Cine a venit primul aici?

– Ce ar putea să facă cu o față dolofană ca asta?

– Indiferent de față, orice e posibil. Eu doar îmi fac treaba.

Singha se apropie și dădu ordine subalternilor săi.

– Duceți-l înapoi la secție și băgați-l mai întâi în celulă.

– Da.

Singha se uită din nou la tânăr. Acesta părea că este pe punctul de a spune ceva, dar apoi tăcu.

În timp ce încălecă pe motocicletă, se întoarse să se uite din nou la scenă. Cadavrele atârnate de copac, în lumina lunii, arătau ca o scenă dintr-un coșmar al cuiva… Dar nu și a lui Singha.

El trebuia să rezolve cazul pentru a aduce criminalul în fața justiției.

[1] Această ceremonie se numește Mae Tu, provenind din cultura thailandeză din regiunea de nord-est. Există credința că nou-născuții au un spirit „mamă” însoțitor care îi va proteja până la vârsta de 12 ani. Există 7 spirite mamă în funcție de ziua nașterii. Phra Mae This pot fi bune și le protejează, dar sunt și cele care pot deveni geloase pentru că „copilul” lor va avea o altă mamă (mama care l-a născut) și vor ajunge să deranjeze copilul prin apariția unor forme înfricoșătoare care vor tulbura liniștea copilului. Ceremonia se desfășoară astfel încât Phra Mae Thu să fie calme și să continue să protejeze acest copil și să fie dispuse să „împartă” copilul cu mama sa biologică.)

[2] Măsuță cu trei picioare pe care tronează statuia lui Budha

[3] Mo hom-peon, care este scris ม่อฮ่อม în thailandeză, este o îmbrăcăminte populară tradițională din nordul Thailandei.

[4] „Decideți nașterea lui Yom, chiar dacă e o naștere gravă

Dar copilul odată plecat spre ieșirea în lume, nu mai poate fi împiedicat”

[5] Phra- termen din limba thai pentru a desemna un călugăr budhist

[6] Luang- Venerabil

[7] Phor- titlu dat călugărilor budhisti care sunt foarte în vârstă

[8] Singha- Leu

[9] Omagiu lui Budha