Cuibul Viperelor – Capitolul 12

Cuibul Viperelor – Capitolul 12

ROXY

 

 

Garett și Diesel pleacă împreună cu Ryder, urmându-l ca niște animăluțe, doar după ce Diesel îmi suflă un sărut. Psihopatul… Mă lasă cu Kenzo, pe care îl simt cum se holbează la partea laterală a feței mele.

 – Poți să exloprezi apartamentul dacă vrei.

– Ce? Nu ai de gând să mă închizi la loc?

 

– Doar dacă ești cuminte.

Atunci se apleacă mai aproape.

-Asa că, fii cuminte.

 

Îi sună telefonul, iar el îl ridică, ridicându-se de la masă și ieșind afară. Se sprijină de balcon în timp ce vorbește, iar eu îl privesc, întrebându-mă dacă nu cumva este o capcană. Cui naiba îi pasă? Chiar dacă știu că nu are rost, sar în sus și încerc ușa din față. Dar e încuiată. Suspinând, mă uit în jur la restul apartamentului înainte de a mă decide să explorez așa cum a spus el. Nu am nimic altceva de făcut și s-ar putea să găsesc ceva la îndemână.

 

Mă îndrept mai întâi spre etaj, picioarele mele goale plescăind de sticlă. În partea de sus se află ceea ce pare a fi o bibliotecă, cu un covor de blană în mijloc și biblioteci antice imense, din podea până în tavan. Este destul de impresionant, de fapt. Există un coridor în stânga și unul în dreapta. Eu aleg stânga. Prima ușă este încuiată, dar aud zumzetul calculatoarelor din spatele ei. Poate o cameră de securitate?

 

Următoarea ușă este de asemenea încuiată, dar aceasta are un scaner pe ea, așa că mă dau înapoi, știind că nu vor ca cineva să ajungă la ceea ce se află acolo. Ușa imediat următoare este descuiată, așa că mă strecor înăuntru și mă uit în jur.

 

Este de două ori mai mare decât camera mea, dar la fel de ordonată. Un pat mare, metalic, jos, este așezat pe peretele din dreapta. În fața mea se află din nou alte ferestre din podea până în tavan. Nu există televizor și nici măcar prea multă mobilă. Doar un birou cu nimic pe el în afară de un pix și un blocnotes, dar sertarele sunt încuiate – le-am încercat. Pe podea este un covor super moale, în care picioarele mele se scufundă în timp ce mă plimb.

 

Lenjeria de pat este atât de dreaptă și de perfectă, încât sar pe ea doar ca să o șifonez puțin. Materialul gri mătăsos se încrețește sub mine în timp ce mă rostogolesc înainte de a mă ridica și de a zâmbi la lucrarea mea.

 

La fel ca și camera mea, există două uși, una duce la o baie și primele semne de viață cu articole de toaletă și un coș pe jumătate plin. Cealaltă ușă este un dulap, care este umplut cu costume în stânga și pantofi strălucitori în spate, cu două perechi de adidași dedesubt. Greu să ți-l imaginezi pe Ryder în ei. În dreapta se află ceea ce pare a fi pantaloni de jogging și cămăși gri, pantaloni de pijama și boxeri. Îmi trec mâna peste hainele perfect călcate și atârnate, înainte de a-mi veni un gând rău în minte.

 

Este meschin, dar, sincer, nu se așteptau să stau și să îi aștept ca un câine, nu-i așa? Am această nevoie de a-i forța, de a afla ce sunt dispuși să facă. Mă întorc în baie, căutând prin dulapuri până când găsesc ceea ce caut, apoi, chicotind, mă întorc la dulapul lui. Alegând primul costum, târăsc foarfeca prin material, tăind și tăind până când este distrus.

 

Las doar unul neatins, rânjind. Mă uit la miile și miile de kilograme de costume perfect croite, care acum zac în zdrențe. Mândră de mine, las foarfecele în urmă și ies din camera lui. Acum, ce pot face cu celelalte?

 

Întorcându-mă pe lângă bibliotecă, mă deplasez pe celălalt coridor până la alte trei uși. Îmi bag capul în primele două. Prima este cu siguranță camera lui Diesel, este vopsită în negru, cu tăieturi de piele și jachete aruncate peste tot. Patul îi este nefăcut, iar camera este dezordonată. Sunt brichete pe măsuța de alături și țigări, iar eu mă încrunt când zăresc niște chiloți pe perna lui, care seamănă suspect de mult cu ai mei.

 

Dând din cap, îi părăsesc camera singură. Cine știe ce ține acolo. Următoarea este mai ordonată, mai curată, dar mai locuită. Pe măsuța laterală se află un pachet de cărți, deci trebuie să fie a lui Kenzo. Nu vreau să fiu prinsă spionând așa că, mă strecor în ultima cameră.

 

Aceasta trebuie să fie a lui Garrett.

 

Tipul mare e înfricoșător, foarte înfricoșător. Adică m-ar putea face bucăți fără să clipească, dar nu pare să știe că exist, ceea ce mă face curioasă. El nu e ca ceilalți, de ce?

 

Are un sac de box atârnat într-un colț, care pare foarte uzat. În celălalt colț este împins un pat king-size cu cearceafuri închise la culoare. Tot peretele din spate este vopsit în negru și deasupra lui sunt atârnate lumini în stil industrial. Celălalt perete este din cărămidă aparentă. Există un televizor vizavi de pat, cu stive și stive de DVD-uri sub el. Văd câteva filme de groază de modă veche, se pare că este un dependent de groază.

 

Nu sunt prea multe alte lucruri aici, în afară de haine și articole de toaletă. E ca și cum abia dacă locuiesc aici, locul ăsta e atât de… gol. Este nou? Sau chiar nu petrec prea mult timp aici? Suspinând, mă așez pe patul lui și mă uit la măsuța de alături. Deschizând-o cu curiozitate, scormonesc printre vechiturile de acolo înainte de a da peste o cutie de catifea.

 

Scoțând-o, o deschid și ochii mi se deschid. Este un inel, un inel al naibii de mare. Ce naiba…

 

– N-ar trebui să fii aici.

Îmi spune Kenzo din ușă.

 

Ridicând privirea, îl privesc în ochi fără să mă scuz.

 – Nu mi-ai spus să mă uit prin jur? Asta fac.

 

Închizând cutia, o pun cu grijă la loc în sertar. Garrett este căsătorit?

 

– Am spus.

El zâmbește.

– Va trebui să fiu mai atent la ce spun pe viitor, dar ceea ce am vrut să spun, Rox, este că nu poți fi aici.

 

– De ce?

Întreb, înclinând capul.

 

– Dacă Garrett te găsește aici… ei bine, nu va fi frumos. Poate că pare calm și stăpân pe situație, dar urăște femeile, așa că stai departe, bine?

El oftează.

 

Urăște femeile? De ce?

Insist, iar el dă din cap.

 

– Pui multe întrebări pentru un prizonier.

Murmură Kenzo, nu ca și cum ar fi un lucru rău. Ochii i se aprind.

Vrei să ne jucăm un joc?

 

Împotriva ta? Nu, mulțumesc.

 

Eu strâmb din nas.

De ce nu? Ți-e frică?

Mă tachinează el.

 

– Am văzut zarurile pe care le ții în buzunar, felul în care îți umblă privirea, lucrurile și cărțile din camera ta… nu e greu de dedus că îți place să  joci. Probabil că câștigi mult.

Ridic din umeri, ridicându-mă în picioare.

 

– Asta e adevărat. Dar dacă ți-aș spune că sunt proprietarul fiecărui cazinou, al fiecărui dealer de pe stradă și al fiecărui agent de pariuri din oraș?

Întreabă el, blocând ușa, cu brațul lui întinzându-și mâna.

 

– Atunci ți-aș spune că ai o problemă cu jocurile de noroc.

 

– Sau poate că doar îmi place să câștig.

 

Murmură el, ochii i se întunecă în timp ce îmi parcurg corpul. Înghit în sec, dar nu dau înapoi.

 

– Sau pur și simplu îți plac banii, ticălos lacom.

Pufnesc, încrucișându-mi brațele pentru a-i bloca privirea dar aceștia cad pe decolteul meu expus, iar el își linge buzele.

 

– Și asta.

 

– Ai de gând să te miști?

 

El mă privește, părând să delibereze întrebarea mea.

 

 – De ce nu ți-e mai frică de noi?

 

Bătăile inimii mele se triplează la asta. Dacă ar ști că mi-e frică de ei, dar înțeleg. De ce nu sunt un dezastru sentimental și plângăcios?

– Am fost speriată aproape în fiecare zi din viața mea, în cele din urmă, nu mai lași să te controleze și te obișnuiești atât de mult cu ea încât e doar o zi ca oricare alta.

 

El clipește, probabil că nu se aștepta la asta.

– Pot să înțeleg asta.

 

– Poți?

Răspund, înclinând capul. La naiba, de ce vorbesc cu ticălosul ăsta în loc să-i sparg capul și să încerc să scap?

 

Pentru că e prea calm, mult prea calm, de parcă ar ști că, chiar dacă reușesc să trec de el cumva, nu voi reuși să mă eliberez niciodată. Ceea ce îmi spune mai mult decât orice că nu va fi ușor să evadez din clădirea asta. Ceea ce are sens dacă e sediul Viperelor.

 

– Nu suntem atât de diferiți, Rox. Ar trebui să ții minte asta.

Își lasă brațul.

 – Camera ta este încă în reparații și, înainte să te duci să-i implori să te ajute, ei sunt ai noștri și nu le pasă. În schimb, hai să mergem să ne relaxăm.

 

– Să ne relaxăm?

Țip după el, în timp ce dă să plece.

 

– Să ne relaxăm! E ziua mea liberă, până la urmă!

 

El râde în timp ce eu stau acolo, dar nu vreau să fiu prinsă în camera lui Garrett dacă ceea ce a spus este adevărat.

 

Urăște femeile… de ce? La naiba, de ce îmi pasă?

 

Și de ce îl urmăresc pe Kenzo? Pentru că, sincer, ce altceva aș putea face? Aș putea la fel de bine să mă bucur de acest apartament de lux înainte de a evada.

 

Mă așteptam la tortura, sau măcar unul dintre ei să încerce să mi-o tragă până acum, dar nu au făcut-o, iar asta mă dă peste cap. Spun că sunt prizonierul lor, că pot face ce vor cu mine. Mă privesc cu ochi cruzi, dar nu mă ating… bine, în afară de Diesel, dar el e nebun.

 

Cred că eram extenuată. Kenzo a deschis televizorul și a pus un film de fete la întâmplare. Nu am vrut să-i spun că le urăsc, chiar dacă m-am ghemuit cât mai departe de el pe canapea. Scuza mea? Aveam nevoie să mă odihnesc, să mă mențin puternică, dar suna ca o minciună, chiar și pentru mine.

 

Când mă trezesc, sunt tot în aceeași poziție, dar am o pătură peste mine și soarele e mai jos pe cer. Kenzo este acolo, lângă mine, mai aproape decât înainte. Are piciorul încrucișat, cu piciorul sprijinit pe celălalt genunchi, cu o tabletă deschisă în poală, cu ecranul împărțit între ceea ce par a fi camere de supraveghere din interiorul cluburilor.

 

– Credeam că azi e ziua ta liberă.

Murmur, cu vocea aspră din cauza somnului.

 

El clipește și se uită la mine.

 – Dragă, Viperele nu-și iau niciodată o zi liberă. Prea mulți oameni de ucis, prea mulți bani de câștigat.

 

Căscând, mă ridic și mă întind, întinzând brațele și trosnindu-mi spatele. Când clipesc și mă uit, Kenzo mă urmărește cu ochi înfometați. Îmi parcurg corpul ca niște sfere de foc, iar eu mă retrag, întrebându-mă dacă acesta va fi momentul în care va ataca, dar tot ce face este să se uite înapoi la tableta lui.

 

Lingându-mi buzele, îmi încrucișez picioarele și mă întorc cu fața la el, ca să pot vedea oricare dintre loviturile care vin – un vechi obicei. El observă, bineînțeles, și se întoarce ușor spre mine, tastând pe tabletă.

 

– Ceilalți sunt încă afară?

 

– De ce? Ești nerăbdătoare să îi vezi?

 

Categoric nu, mă întrebam doar dacă trebuie să mă ascund deja.

Oftez, asta îl face să-și ridice capul.

Să te ascunzi?

 

Da. De tipul nebun și, ei bine, de cel care va fi supărat.

Răspund, întrebându-mă dacă Ryder mă va ucide când îi va vedea hainele, dar nu regret. Nenorocitul perfect o merita după dimineața asta.

 

Diesel e inofensiv… bine, asta e o minciună. Este inofensiv pentru noi. Dacă ne-ar omorî vreodată, ar fi pentru că nu ar avea de ales.

Kenzo ridică din umeri.

 

Și ești calm în legătură cu asta? Cum rămâne cu toți ceilalți? Îl provoc.

Ei sunt un joc corect. Replică el.

 

– Iisuse, e nebun la propriu, îți dai seama de asta, nu?

Aproape că țip.

 

Kenzo își ridică privirea, iar eu văd în ochii lui același întuneric pe care îl au și ceilalți, cel pe care îl ascunde în spatele unei personalități fermecătoare. Poate că este mai calm, poate că vorbește mai dulce și este mai mult un bărbat pentru doamne, dar sub toate astea încă trăiește un monstru.

 – Nu vorbi despre ceea ce nu știi, Roxy. Omul acela a  fost în iad și s-a întors. E normal să lase pagube, iar el e fratele nostru. Îl vom proteja de oricine, ai înțeles?

 

Dau din cap, un pic speriată. La fel de repede ca și cum ar fi fost acolo, clipește și revine la zâmbet. E al naibii de înfricoșător cât de repede se poate schimba.

Camera ta e gata, ți-am pus și geanta acolo.

 

Geanta mea? Repet încruntată.

 

Da, s-ar putea să vrei să faci un duș și să te schimbi. Începi să miroși. El zâmbește.

 

Nenorocitul ăla de șobolan.

 

Are îndrăzneala să-mi spună că miros după ce am fost lovită, făcută KO, închisă și am devenit prizonieră? Ar fi trebuit să-i tai și lui hainele. Aruncându-i o privire, mă întorc furioasă în camera mea, mirosindu-mi subsuoara în timp ce merg.

 

Vipere nenorocite.

Loading

Care este reacția ta?
+1
0
+1
0
+1
1
+1
2
+1
0
+1
0
+1
0

1 Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *