Cine iubește pe cine – Capitolul 83

Câmpul magnetic produs de fabrica de magneți afectase grav semnalul dispozitivului de urmărire, ceea ce făcu ca dispozitivul de localizare să nu poată indica decât o locație aproximativă cu o rază de aproape cinci kilometri.

Deoarece zona se afla într-un loc izolat, aproape că nu existau camere de luat vederi după ieșirea de pe autostradă. Era noaptea târziu, ceea ce era un inconvenient. Căutară cea mai mare parte a nopții în cele trei puncte țintă, până pe la patru dimineața, când cerul era alb, doar pentru a găsi mașina lui Lao Diao într-un depozit al unei fabrici de conserve.

Un grup de polițiști înconjură în liniște depozitul și începură să planifice un atac.

Li Shuo se uita la depozitul întunecat din depărtare, iar respirația lui devenea din ce în ce mai rapidă.

Zhao Jinxin era acolo? Cum se simțea? Oamenii ăia îi vor face zile negre?

O noapte întreagă fu torturat de propriile închipuiri, mai ales după ce dispozitivul de urmărire se defectase.

Shao Qun stătea sprijinit de portiera mașinii, cu fața posomorâtă în timp ce fuma o țigară, iar iarba din jurul picioarelor sale era plină de mucuri de țigară călcate în picioare.

Depozitul era neobișnuit de liniștit, nu era nici măcar un paznic de noapte afară. Căpitanul era îngrijorat că ostaticii fuseseră mutați și decise să acționeze înainte de răsărit. Un grup de polițiști înconjură în liniște depozitul.

Inima lui Li Shuo se strânse în gât, ochii lui urmărindu-i pe ofițeri. Dar, pe măsură ce se apropiau de depozit, aceștia se făcură una cu întunericul, dispărând din vedere.

Deodată se auzi un zgomot subtil, care ieșea în evidență în liniștea din jur.

Apoi se făcu liniște. Nu se auzea niciun sunet de amenințări sau de luptă, ca și cum toată lumea ar fi fost anihilată în noapte.

Palmele lui Li Shuo erau umede de transpirație, iar ochii îi erau îmbibați de sudoarea care îi curgea de pe frunte.

Dintr-o dată, o lumină slabă se zări în depozit, iar walkie-talkie-ul din mâna căpitanului scoase un sunet și apoi răsună vocea ofițerului de poliție:

– Căpitane, scena este sigură. Situația ostaticului nu este foarte bună, veniți să aruncați o privire.

Vocea era plină de o tensiune reprimată în mod deliberat.

Li Shuo și Shao Qun o luară la fugă spre depozit aproape în același timp

Lucrurile nu merg bine, lucrurile nu merg bine, lucrurile nu merg bine!

În mintea lui Li Shuo răsunau aceste cuvinte la nesfârșit, iar inima lui era pe punctul de a-i fi smulsă din piept!

Ușa depozitului fu deschisă din interior, urmată de faruri puternice și întregul depozit fu luminat.

Shao Qun se repezi primul în depozit, apoi se opri brusc.

Li Shuo zări sângele, se împiedică și aproape căzu dar își folosi aproape toată forța pentru a se susține și fugi în depozit.

Era un depozit deosebit de modest, cu o suprafață de trei sau patru sute de metri pătrați, unde erau îngrămădite conserve, așa că nu părea foarte spațios.

Acum, conservele erau împrăștiate peste tot pe podea, și oameni zăceau pe jos, unii cu membrele răsucite în moduri ciudate, unii sângerând, cei mai mulți inconștienți, iar câțiva încă se rostogoleau și plângeau.

Inima lui Li Shuo tremură de frică, iar ochii i se  măriră urmărindu-i  pe acești oameni până când înăuntru îl văzu pe Zhao Jin Xin, care își îmbrățișa genunchii și își îngropa capul, ghemuit într-un colț.

Era îmbrăcat doar cu un pulover alb, cu multe pete de sânge.

– Jin Xin … strigă Li Shuo alergând rapid spre Zhao Jin Xin. După ce se opri o clipă începu să strige:

– Unde este doctorul?! Aveau paramedici cu ei.

Shao Qun, însă, părea ușurat.

– Este bine, du-te și cheamă-l.

Dar când Li Shuo se uită la Zhao Jin Xin, acesta nu părea să fie bine. Tremurând  se ghemui în fața lui Zhao Jin Xin, strigând ușor:

– Jin Xin?

Zhao Jin Xin nu-și mișca niciun mușchi, iar Li Shuo observă că ambii pumni  zgâriați, iar mâinile îi erau acoperite de sânge uscat.

Li Shuo întinse mâna și-i atinse capul lui Zhao Jin Xin în timp ce vorbea încet.

– Jin Xin, sunt Li Shu.

Corpul lui Zhao Jin Xin se mișcă puțin, dar în loc să ridice capul, îl apucă de încheietura mâinii pe Li Shuo și se ținu doar de ea.

Ochii lui Li Shuo se umeziră instantaneu, se aplecă și-l îmbrățișă pe Zhao Jin Xin, apăsând capul pe pieptul lui în timp ce suspina:

– Jin Xin, eu sunt.

Zhao Jin Xin întinse încet mâna și-l îmbrățișă pe Li Shuo, spunând cu o voce obosită și respirând greu:

– Li Shu …

– Da, eu sunt, ce-i cu tine? Ești rănit?

– E atât de întuneric, atât de întuneric, mi-e frică, spuse  Zhao Jin Xin împingând cu disperare capul spre pieptul lui Li Shuo, ca și cum ar fi vrut să se îngroape în corpul lui pentru a găsi acel sentiment cald de siguranță.

– Nu-ți fie frică, nu-ți fie frică. Este lumină peste tot, sunt aici, nu mai este întuneric deloc, nu va mai fi niciodată întuneric, nu-ți fie frică.

Li Shuo îl îmbrățișă și el pe Zhao Jin Xin cu o forță atât de mare de parcă voia să i-o transmită lui.

– Li Shu, Li Shu, Li Shu, Li Shu.

Zhao Jin Xin rosti în mod repetat acest nume, de parcă era un foc în cel mai adânc și disperat întuneric care putea să-i lumineze lumea.

Li Shuo simți un lichid fierbinte curgându-i pe față și ochii i se încețoșară. În acel  moment realiză NIMIC, NIMIC nu se putea compara cu faptul că această persoană era sănătoasă și în siguranță în fața ochilor săi. Indiferent prin câte lucruri rele trecuse în această perioadă, atâta timp cât Zhao Jin Xin era bine, nu s-ar mai fi plâns nici măcar un pic.

Li Shuo își șterse lacrimile cu mâna și-l mângâie pe spate pe Zhao Jin Xin:

– Jin Xin, ești rănit? Lasă-mă să verific.

Zhao Jin Xin clătină din cap și se agăță de Li Shuo pentru a se salva.

– Uită-te la toți cei de pe jos. Nu văd nimic în neregulă cu el.

Apoi căpitanul le ordonă ofițerilor să îl transporte la mașină, în timp ce paramedicii îi aplicau tratamentul de bază.

Li Shuo își răsuci capul și se uită la oamenii lui Lao Diao. Unii aveau răni minore, alții aveau răni grave. Degetele lui Lao Diao erau însângerate și  Xu Da Rui era prăbușit într-un colț, cu fața acoperită de sânge, dar era încă conștient, uitându-se la ei cu ochii deschiși. Ochii lui eraucenușii și fără viață.

Lao Diao îl privi pe Li Shuo cu ochi lipsiți de viață și spuse printre dinții încleștați:

– Așteaptă să ies … afară …

Li Shuo se uită la el cu un aer sumbru.

– Când vei ieși, dacă îndrăznești să vii la noi, te voi face să regreți că ai ieșit.

Apoi făcu o pauză și spuse cu o voce înfricoșătoare:

– Te voi face să regreți că ai trăit.

Un geamăt răgușit scăpă din gâtul lui Lao Diao.

Shao Qun se apropie și apăsă pe capul lui Zhao Jin Xin:

– Dacă-l ții mult timp într-un mediu întunecat va fi deosebit de agresiv. Grăbește-te și du-l la mașină.

Li Shuo îl ajută pe Zhao Jin Xin să se ridice în picioare,acesta agățându-se de el de ca și cum nu ar fi avut oase. Li Shuo îl cuprinse cu brațele și-i șopti cuvinte de alinare în timp ce ieșea afară.

În timp ce trecea pe lângă Xu Da Rui, Li Shuo îl privi cu răceală fără să se oprească din mers.

– Li Shuo …, strigă Xu Da Rui.

– Vreau să vorbesc cu tine …

– Păstrează ce ai de spus pentru judecător.

– Doar …… o singură frază, Li Shuo, de dragul fostei noastre prietenii. Lasă-mă să-mi cer … scuze …. față de tine.

Li Shuo se opri și se uită la Xu Da Rui, a cărui față era acoperită de sânge și un braț îi fusese răsucit.

– Dage, îmi pare rău … , spuse Xu Da Rui în timp ce îi curgeau lacrimi pe obraji:

– Îmi pare rău, sunt un ticălos. Îmi pare rău pentru tine, îmi pare rău pentru fiica mea …

Li Shuo își coborî privirea.

Xu Da Rui se uită la Li Shuo și-l imploră.

– Am …… ceva ce vreau să îi dau fiicei mele. Ajută-mă să i-l dau, bine?

– Poți convinge poliția să ți-o transmită.

– Nu, nu vreau să știe …… Las-o să creadă că sunt mort și dă-i-o tu din partea mea, bine? Spune-i doar că am plecat, sau că sunt mort, sau orice altceva. Amice, te rog.

Li Shuo suspină, i-l dădu pe Zhao Jin Xin lui Shao Qun și se apropie. Se ghemui și se uită la înfățișarea nenorocită a lui Xu Da Rui, apoi întinse mâna.

– Xu Da Rui, acesta este ultimul lucru pe care îl voi face pentru tine. Când erai tânăr, tu m-ai tratat cu bunătate, dar acum dușmănia și ranchiuna, ți le voi plăti.

Cu toate acestea, Xu Da Rui nu se mișcă, ci se uita fix la Li Shuo.

– Vreau să te întreb, de ce, de ce nu m-ai ajutat să plătesc banii înapoi imediat? Este evident că ai bani, este evident că vrei să mă ajuți …

– Pentru a-ți da o lecție ca să nu mai joci în viitor. Nu puteai să te gândești singur la asta? spuse Li Shuo cu indiferență.

– Eu, am crezut, am crezut, am …… ha, ha, ha, …, Xu Da Rui râse brusc cu voce tare, plângând și râzând în același timp, de parcă ar fi înnebunit.

Li Shuo se încruntă.

– Li Shuo …… Li Dage, dacă mă ajuți, nu este …… totul va fi bine acum,  …… că nu va trebui să mă întorc la închisoare? Xu Da Rui se uită la Li Shuo, ochii lui devenind treptat resemnați.

– De ce te bucuri de glorie și bogăție? Doar soția și familia mea să fie împrăștiate?

Li Shuo rămase șocat.

Apoi mâna lui Xu Da Rui care se odihnea pe o parte se ridică brusc, strângând în mână un cuțit a cărui lamă străluci!

Li Shuo se feri, dându-se violent înapoi, în timp ce Xu Da Rui zvâcni brusc ca o străfulgerare, vârful lamei sale îndreptându-se direct spre el!

– Jin Xin…, strigă Shao Qun, iar în secunda următoare, Li Shuo fu împins cu forță și căzu la pământ, apoi se ridică rapid.

Timpul păru că se oprește în acel moment.

Xu Da Rui, cuțitul lui Xu Da Rui și Zhao Jin Xin, deveniră o singură imagine în ochii lui și, deși totul dură doar o clipă, i se păru suficient de lungă pentru ca el să-și privească întreaga viață.

Dacă ar fi rămas ghemuit acolo unde era, ar fi avut deja o gaură însângerată în corp, dar Zhao Jin Xin era cel care stătea acolo în locul lui, apucând cu mâna lama cuțitului lui Xu Da Rui, vârful lamei străpungându-i deja puloverul.

Sângele se prelingea pe mâna lui Zhao Jin Xin.

Ochii lui Xu Da Rui erau deja distorsionați de un amestec de nebunie și frică, și tremura în timp ce slăbea strânsoarea mânerului cuțitului. În secunda următoare, fu lovit cu piciorul în față de Zhao Jin Xin, și bărbatul mare de un metru și nouă zeci de centimetri zbură de lângă ei.

– Jin Xin! strigă Shao Qun revenindu-și în simțiri și alergând spre el cu ochii roșii.

Zhao Jin Xin îi dădu drumul la mână și cuțitul căzu la pământ, palma lui fiind însângerată.

Shao Qun prinse cuțitul însângerat cu o mână, intenția de a  ucide citindu-i-se în ochi în timp ce se îndrepta spre Xu Da Rui.

Câțiva ofițeri se grăbiră să-l rețină.

Li Shuo se repezi lângă Zhao Jin Xin și apăsă cu putere artera cu degetul mare, cu vocea tremurând de nerecunoscut:

– Jin Xin, Jin Xin, unde este doctorul? Doctore!

– Lua-te-ar naiba Li, o să te omor!  Răcni Shao Qun.

– Dage are o tulburare de coagulare! A sângerat foarte mult! Nu te pot cruța …

Ofițerii se luptau pentru a-l ține la pământ.

Zhao Jin Xin gâfâi disperat și se uită la mâinile sale, cu fața palidă.

– Unde este …… jacheta mea?

– Ce? Jin Xin, Jin Xin …, spuse Li Shuo tremurând de frică.

– Nu-ți fie frică, nu-ți fie frică, avem un doctor. Mergem imediat la spital.

Paramedicii veniră în fugă.

– Jacheta mea, spuse  Zhao Jin Xin scrâșnind din dinți.

– Este trombină în …… buzunarul jachetei, unde este jacheta mea?

– Jacheta? Jacheta ta? spuse Li Shuo făcând un tur disperat al depozitului și când văzu colțul hainei negre într-o grămadă de cutii de conserve prăbușite,  arătă spre locul acela șuierând:

– Ia haina aia, repede!

Doctorul îi luă mâna lui Zhao Jin Xin din mâna lui Li Shuo, dar cealaltă mână a lui Zhao Jin Xin încă-i ținea strâns mâna lui Li Shuo, iar ochii lui continuau să se uite la el. Acei ochi erau plini de neputință și neliniște, era atât de sfâșietor.

Zhao Jin Xin îi spuse mecanic doctorului:

– Am hemofilie ușoară A, grupa sanguină AB și un istoric de alergii la medicamente …