Cei patru- Capitolul 22

Ce nu poți ascunde”

Liniștea din cameră avea greutatea unui început și sfârșit în același timp.

Damon își trecu mâna prin părul ușor umed, în timp ce trăgea încet tricoul peste cap, fără grabă, ca și cum orice mișcare prea bruscă ar fi riscat să destrame ceva fragil. Aven își ridicase pantalonii, cu ochii în pământ, fără să rostească vreun cuvânt.

Corpurile lor păstrau încă urmele nopții: zgârieturi fine, urme de sărutări, respirații încă grele.

Pentru câteva clipe, tăcerea a fost singurul martor al momentului.

Apoi, brusc, Aven se apropie și îl apucă pe Damon de braț.
Mișcarea nu era violentă, dar era fermă. Îl întoarse spre el, privindu-l direct în ochi.

– Știu… că nu ai încredere în mine, încă.
Vocea lui era joasă, răgușită, ca și cum vorbele se zbăteau de mult în pieptul lui.
– Știu că ce s-a întâmplat mai devreme a fost… intens, real… dar și impulsiv. Poate legat de tot ce simțim, de ce ai visat, de ce nu îți poți explica pe deplin.

Îi atinse pieptul cu palma – inima lui Damon bătea repede.
– Dar adevărul meu, Damon… e că te iubesc.

Damon rămase nemișcat. Nu-și coborî privirea, dar nici nu clinti vreun mușchi.
Privirea lui era intensă, poate chiar puțin rănită.

Aven inspiră adânc, dându-și seama cât de mult riscau acele cuvinte.

– Și nu te iubesc doar acum, – ridică ușor bărbia lui Damon cu două degete. – Te iubesc de când te-am văzut prima dată, cu secole în urmă. Te iubesc chiar și de când te-am văzut înapoi, cu acest chip… cu acești ochi… cu această umbră de furie în tine.

– Nu știu ce va fi mâine, nu știu dacă mă vei ierta vreodată pentru ce nu ți-am spus, dar dacă e ceva ce pot să spun acum, e că… în orice viață aș trăi, te voi iubi din nou.

Rămase acolo, cu palma pe pieptul lui Damon, așteptând… un gest, un cuvânt, un verdict.

Damon închise ochii pentru o clipă.

Inima îi bătea nebunește în piept, acolo unde Aven încă își ținea palma caldă. Simțea greutatea cuvintelor lui, simțea dragostea, simțea și frica.

Îi ridică încet mâna de pe piept și o ținu strâns între degetele lui.
– Nu vreau să îți spun ce crezi că vrei să auzi… și nici nu vreau să mă ascund după ceea ce s-a întâmplat între noi.

Privirea lui era intensă, arzătoare.
– A fost real. Nu neg nicio atingere, niciun sărut, nicio respirație… dar n-ai cum să-mi ceri încredere, Aven. Nu încă.

Făcu un pas mai aproape, lipindu-și fruntea de a lui.
– Am trăit prea mult cu sentimentul că totul e o iluzie, că fiecare apropiere e un pas spre trădare.

Îi strânse mâna și mai tare.
– Dar te simt, în pielea mea, în sângele meu, în visele mele… și partea cea mai înfricoșătoare e că simt că te iubesc și eu.

Ochii lui se umeziră ușor, dar nu coborî privirea, nu fugi, nu se ascunse.

– Dar vreau să știu cine ești cu adevărat. Vreau să știu tot ce n-ai putut să-mi spui. Să știu… ce ne-a adus aici, ce ne-a legat, ce ne-a blestemat.

Îl sărută scurt, plin de durere și dor.
– Pentru că doar atunci… o să pot să aleg dacă să ard din nou cu tine sau să fug din flăcările astea.

Rămase acolo, aproape lipit de el, cu palma apăsată peste inima lui Aven, așteptând… poate pentru prima dată, nu o confirmare, ci un adevăr.

Aven făcu un pas înapoi.

Lacrimile îi coborau tăcute pe obraji, una câte una, fără să le șteargă. Trupul i se cutremura vizibil, ca și cum fiecare fibră din el încerca să oprească ceva ce nu mai putea ține înăuntru.

Își mușcă buza, încercând să nu lase suspinul să iasă, dar vocea, când vorbi, era frântă.

– Dacă ți-aș spune tot… Damon, dacă aș rosti ceea ce port în mine de secole… Ella ar muri definitiv.

Se opri, lăsând cuvintele să plutească în aer, grele, tăioase.
– Nu metaforic. Nu simbolic. Nu dramatic. Ar cădea la pământ și n-ar mai respira.

Își duse mâna tremurândă la gură, luându-și un moment.
– Asta e… blestemul meu. Nu doar să te iubesc și să te pierd în fiecare viață, ci să tac… să ascund… să protejez… să-mi protejez sora. Pentru că noi nu am murit în nicio viață de-a voastră… noi am umblat în această formă, la această vârstă, de secole, căutând… căutând un miracol să vă ținem în viață asemenea nouă.

Se uită în ochii lui Damon, sfâșiat.
– N-am voie să vorbesc despre acea noapte. N-am voie să spun ce s-a întâmplat cu adevărat. N-am voie să spun de ce ne-am întâlnit, de ce blestemul s-a născut, de ce am ars…

O lacrimă i se prelinse de pe bărbie, căzând pe podea.
– Pentru că, dacă o fac… Ella moare. Și ea… e tot ce mi-a rămas din minele vechi.

Damon rămase nemișcat, dar ochii lui se umbriră. În el se dădea o luptă între compasiune și dorința de adevăr.

Aven continuă, mai încet:
– Am vrut să-ți spun, de atâtea ori. Să risc. Dar de fiecare dată când ajung prea aproape, simt… simt cum inima ei se strânge. Cum umbrele încep să-i fure aerul. Și știu că nu mă vei crede. Sau poate vei crede că e o altă scuză. Dar dacă mi-aș pierde sora… n-aș mai putea fi nimic. Nici pentru tine. Nici pentru mine. Pentru că am sufletul legat de ea…

Ridică privirea spre el, înfrânt, dar sincer.
– Și totuși… te iubesc cu fiecare secundă și mă doare că iubirea asta nu poate fi liberă.

Tăcerea dintre ei era sfântă… era tragică… era iubitoare.

Damon îl privi lung, fără să spună nimic. Lacrimile lui Aven îi ajungeau în suflet mai repede decât orice cuvânt.

Nu era furios, nu era nici resemnat. Se simțea… frânt și complet treaz.

Pentru prima oară, în toată nebunia asta, vedea în Aven nu doar ființa iubită din vise și atingeri, ci un om sfâșiat între iubire și datorie, între tăcere și viață.

Damon își încleștă maxilarul și își trecu degetele peste ochii lui, încercând să-și alunge tremurul din piept.

– M-ai făcut să urăsc golurile din poveștile tale… dar acum le înțeleg. Și mă doare mai tare decât orice trădare.

Făcu un pas spre el, îi șterse o lacrimă cu dosul palmei, gest blând, aproape tandru.
– N-ai ales blestemul acesta, dar alegi în fiecare zi să-l porți… asta doar pentru că te-ai îndrăgostit de mine.

Apoi, tăcerea se prelungi între cei doi…

Privirea lui Damon se întunecă ușor, dar nu din furie… ci din gânduri. Un mecanism invizibil se activa undeva în spatele ochilor lui.

Un fior – precum o intuiție, o întrebare care năștea o idee.

Ridică brusc privirea, întinse mâna și îl apucă pe Aven de încheietură.

– Vino cu mine.

– Unde? întrebă Aven, confuz.

– La frații mei, răspunse Damon scurt, cu o sclipire rece și hotărâtă în ochi.

Fără să mai spună nimic, îl trase după el pe coridor, desculți amândoi, cu hainele încă dezordonate, dar cu o gravitate nouă în pași.

Ușa camerei unde erau ceilalți frați se profila la capătul culoarului.

– Dacă nu putem rupe blestemul… poate-l putem înțelege. Iar dacă tu n-ai voie să vorbești… poate e timpul să căutăm o cale prin altcineva.

Aven îl privea, încă neliniștit, dar fără să se opună.

Ceva era pe cale să se schimbe.

Ușa camerei se deschise brusc, izbindu-se de perete.

Cei trei frați tresăriră ca la un semnal de alarmă, ridicându-se din reflex.

– Ce naiba?! strigă Noah, sărind în picioare de pe canapea.

-Dacă voiai să ne spui că te-ai îndrăgostit, puteai doar să lași un bilet, frate, nu să dai buzna de parcă vin demonii!

Ochii lui trecură rapid de la Damon la Aven.
– A, scuze. Se pare că demonul e deja aici.

Kai îl atinse pe umăr, dar nu râdea. Îl măsura pe Aven atent, cu privirea rece.
– Ce s-a întâmplat? Ce-i cu figura asta? Ce s-a schimbat?

Eli, în schimb, nu spuse nimic. Se ridicase din pat și se uita la fratele său cel mare ca și cum ar fi știut deja că acel moment era inevitabil.

Damon nu zâmbi, nici nu reacționă la gluma lui Noah, nici la întrebarea lui Kai.
Închise ușa în spatele lor, apoi își trecu o mână prin păr, încercând să-și liniștească pulsul.

– Avem o problemă mai veche decât noi, mai periculoasă decât pare… și o avem chiar aici, în cameră.

Aven făcu un pas înapoi, dar Damon îi prinse mâna.
– Nu… stai. Ei trebuie să știe, măcar o parte, atât cât putem spune.

Noah dădu ochii peste cap.
– Genial… încă o telenovelă magică. Ce urmează? Vrei să-ți facem și nunta, Damon?

Eli ridică o mână spre Noah, cerându-i tăcere.
– Lăsați-l. De data asta… cred că nu e doar teatru.

Damon inspiră adânc și îi privi pe fiecare în parte.
– Blestemul… nu e doar legat de noi patru. E legat și de Aven și de Ella, de o noapte care s-a repetat… în fiecare viață. Și cineva… sau ceva… nu vrea ca noi să aflăm ce s-a întâmplat atunci.

Kai încruntă sprâncenele.
– Cineva? Sau… el?

Toți se întoarseră spre Aven. El rămase nemișcat, dar ochii lui erau roșii, obosiți.
– N-aș fi aici dacă voiam să vă distrug. Sunt aici pentru că… vreau să rup blestemul. Pentru că vreau să-l salvez pe Damon și, în același timp, pe sora mea.

Noah pufni.
– Pe bune? Ce scenariu Disney este ăsta…?

Dar ceva în tonul lui era mai puțin convins, mai aproape de frică decât de sarcasm.

Damon îl tăie scurt.
– Noah, taci și ascultă pentru o dată în viață.

Tonul lui era tăios, într-un mod frățesc, dar plin de durere.

Tăcerea care căzu după acea replică spărgea deja ziduri între ei.