Cei patru- Capitolul 13

Ce nu putem rosti

Ușa grea de la clădirea facultății se închise încet în spatele lui.

Damon păși afară sub lumina dimineții care era blândă, dar răcoroasă. Aerul vibra cu sunete de pași, râsete înfundate, telefoane care vibrau prin buzunare.

În spatele lui, Aven îl urma în tăcere, părea sigur, dar nu grăbit.

Ca și cum nu venea să atace, ci să recunoască.

Ajunși la capătul scărilor, în mijlocul curții pietruite, Damon se opri, se întoarse încet, lent, ca și cum fiecare mișcare ar fi fost măsurată.

Ridică o sprânceană în direcția lui Aven ca un fel de semn ..” Spune acum ce ai de spus.”

Aven se opri la doi pași distanță, privirea lui era diferită în ea nu mai era acea aroganță jucată.

Nu mai era nici provocarea aceea care tăia aerul.

Ceva…se schimbase.

Damon observă imediat această schimbare și privirea i se îngustează. Se încruntă puțin…in sfârșit găsi o fisură în zidul perfect al lui Aven.

Aven își drese vocea.

-Am vrut să…

Se opri….buzele i se umeziră ușor, un gest mic, reflex, dar…Damon îl văzu.

Și nu doar că-l văzu…

Privirea i se mișcă involuntar și căzu pe buzele lui Aven.

O secundă….două….și atunci… explozia, dar nu pe exterior și în înăuntru….

Imagini senzoriale, halucinante, incontrolabile….cu trupuri lipite, respirații sacadate, piele pe piele….

Damon și Aven…un gest urmat de un sărut….

O voce spartă de dorință.

Un strigăt în întuneric: „Nu mă uita. Nu acum.”

Damon clipi rapid.. inima îi urcase în gât și maxilarul i se încordase.

Și atunci Aven spuse, calm:

– Te simți bine?

Damon nu răspunse imediat, dar respirația trăda totul, era greu de falsificat ce nu înțelegea încă.

Privirea lui rămase la fel de tăioasă dar în ea…ardea ceva ce nici el nu putea nega…

**

În fața campusului, curtea era plină.

Studenți care ieșeau de la cursuri, râsete, cafea pe marginea bordurii, miros de iarbă proaspăt tăiată amestecat cu parfumuri scumpe și brichete aprinse pe fugă.

Eli, Kai și Noah ieșeau împreună, discutând în șoaptă despre ce s-a întâmplat la curs.

Dar gândul tuturor era clar: Damon și Aven, unde se duseseră, ce își spuneau, ce urma?

Până când…

– TU!

Vocea era fermă, hotărâtă cu un accent de catifea periculoasă.

Noah se întoarse și înainte să apuce să rostească măcar o replică,

blonda de dimineață îl apucă de guler și îl trase spre ea.

Sărutul fu exploziv fără avertisment, fără explicații.

Un sărut în văzul tuturor,

cu o pasiune care făcu pe cineva din apropiere să scape paharul de cafea pe asfalt.

Eli înlemni….

Kai ridică o sprânceană….

Noah… nu mai respira….

Sărutul se termină brusc.

Fata se retrase, cu un zâmbet leneș și obraznic în colțul gurii, îi șterse ușor buza cu degetul, unde rujul roșu se imprimase din nou.

-Tu….Eu…Diseară.

Apoi plecă fără niciun alt cuvânt.

Trei capete o urmăriră, Noah rămase încremenit, privirea lui era fixă și respirația scurtă.

– Ai făcut vreodată sex în mașină? mă întreabă el dintr-o dată. – Nu. De ce? Ai de gând ceva? zic și mă concentrez la drum. – Poate da, poate nu. Îmi place să îmi țin pr…

– Nu știu cum o cheamă…

dar cred că m-a ales pentru ceva important.

-Poate ritual, zise Eli, șocul încă prezent în voce.

– Poate sacrificiu, mormăi Kai.

-Poate… sărutul final, răspunse Noah, cu un zâmbet vag.

Și tresări, de emoție….sau frică.

Nimeni nu știa nici măcar el.

**

Damon își apăsă fruntea discret cu degetele.

Durerea aceea subtilă, venită din viziuni, pulsa încă, nu era o durere obișnuită, era un amestec de imagine, dorință și confuzie.

Aven păși mai aproape și privirea lui părea altfel.

Mai reținută cu mult mai sinceră, poate… puțin speriată.

– Ești bine? întrebă, cu voce joasă.

Își ridică mâna și o așeză ușor pe umărul lui Damon.

Gestul nu era agresiv, era chiar uman…real.

Damon ridică ochii și îl privi direct, se pierdu, pentru o secundă, în tulburarea acelor ochi ciudați, cu nuanțe imposibile de prins în cuvinte.

-Da, rosti el încet.

– Nu pare, insistă Aven, aproape imediat. Ce te doare? Vrei să mergem la infirmeria facultății?

Vocea lui era grăbită, plină de îngrijorare…

Prea reală ca să fie o farsă.

Damon îl privi cu suspiciune,un scepticism reflex, încă neîncrezător în apropierea lui.

– Nu n-are rost , mă simt bine.

Își întoarse ușor capul, apoi adăugă, pe un ton sec:

-Spune-mi doar ce voiai să-mi spui.

Aven se îndepărtă ușor, zâmbi ușor la auzul tonalități… ca și cum își cerea iertare pentru apropierea de mai devreme.

Privirea i se lăsă în jos și urma o clipă de tăcere.

Apoi, brusc, se ridică din nou spre Damon.

– Vreau să te scot la cină.

Damon clipi rapid…privirea i se îngustă ușor.

– Cină? întrebă sec. Îmi dai întâlnire, Aven?

Tonul i se schimbă, devenise ironic, tăios și chiar defensiv… simțea că urmează să fie jucat pe degete…

Aven nu se feri și îi răspunse cu aceeași energie:

-Da. Îți dau întâlnire. Ce e, Damon? Ți-e teamă că îți șifonezi imaginea de cuceritor ieșind cu un băiat?

Damon își strânse maxilarul și apoi zâmbi ușor.

– Mă confunzi cu Noah.

Aven tăcu, dar îl privea intens, nemișcat.

Așteptând răspunsul lui, in privirea lui nu era nicio ironie, nicio scuză.

Damon oftă scurt.

Privirea îi căzu din nou pe buzele lui Aven.

Apoi o ridică brusc.

– Ok.

Atât.

Aven zâmbi bucuros…

Dar zâmbetul lui avea ceva atât de profund…încât Damon se întrebă dacă nu cumva tocmai a spus da la ceva ce nici nu înțelegea.

**

Coridorul din fața campusului era plin de studenți, dar Kai mergea tăcut, cu pașii aproape mecanici.

Alături, Noah gesticula din plin, cu zâmbetul lui inconfundabil.

-Deci, să recapitulăm: eu, ea, diseară, un restaurant cu lumânări poate și o posibilă scenă cu lacrimi dacă uit din nou cum o cheamă.

– Totul e romantic, dacă nu durează mai mult de două ore, nu?

Eli zâmbi scurt, cu o carte sub braț, dar nu spuse nimic.

Era obișnuit cu trăncăneala lui Noah.

Kai însă… nu mai era prezent.

În aer, simțise-o din nou…acea prezență.

Ridică privirea…și îl văzu.

Aiden.

Stând pe iarbă, în colțul curții cu ochelarii ușor strălucitori în soare.

O carte deschisă pe genunchi, un caiet în care scria cu mișcări calme, aproape hipnotice.

Kai se opri.

Secunda deveni mai lungă, inima îi bubuia ușor, deși nu înțelegea de ce.

Se întoarse spre frații săi și rosti simplu:

– Băieți…

Vă las puțin.

Nici nu așteptă răspunsul.

Pașii lui se desprinse de grup.

Direcționați. Liniștiți. Siguri.

Se îndrepta spre Aiden.

Iar în jurul lor, lumea continua să se miște.

Dar pentru Kai…

totul încetase.

‼️‼️‼️

Bunnnn….

Să stăm puțin de vorbă?

Ați observat purtările ciudate ale Ellei și Aven….sunt curioasă de ce credeți că cei patru nu îi simte ,nu le simte prezența?

Cine a făcut să dispară fosta lor casă?

Și ce părere aveți despre Aiden?