Gelozia care deschide uși închise
Vocea calmă a lui Noah tocmai se pierdea în hohotele fraților când, din lateral, o siluetă apăsă pașii către ei cu un ritm diferit.
Hotărât….tăios.
Aven.
-Salut, băieți, rosti, fără să aștepte răspunsuri.
Privirea lui, însă, nu se opri pe grup ci direct pe Vall.
O privire rece. Tăioasă. Prea fixă.
Vall îl privi înapoi calm, fără niciun tremur în colțul gurii,fără zâmbet,fără provocare.
Doar prezență…
Noah își încetă brusc comentariul.
Eli închise cartea.
Damon simți cum aerul din jurul mesei devenea mai dens.
Aven se întoarse apoi spre el,
-Damon… îmi poți acorda câteva secunde?
Vocea lui era joasă, dar presată de o nerăbdare greu de ascuns.
– E… important... insistă fără să accepte un refuz.
Damon îl privi lung, ochii lui alunecară o clipă spre Vall, apoi înapoi spre Aven.
– Sigur.
Se ridică încet, fără grăbire.
În urma lui, frații nu spuneau nimic, dar fiecare privire era concentrată pe ce urma.
Vall rămase la masă cu spatele drept și calmul intact dar ochii lui…
îi urmau cu atenție pe cei doi.
Aerul din grădina campusului era mai rece decât în alte zile,vântul foșnea liniștit printre frunzele îngălbenite, dar pasul agitat al lui Aven rupea acea liniște. Mergea în cerc, aproape obsesiv, în jurul lui Damon, care stătea sprijinit de trunchiul unui copac, cu brațele încrucișate și o expresie de marmură.
-Nu înțeleg, rosti Aven brusc, fără să-l privească.
– Ai plecat din senin de la cină, nu ai răspuns la niciun mesaj și azi… te găsesc la masă cu altcineva?
Pașii lui erau scurți, tăioși, se auzeau cum loveau iarba.
-Serios acum, Damon… Mă eviți.
– Iar azi păreai perfect ok.
Zâmbeai.
Tu… zâmbeai cu altcineva.
Damon îl privea. În tăcere.
Ochii lui erau întunecați, dar nu reci.
Pur și simplu… nu vorbeau încă.
Aven oftă apăsat și continuă să meargă.
-Ai idee cum m-am simțit aseară?
Am rămas singur la masă, după un sărut care părea că… înseamnă ceva.
Damon își coborî privirea pentru o clipă, dar nu spuse nimic.
– Bine, uite, poate sunt eu cel confuz. Poate tu ai văzut totul altfel,poate a fost doar… un impuls, dar ai putea măcar să-mi spui.
Pauză….
Aven se opri în sfârșit și îl privi.
-Spune-mi ceva, Damon.
Damon ridică privirea și o menținu în ochii lui Aven, pentru prima dată în acea conversație… nu se mai ascunse în tăcere.
– Gelozia nu ți se potrivește, spuse calm, dar sub acel calm era ceva apăsat…un adevăr spus cu teamă.
Aven încremeni o clipă,ochii lui, deja tensionați, parcurseră expresia lui Damon ca și cum încercau să-l decodifice.
– Asta e tot ce ai de spus? Că sunt gelos?
Damon își desprinse brațele de pe piept și își trecu mâna prin păr.
Privirea i se întoarse spre pământ, dar glasul îi rămase sigur:
-Da,pentru că ai fost și… pentru că am simțit-o și m-a derutat faptul că m-a afectat această gelozie a ta.
Damon continuă.
– Am plecat de la cină pentru că m-ai atins într-un mod care… nu m-a lăsat să respir și mi-e greu să spun asta… Pentru că… nu sunt genul care se sperie ușor.
Dar tu… Tu ai deschis ceva în mine și n-am știut ce să fac cu asta.
Tăcerea dintre ei deveni grea, dar nu apăsătoare, era ca o tăcere necesară.
Aven părea că vrea să spună ceva, dar buzele lui rămâneau închise.
-Vall nu are nimic de-a face cu asta, adăugă Damon.
-Nici nu-l cunosc, e doar un necunoscut care… a fost acolo când aveam nevoie de aer.
Aven inspiră adânc, dar încă nu se mișcă.
– Dar tu, Aven…tu nu ești aer…ești foc și cu focul nu te joci când încă ai rănile deschise.
Aven închise ochii pentru o clipă o singură clipă.
Dar în acea tăcere, toată încordarea din corpul lui se topi.
Deschise ochii și, când privirea i se așeză din nou pe Damon, nu mai era nici urmă de mască.
-Știi ce e cel mai frustrant, Damon?
Damon tăcea….
-Că am crezut că te joc, am fost sigur că tu ești cel care cade în plasa mea.
Șarm, replici, strategii, le-am folosit pe toate.
Zâmbi amar…privirea îi ardea…
– Și poate a mers, dar…n-am realizat că între timp m-am pierdut în ce simțeam pentru tine.
Damon rămase nemișcat, dar respirația lui era mai profundă acum.
– M-ai jucat mai bine,pentru că nici nu te-ai străduit,doar ai fost tu și m-ai făcut să mă uit la mine, să mă întreb ce dracu vreau de fapt.
Aven păși mai aproape, dar nu-l atinse.
Doar vorbi….
Cu vocea joasă, vulnerabilă, sinceră.
– Și ce vreau…e să fii cu mine.
Privirea i se tulbură ușor, dar cuvintele i-au rămas ferme.
– Nu mai vreau să alerg în jurul tău, nu mai vreau semne, tăceri, fugi.
Vreau să fiu cu tine, oricum, oricât o relație o încercare o seară.
Un început, orice, Damon…dar… să fie cu tine.
Tăcerea care se așternu după acele cuvinte era sfântă.
Nu cerea răspuns…îl aștepta.
Aven nu clipea,iar Damon… în sfârșit… trebuia să aleagă.
Damon îl privea pe Aven intens, ochii i se fixaseră pe buzele lui în timp ce băiatul încă aștepta răspunsul.
Dar, brusc…o durere ascuțită îi înțepă tâmpla.
A clipit…o clipă…Și…
Viziunea veni ca o explozie.
Piele pe piele…corpul lui lipit de cel al lui Aven.
Mâinile lor strânse, respirații fierbinți, săruturi înfometate, strigăte înăbușite.
Totul era haotic și erotic, de o intensitate copleșitoare.
Și apoi… o voce.
O șoaptă în ureche:
„Fugi… cât încă mai poți.”
Durerea îl îngenunchează.
La propriu.
Damon se prăbuși în iarbă, mâinile la cap, încercând să respire.
– Damon! strigă Aven, panicat, căzând lângă el.
– Hei, ce se întâmplă?!.. Uită-te la mine!
În sala de mese, Eli ridică brusc privirea și cartea îi căzu din mâini.
Noah se opri din râs.
– Ce naiba…
Kai se ridică instant.
– L-a atins...
Toți trei ieșiră în fugă nici nu-și vorbiră, dar știau.
În grădină, Aven încerca să-l țină pe Damon conștient.
Damon tremura ușor, cu respirația tăiată.
– Uite la mine, te rog.
Damon!
Dar atunci vocea răsunară.
– STAI DEPARTE DE EL!
Kai, cu fața încruntată, îl împinse pe Aven în lateral.
Noah și Eli se aplecară lângă fratele lor plecând cu el spre cămin, în timp ce Aven ridica mâinile, fără să riposteze.
-Nu-l atinge, spuse Kai printre dinți.
– …nu după ce l-ai făcut să cadă așa.
Aven tremura vizibil…
-Nu i-am făcut nimic și îmi pasă de el!
Kai râse ,rece și tăios.
Se apropie încet de Aven, privindu-l în ochi.
-Îți pasă?
Pauză… Un pas mai aproape.
– Atunci… poate îmi explici ceva.
De ce chipul și numele tău apar într-un registru vechi…din 1902?
Tăcere….
Aven îngheață și Kai știu că ceva tocmai s-a rupt sau acel val tocmai s-a dezvăluit.
Kai făcu un pas în spate de lângă Aven, privind încă fix spre el cu acea privire care părea că poate despica un suflet în două.
Apoi se întoarse brusc, grăbind pasul în urma fraților săi care îl duceau pe Damon spre cameră.
Respira greu, mâinile îi erau încleștate, iar inima îi bătea ciudat.
Ceva nu era în regulă și simțea că totul scapă de sub control.
Dar când întoarse colțul clădirii, cineva apăru brusc în fața lui.
Vall.
Stătea fix pe alee, cu umerii ușor ridicați, ca și cum și-ar fi cerut scuze dinainte.
Kai se opri brusc.
Privirea lui se întunecă imediat.
– Dă-te din drum, spuse tăios.
– Îmi pare rău, zise Vall repede.
-…nu vreau să intervin, dar…trebuie să știu ce s-a întâmplat cu Damon.
Kai îl privi cu o furie reținută.
-Tu? Tu „trebuie”?
– Știu că nu sunt parte din cercul vostru și că abia ne-am cunoscut dar
am văzut cum a căzut și știu că ceva s-a întâmplat…și îmi pasă.
Kai rămase tăcut câteva secunde, privirea lui ardea dar nu era neapărat furie…mao mult confuzie.
– Dacă îți pasă, spuse într-un final, fii sincer și spune clar intențiile tale… pentru că noi îl protejăm, cu sau fără explicații, cu sau fără ajutorul necunoscuților…
Vall înclină ușor capul.
– Am înțeles….
Kai îl mai privi o secundă, apoi trecu pe lângă el.
– Atunci rămâi departe până te hotărăști să arăți care îți sunt intențiile tale reale…dar nu te grăbi să spui că ești nevinovat.
Pentru că unii poartă mai multe fețe decât lasă să se vadă.
Încurcate sunt căile…..cartii dar fiecare capitol sper sa ne aducă mai aproape de adevărul lor, al fraților.
Mulțumesc Darci ❤️❤️❤️
nu trece un capitol fără un nou mister ………mulțumesc ❤️❤️❤️