Cei patru- Capitolul 16

Ceva ce nu se poate lua înapoi

Camera era aceeași.
Canapeaua la fel de moale. Lampa la fel de caldă. Aerul, însă…încins.

Eli și Ella încă erau apropiați.
Buzele lor abia se despărțiseră.
Și totuși… între ei se simțea mai mult contact ca niciodată.

Tăcerea se prelungi, Eli o privea, fără mască, fără replică…
Privirea lui era tăcută, dar limpede: voia să spună ceva.

Ella îl simți și chiar dacă respirația ei era încă grăbită și obrajii calzi, privirea aruncată în ochii lui era frântă între dorință și panică.

Eli inspiră adânc pregătit să vorbească..

– Ella, eu…

Dar ea ridică o mână,scurt, tăios.
– Nu…

Vocea ei era șoptită, abia o auzeai. Dar încăpea atâta presiune în acel cuvânt, încât părea un strigăt.

Se trase un pas în spate, zâmbetul îi dispăruse complet.
Privirea îi fugi spre podea, apoi, dintr-o dată, spre ușă.

Eli nici nu apucă să reacționeze.

Ella ieși din încăpere, furtunos, fără explicații, fără întoarcere.

Ușa se închise după ea.

Eli rămase nemișcat.
O mână îi atârna lângă corp, cealaltă prinsă pe spătarul canapelei.
Buzele îi tremurau ușor cu o senzație de… pierdere.

Și atunci, abia atunci, își dădu seama că în acel sărut…fusese mai vulnerabil decât a fost în toate viețile lui de până acum.

**

Aven își lăsase furculița jos.
Vârful degetelor atingea piciorul paharului cu vin, dar nu-l mai ducea la gură.

Damon se uiă în jos, spre farfuria neatinsă aproape.
Dar privirea lui… nu era în farfurie, era pe el…pe Aven.

– Obișnuiești să faci asta des?

– Ce anume? întrebă Aven fără să clipească.

– Să iei pe cineva de pe stradă, să-l aduci într-un restaurant de fițe și să te joci cu mintea lui.

Aven râse încet.
– Nu…Tu ești… prima dată.

Damon ridică sprânceana.
– Prima dată ce? Victima? Obiect de test? Jucărie cu traume?

Aven se aplecă ușor spre el.
Privirea i se îngustă și vocea îi deveni joasă.

-Prima dată… când îmi pasă dacă o să plece sau nu.

Tăcere…Damon rămase nemișcat, dar în el… ceva se încordase.

Aven continuă.
– Te joci cu replici și sarcasme, Damon. Dar știu ce faci, vrei să te protejezi.
Pentru că dacă lasă cineva să intre, îl lași complet. Și ăla…ar putea să nu iasă viu.

Damon clătină capul încet.
– Ai citit prea multă poezie proastă.

Aven zâmbi ușor spre el…
– Poate, dar tu…ai o tragedie în ochi pe care n-o poți ascunde nici dacă ți-ai scrie replicile cu sânge.

Privirile lor se ciocniră, din nou goale fără nimic între ele, nici pahar, nici masă, nici cuvinte.
Doar un aer greu de nespus…

– Ai putea să te apropii, spuse Damon, în cele din urmă.

– Și ce s-ar întâmpla dacă aș face-o? întrebă Aven, cu voce joasă.

Damon înclină capul spre el, nu mai avea nici un zâmbet, doar sinceritate periculoasă.

– S-ar putea să nu mai vrei să pleci.

Aven se ridică ușor de pe scaun.
Damon rămase pe loc, privirea o purta rece, dar inima… nu mai asculta.

Aven se apropie, ocolind masa, se opri în fața lui.
Liniște totală se lăsase între ei.

-Atunci, arată-mi de ce.

Și Damon se ridică încet fără nici o grabă.

Privirile lor rămâneau conectate, doar distanța de câțiva centimetri îi despărțea, dar părea că toată lumea putea încăpea în golul ăla.

Nimeni nu zicea nimic, nimeni nu clipea.

Privirile erau arme.
Respirațiile promisiuni.
Corpurile o chestiune de timp.

Aven ridică o mână destul de încet, de parcă atingerea ar fi fost un pact.
Și o duse spre fața lui Damon.

Degetele i se opriră pe maxilarul dur, atingând dar… cu o grijă pe care nimeni nu o arătase lui Damon până acum.

Damon nu se retrase și ochii lui…
ardeau.

– Nu o face, murmură el, aproape implorând.

– Dacă o faci… nu mai pot să mă prefac.

Aven nu spuse nimic, doar se apropie mai mult.

Buzele li se atinseseră ușor cu un tremur ca un sfârșit al oricărei minciuni.

Damon fu cel care îl trase, îl apucă de tricou și în acel moment, sărutul deveni altceva.

Nu mai era despre curiozitate, nici despre test…era foc..nevoie…durere… Furia de a fi simțit ceva ce nu vrei….

Sărutul era adânc, cutremurător, simțit ca un fier topit curgând prin vene…
Damon își închise ochii, dar mâinile îi rămăseseră pe spatele lui Aven, strânse, erau apăsate ca o pedeapsă și rugă în același timp.

Aven gemu ușor în gura lui, de recunoaștere….de… „da, și eu.”

Când se despărțiră, ambii aveau buzele roșii și respirațiile rupte.

Damon își trecu limba peste buza de jos, tăcut.
Aven nu zicea nimic, dar privirea lui spunea:

„Acum știi. Nu mai poți fugi.”

Damon se retrase încet, rămase nemișcat, respirația lui era încă neregulată, dar nu din cauza grabei ci din cauza acelui gest, sărutul.
Atinsese ceva din el care stătea bine ascuns. Și-l trezise fără permisiune.

Aven îl privea mutește, nu se putea mișca, în ochii lui era ceva..un foc…o întrebare….o chemare.

Damon își coborî ușor privirea, nu putea răspunde acelei întrebări mute din privirea lui Aven…nu acum.

Făcu un pas înapoi, scurt cu un calm ciudat, dar între ei acel pas era ca un zid…

Își trecu o mână prin păr și, fără să spună nimic se întoarse, ieși din restaurant cu pași egali, lăsând în urmă parfum, căldură, și o privire care-l urmărea până la ușă.

Aven rămase pe loc, mâna îi tremura ușor pe spătarul scaunului, dar figura îi era calmă….
Privirea însă… rămase agățată în direcția în care plecase Damon.

Ca și cum…știa că acel sărut nu fusese o joacă, dar nici un început ușor.

**

Ușa principală a căminului scârțâi ușor când Damon o deschise.
Vântul rece al serii îi trecu pe sub guler, dar nu-l făcu să tresară.
Privirea lui era pierdută undeva în gânduri, iar pașii apăsați, dar controlați.

Ridică ochii abia când, din direcția opusă, apăru Kai.

Trăgea după el o liniște ciudată, diferită de cea obișnuită.
Avea mâinile în buzunare, iar privirea ușor pierdută, de parcă lăsase ceva în urmă…
sau găsise ceva ce nu voia încă să înțeleagă.

Damon îl privi scurt.
– Ai întârziat.

Kai ridică din sprânceană.
– Nu credeam că ne cronometrează cineva.
Apoi, zâmbet slab:
– Sau tu te-ai întors prea devreme?

Înainte ca vreunul să continue, o voce veselă izbucni din lateral.

– Ei, bine-bine, s-au întors călugării!

Noah apăru cu gulerul cămășii desfăcut, părul puțin ciufulit și un zâmbet care anunța necaz.
Ținea o cutie de burger într-o mână și mesteca ceva fără rușine.

– Wow, ce fețe aveți… Zici că v-a pălmuit viața amoroasă simultan.

Kai îl ignoră. Damon oftă.
–Tu măcar știi cu cine ai fost?
– Nu am avut timp să întreb numele…
Noah ridică din umeri, senin.
– Dar știu că a fost divin.

Cei trei se opriră în fața ușii, nimeni nu deschise imediat.
Niciunul nu spunea ce trebuia spus.

Doar tăcerea care spunea:
“Ceva s-a schimbat.”