Cei patru- Capitolul 4

 Ceva din mine știe

Nu le spuse nimic, nici când se întoarse la petrecere, nici când plecară toți patru înapoi spre cămin.

Nu știa nici el exact ce ar fi fost de spus pentru că imediat ce acel băiat rostise acele fraze, ieșise din cameră lăsându-l pe Damon într-o ceață a minții…

Așa că Damon tăcu, mergea în spatele lor cu pașii grei, simțind că fiecare clipă trage de el într-o direcție pe care nu o putea numi.

Ajuns în cameră, nu se dezbrăcă, nu se întinse.
Se așeăt pe marginea patului, în tăcere, privind în gol, dar parcă revedea totul…

O pulsație surdă i se urcă în tâmple, nu era durere, era … altceva, ca o deschidere , poate o amintire, o fisură ce dorea să intre în mintea lui, dar nu găsea cheia.

Închise ochii strâns și atunci acele imagini jucară în spatele retinei.

Un sărut…o atingere în gând, un gest rupt dintr-un alt timp, care părea prea real ca să fie doar imaginație, care părea prea sfâșiat ca să fie doar o iubire.

Apoi auzi o voce, o șoaptă frântă, groasă asemenea unui bărbat care plânge înăbușit, de undeva de departe.
–Fugi… salvează-te…

Apoi peste el veni întunericul, ca un strigăt rupt, animalic, plin de durere:

Damon!

Se ridică brusc, cu respirația scurtă, trupul lui tremură ușor.

Kai dormea, Noah sforăia, cumva ironic, Eli părea liniștit….
Dar Damon… nu mai era prezent aici  în cameră, cel puțin nu complet.

Simți că ceva din el știe.
Dar conștiința încă nu prindea forma completă, în ea erau goluri de timp, amintiri uitate ….sau….poate furate?

Și totuși, numele lui spus în vis avea altă greutate, nu era doar o strigare, el o percepea in acel moment ca pe o chemare…

Sau ca pe un avertisment.

Damon își dusee mâna la tâmplă simțind cum în piept, ceva bătea în contratimp cu inima lui.

O legătură. O urmă. Un început.

A doua zi, Damon nu mai era la fel, nu mai răspundea la glumele lui Noah. Nu mai completa replicile lui Kai, nici măcar nu-l contrazicea pe Eli, ceea ce, în limbajul lor, echivala cu o pană de sistem.

Mersul lui era mai lent, gândurile, mai adânci, ochii…departe.

Kai îl urmări un timp, nu spuse nimic, dar când, pentru a treia oară într-o oră, Damon nu reacționă la nimic, se apropie de Eli.
–E rupt de noi.

– Nu… e rupt de el, zise Eli.

–  Noi încă suntem aici.

La prânz, Noah se așeză lângă Damon cu un pachet de biscuiți.
–Am furat ăștia din sala de protocol, sunt cu alune, preferații tăi.

Damon nu răspunse.
Noah întinse totuși mâna, desfăcu pachetul și lăsă biscuiții între ei.
– Poate nu azi. Dar mâine… o să vrei unul, eu pot aștepta.

După-amiază, Kai stătu cu el pe bancă, în curtea campusului.
Nu-l întreba nimic, doar îl privea în liniște, apoi scoase o foaie și începu să deseneze.

Damon, fără să vrea, privi peste umăr, privi desenul…era chipul lui, dar nu cum era acum ci cum era când râdea.

Kai îi zâmbi.
– Uneori, trebuie să ne aducem aminte cine suntem.

Damon însă rămase la fel , fără nici o reacție…

Seara, Eli intră în cameră și stinse toate luminile și se așeză pe podea, în fața patului lui Damon.
– Nu te vom forța, nici să vorbești, nici să zâmbești.
-Dar nici nu plecăm.
– Și nici nu te lăsăm singur….niciodată.

Damon închise ochii, un singur gând îl ținea legat de realitate, ca o ancoră caldă într-o mare de întuneric:

Dragostea lor.

Necondiționată…incomodă…dar adevărată.

Poate că nu înțelegea încă ce i se întâmpla, dar știa că nu va cădea.
Pentru că ei erau acolo și întotdeauna fuseseră.

Eli îl privi mai atent și se ridică rapid în picioare.

–Ridică-te…Mergem undeva, zise  scurt, fără să accepte un refuz.

– Dacă te târâm e mai penibil, adăugă Noah, trăgându-l deja de hanorac.

Kai  în schimb nu spuse nimic, doar îi atinse brațul cu o ușoară încruntare pe chip.
Damon nu opuse rezistență, pentru că în ciuda oboselii, știa exact unde aveau să ajungă.

Dealul…Fosta moară…Ruinele…Casa lor.

Pe vremea când erau copii, acel loc fusese căminul lor secret…o  moară părăsită, transformată de ei într-un templu al libertății, al pacturilor și al poveștilor.

Acum, era o ruină dar nu și pentru ei.

Pentru ochii mundeni, era o construcție veche, uitată.
Pentru ei… era totul.

Pășind prin pădure, lumina se schimba ușor, ca și cum un filtru nevăzut se activa, odată ce trecură de anumiți copaci, realitatea se curbă ușor, iar aerul deveni dens și familiar și ei fură ascunși de ochii lumii.

Ajunși la poarta crăpată, care închidea moara, o atingere discretă din partea lui Kai și zidurile se luminară slab, ca și cum își amintiră de ei.

Ruinele erau decorate cu resturi de picturi, simboluri, pietre așezate în cercuri, fire de ață colorate și bucăți de sticlă colorată care încă proiectau lumini jucăușe pe podeaua spartă.

Noah se așeză pe una dintre pietrele vechi, trântindu-se cu un oftat.
–Aici… nu mințim, aici nu ne prefacem.

Kai se aplecă și puse o mână pe sol.
– Aici e locul nostru, ne-a ținut vii și ne țin împreună.

Eli se apropie de Damon și îl împinse ușor pe o bucată de zid.
–Trebuie să ne vorbești să spui, să rupi din tine ce te macină ca apoi să te eliberezi.

Tăcerea lui Damon fu grea, dar privirea lui era moale fragilă….în sfârșit, vorbi.

–La etajul frăției, într-o cameră de la etaj m-am întâlnit cu tipul de acum două dimineți, când l-am văzut… ceva din mine s-a deschis…ca o ușă ruginită care nu a fost atinsă de ani….și în spatele ei… nu știu ce e, dar mă cheamă.

Se opri.

– Ochii lui… erau în gândurile mele fără să vreau…m-au… rupt...m-au prins în vraja lor și de atunci, nu mă mai regăsesc întreg.

Kai lăsă privirea în pământ, Noah strânse pumnii iar Eli… se apropie și îi puse mâna pe piept, chiar peste pandantiv.

-Ascultă-mă bine, Damon, ce ai văzut, ce ai simțit, ce o să vină… toate astea pot să te atingă, dar nu te pot distruge, nu cât suntem noi aici.

Kai ridică privirea:
-Noi suntem un cerc ,un pact, o legătură veche și sfântă.

– Ne putem pierde în noi, dar niciodată unii de alții, zise Noah.

Se apropiară. Toți patru, ca atunci când erau copii și își promiteau în șoaptă că vor fi mereu împreună, frunțile aproape și pandantivele pulsau slab.

Și, pentru o clipă, Damon simți din nou centrul, nu totul era limpezit ,nu avea încă răspunsuri.
Dar avea un loc unde putea cădea, dacă avea să se rupă.
Și acela era brațele fraților săi.

După ce apele se liniștiră, cei patru coborâră în tăcere de pe deal având pașii mai ușori și inimile, ceva mai împăcate.

Damon părea diferit, nu în totalitate liniștit pentru că acei ochii ciudați încă îl bântuiau dar mai conținut, ca o furtună care învață să respire.

Noah îl strânse de umăr, Kai îl atinse ușor pe spate, iar Eli, fără să spună nimic, îi dădu pandantivul lui Damon înapoi, pe care îl ținuse în palmă cât vorbiseră.

Împreună…mereu împreună.

 După ce trecură dincolo de pădure, după ce vraja protectoare se închise la loc peste ruine,  ceva se mișcă. Era ca o vibrație slabă, ca o undă prin piatra moale a zidurilor căzute.

O frunză se ridică singură de pe pământ, o bucată de geam colorat tremură în tăcere și în mijlocul ruinelor, acolo unde stătuseră cei patru, o umbră păru să se nască.

Nu era într-o formă clară, dar se simțea , putea auzi și putea înțelege.

Precum un gând care se răspândește în tăcere, ca o promisiune în gândul cuiva.

„Unul dintre voi va ceda. Și atunci, voi intra.”

Coborâseră deja o bună parte din deal, când Kai simți toate astea și se opri brusc.

– Stați.…vocea lui tăiată îi opri și pe ceilalți, Damon se întoarse primul, Eli își încordă maxilarul, Noah se uită în sus, spre vârful colinei.

Ceva era greșit, foarte….foarte greșit

–Zidurile… unde sunt? șopti Kai a cărui voce tremura…

Tăcerea căzu peste ei ca o ploaie rece.

Ruinele, cu picturile lor, cu geamurile colorate, cu firele de lumină slabă care le protejau de ochi străini… dispăruseră, nu existase  explozie, nu  se prăbușiseră, acele ziduri pur și simplu părea că se dizolvaseră…

Ca și cum o mână invizibilă le-ar fi șters încet de pe suprafața lumii.

În locul lor, aerul tremura, pământul pulsa, iar spațiul pe care-l ocupaseră devenea… gol….un gol absurd

Noah făcu un pas înapoi.
– Ce dracu’…

Eli era deja în alertă, trase pandantivul de la gât și simți cum vibra de parcă ar fi vrut să fugă din pieptul lui.

– A fost cineva acolo după noi, zise.

– Cineva care n-avea voie să fie acolo.

Kai rămase nemișcat, cu ochii larg deschiși.
–Locul ăla nu doar că ne proteja… ne ținea împreună, dacă a fost șters…

-…înseamnă că cineva încearcă să rupă legătura, completă Damon.

– … și începe cu trecutul, spuse privind cum și ultima bucată de piatră era înghițită de aer, ca și cum n-ar fi existat niciodată.

Cei patru frați….aveau acum un singur gând.

“Suntem vânați. Și nu mai avem unde să ne ascundem.”