Cei patru- Capitolul 12

Masca normalității

Ziua începuse ca orice altă zi de cursuri.

Forfotă pe coridoare, hârtii căzute, cafea vărsată, râsete, priviri fugare și parfumuri amestecate în aerul greu de dimineață.

Dar nu și pentru Noah….pentru el, ziua începuse… în stil propriu.

Pe holul principal al facultății, cu o mână lipită de perete și o blondă în brațele sale, Noah părea rupt dintr-un videoclip romantic prost scris, dar impecabil jucat.

Sărutul era pasional….scena, aproape teatrală.

Fata se ținea de el ca de salvare, iar el… părea că se descurcă de minune.

Până când…o forță nevăzută îl trase brusc înapoi de glugă.

– Ce naiba?! se auzi vocea lui, complet pierdut, cu gura pătată de ruj roșu aprins.

Se întoarse spre un Kai care își ținea brațele încrucișate, privirea rece și o singură sprânceană ridicată…

– Ce-i cu tine, Kai?! întrebă Noah iritat.

-Îți salvez viața. La un moment dat o să ajungi înjunghiat în spate de vreo studentă geloasă…sau de trei.

Blonda făcu un pas înapoi, zâmbind încurcată…

– Sună periculos, zise ea, apoi plecă rapid.

Noah își scutură gluga, bombănind.

– Aveam momentul meu mă simțeam viu ,cine ești tu să strici poezia?

– Măcar știi cum o cheamă? întrebă Kai sec.

– ...E blondă.

Kai își dădu ochii peste cap.

– Clar, o să-ți fac o listă cu nume feminine, să dai cu degetul când te întreabă cineva.

Se alăturară între timp și Eli, apoi Damon.

Eli ridică o sprânceană.

– O altă victimă, Noah?

– Încă respiră nu-i victimă e norocoasă, zise Noah, încă aranjându-și părul.

Damon zâmbi scurt in modul lui ironic…

-Un desfrânat cu ruj pe dinți, imaginea demnității academice.

– Ce să fac, zise Noah,

–…când viața îmi pune dragostea pe tavă?

Intrau deja în clădirea cursurilor.

Holul era plin de studenți.

La intrarea în sală, Kai se lovește ușor de un băiat care ieșea în grabă făcând că, caietele acestuia se împrăștie pe jos.

–Scuze! mormăi băiatul.

Kai se aplecă fără ezitare.

-Stai, te ajut…

Băiatul avea un hanorac închis la culoare, cu gluga trasă, care permitea doar pentru o clipă ca privirea să îi fie vizibilă.

Restul fraților deja intrau în sala de curs, printre râsete, mormăieli.

Dar în ușa încă deschisă…Kai rămase o secundă mai mult, privind spre cel pe care, poate trebuia să-l ignore.

Kai se aplecă automat, fără ezitare.

Ridică primul caiet, apoi al doilea. Le ținea strâns în mâini, când privirea i se opri pe băiatul din fața lui.

Gluga trasă, umeri aduși în față cu privirea… furișată și tremur în voce.

– Scuze, nu te-am văzut…

Glasul lui era abia o șoaptă.

Kai îl privi atent o clipă

-Pare că ți-ar fi frică de mine.

Zâmbi vag, încercând să detensioneze momentul, dar băiatul părea copleșit.

-Nu… nu mi-e frică. Doar că…tu și frații tăi sunteți ca niște legende vii pe aici.

Zâmbetul lui Kai se șterse ușor în timp ce băiatul continua, evitând privirea lui.

– Eu sunt… aproape invizibil.

Kai se uită mai atent la el, avea trăsături delicate, gene lungi, privirea lui era frântă…..dar adâncă.

Frumusețea lui era… ciudată…curată.

Pentru o clipă…Kai se surprinse gândind că nu mai văzuse un băiat atât de frumos.

Își scutură capul discret, întinse caietul înapoi, iar băiatul îl apucă repede, aproape cu frică să nu-l piardă.

– Nu suntem legende, zise Kai, cu o voce mai caldă decât intenționa.

-…suntem doar… noi.

Întinse mâna cu delicatețe.

– Eu sunt Kai.

Băiatul îl privi o secundă sceptic, apoi, timid, îi strânse mâna.

-Aiden.

Vocea lui avea ceva rupt în ea, dar sincer.

Kai simți acel nume ca un ecou.

Ceva din interiorul lui îl reținea…îl scrijelea.

Aiden se întoarse și plecă, fără un cuvânt în plus.

Kai rămase nemișcat câteva secunde.

Apoi intră și el în sala de curs, dar cu mintea în altă parte…un nume…un chip….o privire.

O stare pe care nu o putea traduce.

Iar în adâncul său, pentru prima dată…Kai simțea că întâlnise pe cineva care îl putea dezechilibra.

Ora începuse,profesorul vorbea despre simbolismul în dramaturgia clasică, iar ecoul monoton al vocii sale plutea printre bănci.

Aven stătea în rândul al treilea.

Sprijinit elegant pe cot, o carte deschisă în față, cu marginile ușor pliate….nu părea atent…dar nici neatent.

Kai se așeză alături de frați.

Noah, sprijinit lejer în bancă, își îndreptă privirea spre el, observând ceva… ciudat.

Privirea pierdută a lui Kai era prea fixată, prea neobișnuită pentru el.

Dar Noah nu spuse nimic, doar strânse ușor buzele și urmă privirea.

Cădea asupra lui Aven….

În spate, Eli înțelese imediat.

Iar Damon…

Damon îl văzuse deja pe Aven din clipa în care intrase în sală.

Ochii lui îl fixau, gesturile îi deveniseră calculat lente,respirația, domolită, îsi puse palmele, pe genunchi.

Apoi, încet, cu degetele ușor ridicate, Damon murmură o vrajă, sub vocea monotonă a profesorului, nimeni nu observă.

Doar frații lui știau….

Un suflu invizibil se mișcă.

Cartea din fața lui Aven se închise brusc, cu un sunet sec….pagini care s-au prins între ele ca o palmă.

Aven privi în jos, chipul nu-i trăda nimic…apoi, un zâmbet micuț, ironic, i se întinse pe buze.

Pentru ceilalți, părea doar o reacție.

Dar frații știau…pentru ei era un răspuns.

Aven se ridică lent…

Privirea spre geamurile mari, ridică o mână teatral, mimând confuzia.

– Vă rog… închideți geamul, curentul mi-a închis cartea…

Vocea lui avea un sarcasm fin, dar atât de bine dozat încât profesorul n-a clipit.

Dar frații…toți l-au auzit….toți l-au înțeles.

Aven se întoarse lent și fără să se ascundă, îl privi direct pe Damon.

Cu o privire calmă dar în ochii lui… o sclipire de provocare.

„Ah, și tu ești aici.”

Spunea totul, fără să spună nimic.

Damon zâmbi scurt, rece, fără urmă de amuzament.

Apoi, în timp ce profesorul continua nestingherit, șopti fraților săi, abia mișcând buzele:

– El știe….

Se joacă cu noi….

Sunetul clopoțelului nu mai surprindea pe nimeni.

Ușile clasei se deschiseseră larg, iar studenții se revărsau pe coridor, vorbind, râzând, verificând telefoane sau certându-se în șoaptă despre notițe pierdute.

Cei patru frați ieșeau ultimii cu pași calmi mâini în buzunare, zâmbete ușor adormite.

Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Ca și cum nu i-ar fi analizat, nu i-ar fi provocat, nu ar fi simțit nimic.

Dar în fiecare dintre ei, inima bătea cu o idee prea apăsată ca să fie ignorată.

Noah fu primul care zâmbi ironic, când o voce familiară îi opri din mers.

– Hei! Așteptați!

Aven se apropiase cu pași mari și o lejeritate aproape comică, de parcă erau… prieteni.

– Salut. Ce mai faceți?

Noah ridică o sprânceană.

-Destul de bine, ținând cont că aproape ne-a aruncat o carte în cap… curentul.

Zâmbetul lui avea gust de otravă dulce.

Aven chicoti scurt…

– Ce pot să zic? Natura are simțul umorului.

Kai nu spuse nimic, privirea lui era îndreptată în mulțime, căutând…

Aiden.

Dar chipul acela nu era nicăieri.

Eli doar își ținuse calmul, cu o mână pe curea și cealaltă strângând încet cotorul unei cărți.

Aven se opri în fața lui Damon.

Privirea i se înăspri subtil, un tremur fin al maxilarului, dar zâmbetul îi rămase perfect calculat.

– Putem să vorbim? În particular?

Damon nu răspunse imediat.

Îl privi de sus, cu acea tăcere grea, de parcă fiecare secundă ar fi fost o judecată.

Un duel fără arme…

Doar ochi, doar aer, doar mândrie.

Apoi, încet…

Damon aprobă din cap.

-Hai.

Frații tăcură privind spre ei, nimeni nu glumi, nimeni nu chicoti.

Noah oftă…

Eli înclină capul.

Kai strânse pumnii ușor, fără să realizeze…

Și în timp ce Damon și Aven se îndepărtau, pașii lor sunau ca o tăcere mai puternică decât orice strigăt.

Jocul era acum personal.

Iar masca normalității tocmai se fisurase.