CORSARUL- Capitolul 7

Stropii reci îi biciuiau fața cu furie, făcându-l pe bărbatul ce stătea la timonă să își mijească pleoapele pentru a vedea ceva în fața lui. Din când în când arunca priviri îngrijorate busolei care era ancorată deasupra timonei pe care încerca cu toată forță să o controleze.

Felinarele agățate peste tot pe navă aruncau raze difuze din cauza legănatului haotic al ambarcațiunii. Chiar dacă avea dimensiuni considerabile și era dotată cu cinci catarge, furia valurilor o făcea să se legene ca și cum ar fi fost doar o barcă pescărescă. Parcă însuși Poseidon se ridicase din adâncurile mării pentru a se răzbuna pe oamenii ce îi încălcau teritoriul.

– Oamenii sunt ancorați? îl întrebă Blak pe Colin, când îl văzu lângă el.

Cu un an în urmă pierduse cinci oameni într-o asemenea furtună. Fuseră măturați pur și simplu de valurile de pe punte, iar de atunci niciun marinar nu mai avea voie să stea pe punte în timpul unei furtuni, chiar fiind și de intensitate mică, dacă nu era ancorat cu o funie legată în jurul mijlocului. Chiar dacă erau aruncați peste bord rămâneau agățați și nu cădeau în apă fiind pierduți pentru totdeauna.

– Da, toți sunt în regulă, strigă pentru a se face auzit peste vacarmul din jur.

– Deocamdată, mai adăugă privind îngrijorat  busola.

– Am deviat deja de la traseul inițial, strigă spre căpitan.

– Nu contează unde ne duce, atâta vreme cât nu ne aruncă în recifuri, strigă și el, înfigându-și mai bine tălpile în podeaua din lemn pentru o mai bună stabilitate.

Pelerina lungă și gluga trasă pe cap îl făceau să semene el însuși cu o creatură ieșită din adâncuri. Chiar dacă avea eșarfa legată în jurul frunții, părul îi cădea în jurul chipului umplându-l și mai mult cu apă.

În clipa aceea nu contau confortul sau disconfortul lui, toată concentrarea era alocată asupra navei și hotărârii de a o ține la suprafața apei învolburate.

Și Colin era de asemenea îngrijorat, privind pe sub gluga îmbibată de apă marea ce încerca să îi tragă în adâncuri. Acum era pur și simplu o luptă pentru supraviețuire. Trecuseră prin atâtea furtuni de nici nu le mai știau numărul și de fiecare dată ieșiseră învingători iar acum vroiau să aibă aceeași soartă. Chiar dacă nava avea să nu fie în condiții bune, acest aspect făcea parte din tributul plătit naturii. Ăsta era un preț prea mic în comparație cu pierderea unei vieți.
Aceasta era motivația supremă ce îl făcea să lupte cu stihiile naturii.
Era responsabil pentru viața fiecărui om pe care îl avea la bord și trebuia ca fiecare marinar să se întoarcă la familia care îl aștepta acasă.