Cei patru- Romanul – Capitolul 23

Ultima viață

Aven stătea în mijlocul camerei, înconjurat de privirile celor patru frați. Noah încă părea sceptic, dar tăcea. Kai își ținea brațele încrucișate, atent la fiecare gest. Eli, mereu cel care simțea mai mult decât arăta, părea deja afectat. Damon, lângă el, păstra contactul vizual — o ancoră tăcută. Aven înghiți în sec.

— Nu pot să vă spun tot… dar pot să vă spun cât îmi este îngăduit. Poate așa o să înțelegeți de ce am tăcut, de ce am făcut unele alegeri care v-au părut trădări.

Se opri, privind podeaua, respirând adânc.

— Eu și Damon… ne-am găsit în fiecare viață a lui. Fie că erați oameni simpli, fie că erați altceva… fiecare început era diferit, dar sfârșitul era mereu același. Nu înțelegeam nimic, apoi se întâmpla ceva ciudat și am realizat… am realizat de ce nu puteam rosti niciodată ce urma.
Privirea i se înăspri.
— Damon murea, eu rămâneam, iar Ella… Ella plătea dacă eu făceam ceva.

Noah ridică o sprânceană.

— Cum adică plătea?

Aven inspiră adânc.

— Au început cu răni, accidente… toate asupra vieții ei, pentru că ea este… parte din mine. Este ultima care poate ține în echilibru firul vieților noastre.

Toți patru încremeniră. Eli făcu un pas înainte.

— Ce înseamnă „ultima”?

Aven îl privi; ochii lui erau goi de apărare.

— Înseamnă că, dacă blestemul nu e rupt acum… dacă bucla se repetă din nou… ea dispare. Definitiv.

Kai își lăsă mâinile în jos.

— Și ce te face să crezi că viața asta e „ultima”?

— O simt, răspunse Aven fără ezitare.

-Nu știu să vă explic în termeni exacți, dar o simt în corp, o port în vise, în modul în care timpul se frânge în jurul ei, al meu, al vostru. Noi… eu și Ella nu am murit niciodată, dar am simțit moartea voastră constant.

Aven închise ochii câteva secunde.

— Încă de la început am avut destinele legate cu toți. Când am făcut legământul cu Damon, am creat o legătură cu fiecare în parte. Din ziua aceea am simțit tot ce avea legătură cu voi.

Damon păstra tăcerea, dar ochii îi erau umezi; începea să înțeleagă că iubirea lor nu era doar o chemare, ci o cursă împotriva unui ceas care ticăia cu disperare.

Aven continuă:

— Și nu doar Ella. Dacă bucla nu e ruptă acum… nici voi nu veți mai reveni.

Un fior rece trecu prin cameră.

— Nici eu, nici voi, nici Damon… asta e ultima rundă, ultima șansă. Fie o rupem, fie ardem cu totul.

Tăcerea deveni grea, densă. Fiecare dintre cei patru simțea, în felul său, că nu mai e cale de întoarcere. Noah fu primul care izbucni:

— Nu pot să cred că am ajuns să discutăm despre „vieți anterioare” ca și cum ne-am uita la albume foto!

— Poate ar trebui să începem să ne uităm mai atent la acele „albume”, spuse Eli, calm, dar cu un tremur în voce.

-Dacă ce spune el e adevărat, atunci tot ce ni s-a întâmplat, tot ce am simțit, toate visele… sunt piese din același puzzle.

Kai păși spre Aven, privind fix în ochii lui:

— Ai spus că v-ați găsit în fiecare viață. Cum erau acele vieți? Cum era Damon în ele?

Aven oftă adânc. Se întoarse spre Damon, apoi își coborî privirea.

— Prima dată… erați toți cavaleri, iar el era cel mai tânăr. Râdea mult, nu-și purta sabia corect și mi se părea enervant de perfect.
— A murit pentru mine în bătălie, strigându-mi numele.

Eli simți pielea făcându-i-se de găină.

Aven continuă, cu voce joasă:

— Apoi a fost viața în care erați într-un trib izolat, de munte. Damon era fiul liderului, avea ochii aceștia… și același curaj nebun.
— V-au ars de vii. Credeau că sunteți vrăjitori… ceea ce și erați.

Noah își acoperi gura cu mâna, incapabil să spună ceva.

— Au fost vieți în care m-ai urât, Damon, în care nu m-ai recunoscut, și vieți în care m-ai iubit atât de tare, încât ai renunțat la tot.

Îl privi din nou.

— În una dintre ele ai fost poet, în alta un prinț căsătorit cu o femeie pe care n-ai iubit-o niciodată. În alta, soldat. Iar în viața cea mai scurtă… copil: ai murit la doisprezece ani, iar eu te-am ținut în brațe până când nu ai mai respirat.

Ochii lui Aven se umplură din nou.

— Și de fiecare dată am încercat să te salvez, să rup bucla, dar nu am reușit, pentru că mereu ajungeam să mă prăbușesc în agonie. Atunci realizam că Ella era rănită. Voi nu puteți înțelege… voi ați murit, ați revenit și ați murit din nou. Ați făcut asta de sute de ori. La fiecare reînviere, durerea morții trecute se estompa — uitați. Eu nu. Eu nu am uitat. Secole… secole întregi am umblat pe acest pământ într-o agonie. Am vrut să mor… dar, la naiba, mă aflu într-o piesă de teatru tragică ce râde la nesfârșit de mine… pentru că eu nu pot muri.

Camera devenise aproape ireală, ca și cum cuvintele lui schimbaseră gravitația.

Damon făcu un pas spre el.

— Și de ce simți că acum e diferit?

Aven ridică ochii.

— Pentru că, de data asta, nu e doar între noi doi. Aici, în prezent, sunteți toți patru împreună. Asta nu s-a mai întâmplat niciodată. Erați ori doar doi dintre voi, ori separați, aruncați în colțurile lumii.

Kai își trecu mâna prin păr, vizibil marcat.

— Deci cheia e… în noi. În cei patru?

— Da, șopti Aven, și în ceea ce alegem să facem, înainte să fie prea târziu.

Cuvintele rămăseseră suspendate în cameră ca o ultimă suflare. Atunci Noah se clătină ușor și puse mâna la tâmplă.

— Aghh… ce naiba…?

Toți se întoarseră spre el.

— Noah? întrebă Damon, imediat alert.

— Mă doare… ceva… în cap. Nu e o durere obișnuită, e ca și cum ar striga cineva în mine…

Eli fu deja lângă el, sprijinindu-l.

— Ce simți? Ce este?

— O imagine… una pe care n-am văzut-o niciodată, dar parcă e a mea. Văd o pădure arsă, o fată care țipă și eu… țin în mâini o brățară de os.

Kai îngheță.

— Brățară de os? Asta e din legendele vechi… simbol de legământ.

Noah închise ochii, trăgând aer adânc.

— Nu-mi amintesc nimic clar, dar simt că e ceva care vrea să se trezească în mine, ceva care nu are răbdare.

Aven păli ușor.

— E prea devreme… blestemul simte că vorbim. Vrea să ne oprească.

Damon privi spre frații lui.

— Atunci trebuie să grăbim pasul. Nu mai e timp.

Se întoarse spre Aven.

— Ne-ai spus că noi patru suntem cheia. Bun, atunci începem. Dar dacă nu poți spune tot…

Se întoarse spre Eli.

— Poate unul dintre noi va vedea, sau va auzi, sau va simți… ceva din mintea ta. Să te citească.

Eli încuviință ușor, calm, dar hotărât.

— Dacă blestemul e o buclă, poate că o putem rupe din interior.

Kai adăugă, pe un ton serios:

— Trebuie să mergem acolo unde a început totul.

Damon privi spre Aven.

— E timpul să ne întoarcem în locul unde a fost făcut legământul. Tu știi unde este.

Aven închise ochii. Știa exact unde trebuie să meargă.

— În sanctuar.

Tăcerea se lăsă din nou peste cameră, densă, ca o presimțire. Apoi, cu voce joasă, dar clară, Aven întoarse capul spre cei trei frați și întrebă, privind în ochii fiecăruia:

— Dar voi? Voi știți… despre puterile voastre?

Toți se înțepeniră, uimiți. Noah clipi, Kai făcu un pas înapoi, Eli își încruntă fruntea, iar Damon — pentru prima dată în acea seară — rămase fără replică.