GARRETT
Ne întoarcem după-amiaza. Kenzo este pe canapea, monitorizându-și cluburile ca de obicei, dar Roxy nu este nicăieri la vedere. Nu că mi-ar păsa. Nici un pic.
Ryder, pe de altă parte, își dă părul pe spate înainte de a-și descheia sacoul, singurul semn că este la fel de enervat ca și mine de întâlnirile de astăzi. Se pare că Triada s-a apucat să amenințe unele dintre afacerile din oraș, cerându-le să le plătească pentru protecție. Nu și pe noi.
Este o provocare, una pe care trebuie să o acceptăm. Ochii lui Ryder sunt strânși, chiar și atunci când se uită în jur.
– Unde este?
Kenzo nici măcar nu-și ridică privirea.
– Se ascunde de tine.
– De ce?
Întreabă Ryder, părând confuz. Roxy nu pare a fi genul care să se ascundă…
– Își băga nasul în camerele de la etaj mai devreme, până când am prins-o.
El ridică din umeri, bătând pe ecran.
Ryder oftează și se uită la mine.
– Mă duc să spăl putoarea de azi, l-am instruit pe Diesel să… aibă o discuție cu unele dintre celelalte afaceri pentru a mă asigura că nu cred că trebuie să plătească și ei.
Dau din cap în timp ce el urcă scările și se îndreaptă spre camera lui. Hotărând că aș putea să fac și eu un duș, mă îndrept spre camera mea, închizând ușa cu piciorul și apăsându-mi spatele pe ea în timp ce inspir adânc.
Dar odată cu ea vine și un miros, un miros inconfundabil. De whisky și sex.
Ea a fost aici.
Furia mă lovește. Mârâi în timp ce-mi smulg cămașa și mă năpustesc asupra sacului meu, dând câțiva pumni și scoțându-mi toată agresivitatea. Cum îndrăznește? Asta e camera mea! Spațiul meu! Singurul loc în care sunt în siguranță și acum…acum miroase ca ea!
Nu că trupului meu îi pasă, ticălosul ăla prost este fierbinte și tare, parfumul mă învăluie și îmi trezește scula în blugi. Bineînțeles că singura femeie la care a reacționat de când cu târfa aia, ar fi cea pe care o ținem prizonieră. Nu am nevoie de o altă femeie, nu am nevoie de o altă complicație nenorocită.
Dar mădularului meu nu-i pasă, se mișcă în blugi, apăsând inconfortabil pe fermoar, așa că îi smulg și mă îndrept spre duș, unul rece. Dar, în timp ce jetul înghețat îmi bate pe spate, nici măcar nu-mi afectează dorința care mă străbate.
Aruncând o privire în jos, zăresc perla de spermă la vârful mădularului meu, cu vena pulsând în lateral. La naiba. A trecut mult prea mult timp, dar toată dorința mea a fost furată în acea noapte. Nu știam dacă era din cauză că de fiecare dată când mă gândisem măcar să mă culc cu cineva, îmi venea în minte acea noapte, atenuându-mi nevoia, sau dacă pur și simplu mi se stricase scula.
Nu-mi păsa… prea mult.
Dar acum, din tot acest nenorocit de timp, acum s-a hotărât să se trezească și cu furie. Dorința curge prin mine la fiecare oră din zi. Jur că mi-am futut mâna mai des în ultimele douăzeci și patru de ore decât am făcut-o în adolescență. Aseară, când m-am dus să mă întind să dorm, tot ce am putut vedea au fost acei ochi sclipitori și furioși. Corpul ei se învârtea în timp ce încerca să mă atace.
Mi-am imaginat totuși un final diferit, eu aruncând-o peste bară, rupându-i pantalonii ăia scurți și lovindu-i păsărica strâmtă până când nu se mai împotrivea și începea să țipe.
La naiba.
Întinzând mâna în jos, nu mă pot abține să nu-mi strâng penisul în timp ce mi-o imaginez în genunchi în fața mea. Ochii aceia întunecați clipind la mine, buzele acelea roșii înfășurate în jurul mădularului meu. Ar fi fost furioasă, cu unghiile ei înfipte în pielea mea, cu ochii îngustați periculos. La naiba. Sprijinindu-mă de perete, îmi mângâi lungimea în timp ce mi-o imaginez, vizualizând cât de frumoasă ar arăta goală și legată, incapabilă să facă altceva decât să mă sugă. Acel păr argintiu îmbibat și lipit de capul ei de mâinile mele în timp ce mă trântesc în gura ei. Iar și iar.
Cu un mârâit, șoldurile mele se mișcă în timp ce sperma mea se izbește de mine, împroșcându-se pe abdomenul meu și pe perete. Oftând, dau drumul la apă caldă în duș și mă spăl, dezgustat de propriile mele gânduri. Ea nu e nimeni, e doar o altă târfă materialistă. Și ce dacă nu a avut de ales? Va fi exact ca celelalte.
Mi-am învățat lecția, nu, Roxy e o diversiune. Una de care trebuie să scăpăm înainte să distrugă tot ce am muncit atât de mult să salvăm.
Tocmai atunci se aude un strigăt din capătul holului. Opresc apa, iau un prosop, mi-l înfășor în jurul taliei și mă îndrept spre camera mea, smulgând ușa. Încruntându-mă, o văd pe Roxy, care arăta speriată, cum aleargă pe hol, direct spre mine. Nici măcar nu se uită încotro se îndreaptă, ci doar se izbește de pieptul meu ud. Mă uit în jos la ea, confuz, iar ea îmi întoarce privirea. Ne privim fix unul pe celălalt.
Pieptul ei se umflă în timp ce se uită peste umăr, așa că fac și eu la fel, zărindu-l pe Ryder ieșind din camera lui cu niște resturi de material în mână. Ochii lui sunt ucigași când se fixează pe micuța femeie apăsată de mine.
Ea țipă și se strecoară pe lângă mine, apăsându-se la spatele meu ca și cum aș proteja-o. Nu știu de ce, dar asta mă face să mă umflu în pene și mă uit fix la Ryder în timp ce trântesc ușa. Încrucișându-mi brațele, mă întorc și mă uit în jos la femeia din camera mea. Chiar acolo unde nu o voiam.
La naiba, e fiica dușmanului nostru. O datorie nenorocită. Nimic altceva… și atunci de ce îmi bate inima când ochii ei se plimbă pe pieptul meu distrus? De ce mă uit în altă parte cu dezgust? Cred că i se face rău când se uită la mine.
De ce îmi pasă?
Nu-mi pasă.
– Ce-ai făcut? Am pocnit.
Îmi zâmbește cu dulceață, dar pe fața ei se vede prefăcătoria. Prefer încruntarea, furia… căldura.
– Nimic.
– Nu mă minți, la naiba. O să te arunc din nou acolo ca să te confrunți cu mânia lui. Răcnesc eu.
Ea oftează, pierzându-și fațada inocentă. Ochii i se întunecă în timp ce mâinile i se sprijină pe șolduri, buzele i se încrețesc într-un rânjet.
– Nimic din ce nu a meritat.
– Și ce te face să crezi că te voi salva? Am pocnit.
Ochii ei se târăsc din nou pe pieptul meu, iar eu mă opresc să mă retrag. La naiba cu ea și cu opiniile ei.
– Ce s-a întâmplat cu pieptul tău?
Mârâi, apucând-o de gât și izbind-o de peretele de lângă ușă. Nu îi tai respirația,doar aplic presiune, dar e atât de greu să nu strâng. Mai ales când ochii ei se transformă în acei ochi albaștri batjocoritori, părul ei devenind blond și lung, buzele i se subțiază. Scuturând din cap, împing înapoi viziunea, cu pieptul bombănind în timp ce mă lupt să rămân în prezent. Pentru a nu o ucide pe Roxy.
Nu este ea.
Îmi repet asta la nesfârșit.
Roxy înghite împotriva strângerii mele, dar nu se împotrivește, ci doar rămâne acolo, cu ochii ei privindu-mă atent. Mă aplec și mă pun drept în fața ei, fără îndoială că vocea mea se transformă într-un mârâit.
– Nu te voi salva, fetițo, dacă nu cumva, voi fi moartea ta. Ryder s-ar putea să se enerveze și să ordone asta, Kenzo ar putea chiar să mă ajute. La naiba, chiar și Diesel ar fi mai amabil, s-ar asigura că te vei bucura… eu? Voi face să te doară. O să te fac să suferi, pentru că nu însemni nimic pentru mine. Nici măcar nu-mi va păsa când mă vei implora. Tu, ești nimic. Doar o altă datorie nenorocită. Încă o curvă nenorocită care trece prin ușile alea.
Își dă capul pe spate, cu ochii strălucind.
– Chiar așa? Atunci fă-o. Omoară-mă. M-am săturat de incertitudine, fă-o naibii. Nu mă mai amenința, doar omoară-mă.
Mă tachinează ea.
Mârâi și o trântesc din nou pe spate, ea se umflă în timp ce vântul o doboară, dar tot râde, chiar dacă pot simți bătăile rapide ale pulsului ei pe mâna mea, trădând-o. Îi este frică de mine. Asta mă aduce înapoi.
– Fă-o naibii! M-am săturat de amenințări, de așteptat să se întâmple! Omoară-mă și termină odată cu asta, e mai bine decât să nu știi! Îmi strigă în față.
Eram atât de pierdut, încât nici măcar nu am auzit ușa deschizându-se până când o mână îmi atinge brațul. Întorcând capul cu un mârâit, mă uit direct în ochii calmi ai lui Ryder.
– Garrett, nu e ea. Uite, vezi? Nu este ea. Este Roxxane. Dă-i drumul.
Respirând greu, mă întorc să mă uit la femeia ținută în brațe. Inima mea se bâlbâie, la naiba. Dându-i drumul, mă poticnesc înapoi – la naiba, la naiba, la naiba, la naiba. Mă cuprinde groaza. Chiar așa m-am transformat? Îmi tremură mâna în timp ce mă uit la Roxy, care cade în genunchi, gâfâind după aer. Ryder încearcă să o ajute să se ridice, dar ea îi dă mâinile la o parte și se ridică în picioare, cu ochii furioși ațintiți asupra mea.
Se uită la noi apoi, atât de furioasă.
– Dacă ai de gând să mă omori, fă-o. M-am săturat de rahatul ăsta. M-am săturat să mă uit peste umăr, să fiu speriată până adorm. Știu că nu sunt nimic pentru tine, doar o altă datorie, dar nu eu am cerut asta. Îți cer acum, omoară-mă. Fă-o repede.
Ryder își îngustează ochii în timp ce ea stă acolo și așteaptă, atât de curajoasă, această micuță.
– Nu o vom face și nu ne dai tu ordine, Roxxane.
– Atunci duceți-vă dracului!
Strigă ea, lovindu-se de frică. Știu, pentru că și eu fac același lucru. Văd în privirea ei, aceleași fantome care mă bântuie.
– Crezi că o să stau aici ca încă una dintre femeile tale nenorocite? Eu sunt o persoană! Am o viață!
Se uită apoi la Ryder, privindu-l drept în ochi.
– Vei regreta ziua în care m-ai luat, îți garantez asta. O să te distrug.
Se îndreaptă spre mine, în ciuda faptului că aproape că tocmai am omorât-o, și merge piept la piept cu mine.
– Și tu? Dacă mă mai atingi o dată, îți voi tăia gâtul în somn. Cu sau fără vizuină de vipere, chiar dacă asta înseamnă că nu voi scăpa cu viață.
Își trage pumnul înapoi, îl văd venind, obiceiul unui luptător, dar nu încerc să-l blochez când se lovește de fața mea. Îmi aud nasul crăpând puțin, durerea mă străbate. Dar m-am obișnuit cu ea, trăiesc în această durere.
Trăiesc pentru ea, singurul moment în care mă simt viu, mă simt normal. Nu acest monstru plin de cicatrici care se ascunde în spatele mănușilor și costumelor.
Își scutură mâna și știu că a durut-o, dar nu lasă să se vadă asta când se întoarce și, cu capul sus, părăsește camera. Stau acolo, uitându-mă după ea. Ea m-a lovit. Din nou. Femeia aia – e un nenorocit de uragan.
Chiar și atunci când se confruntă cu moartea, ea luptă. Îmi amintește atât de mult de alți bărbați pe care îi cunosc – frații mei – care nu se opresc niciodată, nu renunță, chiar și atunci când șansele par extreme.
Am meritat lovitura ei. La naiba, știam că nu trebuia să o las să intre aici. Să o las să se apropie suficient de mult încât să se strecoare sub pielea mea, să mă înțepe și să mă împungă. Va fi moartea ei, asta e tot ce pot să ofer oricui. Nu mi-a mai rămas nimic altceva în afară de furie.
Ura.
– Cu siguranță e ceva.
Murmură Ryder, privindu-mă. Ca întotdeauna, ochii lui se întristează când îmi zăresc pieptul. Se învinovățește, știu asta. Întotdeauna o face când unul dintre noi este rănit, crezând mereu că trebuie să ne protejeze. Să ne salveze. Nu o face, dar nu vrea să mă asculte, nu că am fi vorbit vreodată despre ce s-a întâmplat.
– Poate că nu ar trebui să stai în preajma ei, îmi pare rău, nu m-am gândit la ce ar putea face dacă o aduc aici…
Își freacă mâna prin părul lui, ciufulindu-l ușor.
Asta, în standardele lui Ryder, este o cădere nervoasă.
– Nu, e în regulă.
Spun eu, întorcându-mă, fără să-l las să vadă cât de aproape am fost să mă pierd în fața acelor emoții. De acel întuneric… de acei demoni, cei cu care mă lupt în fiecare zi. Cei pe care îi înving cu durere, pumni și lovituri.
– Pot să o omor, n-ar mai fi o problemă atunci.
Meditează el, atât de calm, dar când scap prosopul, smulgându-mi pantalonii scurți gri, mă uit și îi văd buzele înclinându-se în jos. Nu vrea să o ucidă. Ea e sub pielea lui și o gășește la fel de interesantă.
– Nu, e în regulă. Nu am fost pregătit, voi fi acum. O să stau departe de ea până când ne hotărâm ce facem cu ea.
Răspund, în timp ce îmi trag o cămașă și îmi iau geanta, băgându-mi pistolul la brâu.
– Te duci la gropi?
Întreabă el, lăsând să iasă o respirație lungă în timp ce-și dă părul pe spate.
– Trebuie să o fac.
Oftez, uitându-mă în spatele meu, iar mâna lui aterizează din nou pe brațul meu.
– Știu, du-te, fă ce trebuie să faci ca să învingi asta. Dar apoi întoarce-te la noi.
Îmi ordonă el înainte de a pleca.
Trăgând aer în piept, mă las ghidat de cuvintele lui. Întoarce-te la noi. De unde știe el că sunt atât de aproape de a mă pierde? Atât de aproape de a lăsa garda jos, atât de puțin, pentru a lăsa acele rafale de pumni să se conecteze, omorându-mă? Ar fi mai ușor, dar nu e calea noastră.
Viperele nu renunță niciodată. Viperele nu se opresc niciodată din luptă. Viperele sunt învingătoare.
Ieșind cu pași mari din camera mea, îi ignor pe ceilalți care stau jos în timp ce trântesc ușa în urma mea. Ei nu vor ști niciodată cât de aproape sunt de margine. Diesel a trecut peste ea cu mult timp în urmă, dar a învățat cum să trăiască în întuneric. Kenzo merge pe această linie, iar Ryder? Ryder ține totul în frâu cu putere pură.
Eu? Eu am învins.
Din nou și din nou, indiferent cât de mult se rupe acest corp. E singura cale prin care pot funcționa. Să simt adrenalina care mă pompează, să-mi eliberez furia asupra altei persoane. De multe ori nu părăsesc ringul pe propriile picioare. Acei oameni de acolo îmi strigă numele în timp ce sângele se scurge din mușchii mei proeminenți, și le place asta.
Eu urăsc asta, dar este o necesitate.
Odată nu era. Am fost cel mai bun, chiar am făcut-o la nivel profesionist înainte de a realiza câți bani se pot obține din luptele clandestine. Acum nu mai am de ales, sunt prea brutal pentru luptele profesioniste. Vreau ca adversarul meu să sufere, să sângereze. Vreau ca oasele lor să se rupă sub pumnii mei, iar ochii să li se înnegrească.
Vreau să le provoc durere.
Îi pictez cu distrugerea pumnilor mei.
Îl lovesc pe omul din fața mea. Încearcă să blocheze, să se ascundă în spatele brațelor, dar…
Dar nu mă poate opri. Dau totul, predându-mă acelor emoții până când nu mai sunt decât furie. El cade la podea, iar eu îl urmez la pământ.
Prinzându-l acolo, lovesc cu pumnii fața lui neprotejată. Nodulii mei se sparg, deschizându-se. Propriul meu sânge îi acoperă fața, dar chiar și așa nu mă opresc. Mulțimea țipă, apropiindu-se atât de mult încât aproape că poate gusta sângele vărsat. Le place asta.
Îmi strigă numele, dar totul se reduce la un zumzet în timp ce dau pumn după pumn. Bărbatul leșină, dar eu continui, iar capul lui se clatină într-o parte cu fiecare pumn puternic. Cineva încearcă să mă facă să mă opresc, dar îl resping. Nu mă pot opri. Nu pot.
Am nevoie de asta.
Vreau să sângereze. Am nevoie de durere.
Sunt smuls de lângă bărbat, pieptul lui abia dacă se ridică, cu fața prăbușită. Întorcându-mă, răcnesc, lovind pe oricine se apropie prea mult, până când fețele arbitrului și ale celor patru paznici care încearcă să mă oprească apar la vedere.
Cu pieptul bombat, mușchii țipând și îmbibat în sudoare, stau în mijlocul ringului, cu lumina reflectoarelor asupra mea. Dau din cap pentru a le spune că m-am întors, că sunt bine. Se face liniște până când arbitrul îmi apucă mâna ranită și o ridică în aer, strigând la microfon că am câștigat. Nu-mi pasă.
Stau acolo în timp ce mulțimea se înalță, țipând, scandând și călcându-se în picioare în subsolul vechii fabrici de hârtie. Tribunele sunt făcute din ce au putut găsi, iar ringul este practic un desen cu cretă și frânghii în jurul lui.
Dar unii dintre cei mai bogați oameni din oraș sunt aici, dar și cei mai săraci. Cu toate acestea, ei sunt luptătorii, copii ai străzii, așa cum am fost și eu cândva. Oricine încearcă să-și schimbe viitorul, dând totul. Arbitrul se apleacă mai aproape.
– Mai avem un tip, se pare că ai nevoie de el.
Dau din cap. Are dreptate, am nevoie. Ochii lui Roxy îmi tot trec prin minte, iar eu am nevoie de cineva care să îi bată.
– Să fie doi!
Răcnesc, în timp ce mă îndepărtez cu pași mari de ring și arunc niște apă înainte de a o lăsa să mi se spele pe față. Desprinzând banda adezivă de pe încheieturile degetelor, evaluez pagubele – nu sunt prea mari.
O femeie se apropie de mine în timp ce îl ridică din ring pe tipul pe care aproape că l-am omorât și îl aruncă la o parte ca pe un gunoi. Până la urmă, cel care pierde nu primește nimic. Îmi strecor banii din câștiguri în geantă, nu că aș avea nevoie de ei, dar nu strică. Femeia tușește ușor când nu mă uit la ea, corpul ei aproape că se strânge pe lângă mine… o altă femeie a făcut asta odată.
Ea.
Ar fi trebuit să-mi dau seama atunci că nu avea să fie bine, dar eram al naibii de orb.
Prea încrezător. Prea naiv. Nu mai sunt. Niciodată nu voi mai fi.
Furia revine cu toată forța când mă uit la intrus. Rochia pe care o poartă e prea strâmtă, îi împinge sânii falși în sus, aproape făcându-i să iasă din bluză. Părul ei roșcat este cârlionțat, iar fața îi este acoperită de machiaj până la un centimetru de viață.
Nu mă pot abține să nu o compar cu focul de artificii din apartamentul nostru. Nu are nimic în comparație cu Roxy.
– Ce?
Mârâi, nu mai vreau să fiu drăguț. Nu trebuie să fiu aici, mă cunosc cu toții. Știu ce sunt.
Femeile tânjesc să guste, crezând că pot face față nebuniei din mine. Bărbații se bucură, vor să mă vadă cum ucid. Să-și scoată propriul întuneric prin mine. Toți se înșeală. Nu au idee ce se ascunde în adâncurile mele.
– Vrei puțină companie, iubitule? Ești un învingător, până la urmă.
Toarce ea, trecându-și mâna pe brațul meu transpirat. O apuc de degete și o strâng tare, ea gâfâie de durere, ochii i se lărgesc și frica intră în acele sfere în timp ce tremură sub privirea mea, retrăgându-se.
Toți o fac.
Cu toții cred că se pot descurca cu mine, dar se înșeală. Chiar dacă aș vrea să mă culc cu oricare dintre ele – ceea ce nu vreau, nu mai vreau, nu mai pot – nu aș putea. Le-aș ucide.
– NU MĂ ATINGE!
Răcnesc, chiar când îmi aud numele anunțat. Am împins-o înapoi, iar ea cade în fund, oamenii din jurul ei râzând.
Întorcându-mă, mă îndrept înapoi spre ring, gata să mă pierd din nou în luptă.
Poate că voi avea noroc, poate că va fi un adversar bun. Poate îmi vor da durerea de care am nevoie, poate mă vor ucide în sfârșit și vor pune capăt acestei suferințe…
