ROXY
Am auzit ușa trântindu-se nu cu mult timp în urmă. Mă ascunsesem în camera mea încă de la întâlnirea cu Garrett, încercând să-mi încetinesc bătăile inimii. Cel mai rău este că sub toată frica pe care încerc să o ascund… se află altceva. Ceva mai întunecat care voia ca el să se strângă, care voia ca acea furie pe care o vedeam că îl controlează, care vroia să vadă cât de departe îl pot împinge…și cât de departe o va duce el.
Sunt distrusă.
Împingând ușa, mă clatin în baie, smulgându-mi hainele de pe mine. Nu am făcut duș mai devreme. Adormisem la loc, dar cu senzația mâinii lui Garrett încă înfășurată în jurul gâtului meu și cu mirosul de transpirație și de bărbat care mă acoperă, trebuie să o fac.
Trebuie să mă spăl, să mă spăl de tot ceea ce am simțit în acel moment. Nu mi-a fost frică să mor, nici măcar nu mi-a fost frică că mă va durea… mi-a fost frică că nu voi ști niciodată cum e să simți toată acea putere.
Să mă răzbun. La naiba.
Strecurându-mă în duș, îmi frec corpul, ignorându-mi păsărica trădătoare, care pare mult prea interesată de șerpii ăștia. După ce am terminat, mă simt ceva mai bine și, după ce mă usuc, mă îndrept înapoi spre dulap și mă îmbrac într-un tricou vechi, ponosit, de la AC/DC. Unul dintre preferatele mele.
Tricoul meu de confort. Apoi mă ghemuiesc în patul perfect. Ryder avea dreptate, au făcut camera astfel încât să pară că nu am avut niciodată o criză de furie. Deși am împins oglinda din baie și mi-am dat seama că era acoperită ca să nu se spargă.
Un om inteligent.
Aș vrea să mă ascund aici pentru totdeauna, dar nu e stilul meu. Încă vreau să mă eliberez de acești oameni, iar pentru asta am nevoie de cunoștințe. Cunoașterea e putere. Nimeni altcineva nu vine să mă ajute, iar lumii nu-i pasă. Nu-i pasă dacă sunt o persoană bună sau rea. La naiba, nici măcar nu mai sunt sigură cum sunt… poate undeva la mijloc.
Așa că, în picioarele goale, mă strecor în apartament, lipindu-mă cu spatele de perete, unde nu mă pot vedea, în timp ce trag cu urechea.
– Crezi că va fi bine?
Kenzo e cel care întreabă, vocea lui se distinge prin căldura pe care o insuflă.
– Da, trebuia doar să se elibereze.
Răspunde Ryder, cu tonul lui rece.
Se aude un oftat și câteva mișcări.
– Te-ai întrebat vreodată dacă nu ar fi fost mai bine…
– Oprește-te chiar acum. Spune Ryder.
– Este fratele nostru, demonii lui sunt demonii noștri. El a supraviețuit, noi facem tot ce este nevoie pentru a ne asigura că rămâne așa.
– Ai dreptate.
Aprobă Kenzo, dar pe un ton trist.
– Mi-aș dori să putem face ceva. Mă simt inutil să stau să-l privesc cum se luptă.
– Asta este lupta lui, nici măcar noi nu-l putem ajuta de data asta. Doar el poate, el trebuie să decidă să continue. De când s-a întâmplat, a rămas în umbră, doar a supraviețuit. Am sentimentul că prezența lui Roxy aici va zdruncina asta. Îl va forța să se confrunte cu demonii lui odată pentru totdeauna.
Murmură Ryder.
– Știai asta când ai adus-o aici, nu-i așa?
Spune Kenzo, furios acum.
– Poate că ești deștept, Ryder, dar uneori ești un nenorocit. E fratele nostru.
– Da, este! Încerc să-l salvez!
– Tu încerci să controlezi totul, ca întotdeauna!
Țipă Kenzo.
– Măcar o dată, nu mai încerca să fii la conducere, ci doar să fii acolo pentru el. Doar de asta are nevoie, nu de experimentele tale nenorocite. Noi nu suntem o altă provocare pe care trebuie să o cucerești, suntem familia ta. Îți jur, Ryder, uneori îmi amintești de…
Se face liniște și aproape că pot simți scăderea temperaturii, iar când apare vocea lui Ryder, este mortală, întunecată și atât de rece.
– Spune-o.
– De tata!
Kenzo termină.
– Da, te iubesc, frate, dar pe zi ce trece semeni mai mult cu el. Mi-am petrecut viața luptând să nu fiu ca el, dar… Uneori mă întreb dacă nu cumva crezi că e mai ușor să cedezi. Amintește-ți ce i s-a întâmplat, frate, nu ajunge ca el.
Aruncând o privire după colț, îl văd pe Kenzo dispărând la etaj. Ryder stă în picioare în bucătărie, cu capul atârnat în timp ce-și apasă pumnii pe blatul de lucru de acolo.
– Unu, doi, trei, patru.
Murmură el.
– Unu, doi, trei, patru.
O repetă din nou și din nou, până când îi văd corpul calmându-se, ascunzându-se din nou în spatele acelei gheațe. Când se îndepărtează de blatul de lucru, se îndreaptă, din nou în control. Fața îi este rece în timp ce își încheie nasturii de la costum și iese pe ușa din față.
Încerc să mă arunc după el, să scap, dar o mână îmi strânge gura și îngheț, ochii mi se deschid larg în timp ce inima îmi bate cu putere și respirația mi se accelerează. O gură se întâlnește cu urechea mea, mirosul de fum și de benzină plutind până la mine.
Diesel.
La naiba, toți m-au avertizat să stau departe de el, iar acum Ryder a dispărut, la fel și Garrett, nu că ei m-ar salva. Chiar și Kenzo a plecat. Am rămas doar eu și nebunul și psihopatul de Viper.
– Oh, porumbițo, am prins o porumbiță…
Murmură el, lingându-mi urechea.
– Trăgând cu urechea așa, porumbiță obraznică. Știi ce primesc cei care fac asta?
Scutur din cap, cu privirea fixată pe holul opus, neîndrăznind să mă întorc în caz că îl declanșează în vreun fel. Adevărata frică mă izbește. Omul ăsta nu respectă regulile. El ucide pentru a se distra, torturează pentru a râde. Vrea să mă vadă cum mă strâmb, să mă vadă suferind. Nu știu ce să fac, cum să mă comport în preajma lui. La urma urmei, prada recunoaște întotdeauna un prădător, iar Diesel?
Diesel e un prădător.
Imprevizibil și consumând totul în calea lui, ca focul pe care îl iubește atât de mult. Chiar și acum, îi simt mirosul țigării în respirație, mâna lui aspră, de parcă ar fi acoperită de arsuri, în timp ce o apasă mai tare pe buzele mele, împingând-o dureros în dinți.
– Pedeapsă.
Îngheț în timp ce el râde, îndepărtându-se de mine la fel de brusc cum a venit. Mă învârt, mâna ducându-se la inimă în timp ce el se plimbă pe coridor, clicul brichetei sale se aude puternic în timp ce o deschide și o închide.
La naiba.
Chiar trebuie să stau departe de omul ăla. Ceva îmi spune că va fi moartea mea. Trebuie să evadez înainte să se hotărască să nu mă mai tortureze și să mă omoare.
Pentru că acum? Sunt vânată.
Patru vipere înfometate se strecoară mai aproape, înfășurându-se din ce în ce mai strâns, iar gulerele lor întunecate strălucesc în lumină în timp ce se pregătesc să lovească.
Iar eu sunt în mijloc.
După întâlnirea cu Diesel, am decis să mă ascund în camera mea.
Pentru că nu voiam să mă prindă din nou singură, fără ca ceilalți să fie acolo. S-ar putea să nu-l împiedice să mă rănească, dar cred că l-ar împiedica să mă omoare.
Cel puțin pe moment.
Așa că am făcut singurul lucru pe care îl puteam face – să dorm. De data asta, nu am avut coșmaruri, ei bine, nu despre trecutul meu. În schimb, erau cu articulații tatuate care îmi urcau pe coapse, ochi întunecați care mă priveau, iar când mă trezesc brusc în lumina dimineții, sunt acoperită de un strat de sudoare. Păsărica îmi pulsează, iar coapsele îmi sunt îmbibate cu propria mea umezeală.
Gemând din cauza propriei mele minți care își pierde logica și mă trădează în somn, mă holbez la păsărica mea.
– Înțelegi că ne-au furat, nu-i așa? Adică ne-au furat și ne-au închis?
Răcnesc, înainte de a mă ridica și de a mă îndrepta din nou spre duș. Vaginul ăla nenorocit și prost, nu pare să-i pese că ne-au cumpărat.
Sau că probabil plănuiesc să ne omoare. E o păsărică și e toată ca și cum… da, dar ei sunt sexy. Ticăloșii. Adică, da, sunt sexy. Atractivi ar fi puțin spus, toți arată ca niște statui de zei greci. Perfect sculptate, cu abdomene care nu provin din faptul că stau toată ziua. Muncesc din greu pentru a fi cei mai buni în toate, iar asta include în mod clar să fie cei mai arătoși.
Nu este corect și îmi provoacă hormonii. Îi urăsc, chiar îi urăsc. Vreau să-i omor… dar vreau și să le-o trag?
Genial.
După ce mă spăl, mă spăl pe dinți și îmi curăț fața, dă-i dracului pe nenorociții ăștia. Nu mă machiez pentru ei, dar îmi perii părul înainte de a mă strecura în niște blugi skinny negri și strâmți – cei preferați de mine, cu găuri și rupturi până jos, care îmi arată tatuajele – și îi asortez cu vesta mea Harley largă, pe care o bag în față. Așa, sunt oarecum prezentabilă în cazul în care reușesc să evadez.
Când deschid ușa de la dormitor, îmi găsesc cizmele afară și, sincer, aproape că plâng în timp ce le trag pe mine.
– Mi-a fost dor de voi.
Le spun, mângâind materialul negru mat în timp ce le leg și îmi bag blugii în ele.
Întotdeauna mă simt mai bine cu ceea ce Cook numește cizmele care tabacesc funduri.
La naiba, Cook.
Sper că barul e în regulă. Mă întreb dacă îi pasă cuiva că am dispărut?
Nu e ca și cum aș avea pe cineva care ar observa, în afară de unii angajați și de oamenii care beau acolo tot timpul. Probabil că sunt mai deranjați că nu le pot turna niște băuturi și că trebuie să găsească un alt loc unde să meargă.
Simțindu-mă mai puternică, mă îndrept pe coridor, deja vu-ul lovindu-mă când îi găsesc pe toți stând la masa de mic dejun. Oare fac asta în fiecare dimineață? Mă strecor pe scaunul pe care am stat ieri. Garrett nu se uită la mine, dar văd că unul dintre ochii lui este negru, iar când mă uit la încheieturile lui sparte și pline de sânge de pe masă, le trage pe sub masă.
Cămașa lui are un guler în V, arătând acele cicatrici pe care le-am văzut ieri. Erau îngrozitoare, trebuie să fi suferit atât de mult. A îndurat atât de mult. Cum de e în viață? Arătau ca și cum fâșii din pielea lui ar fi fost smulse și cusute la loc, creând o carne pestriță. Mă doare inima pentru el.
Din câte am auzit, e clar că i s-a întâmplat ceva. Dar ce?
Și de ce asta îl face să urască femeile?
Mă uit în altă parte, nu vreau să-l declanșez din nou. Ryder citește ziarul, ignorându-mă și pe mine, purtând singurul costum care i-a mai rămas, ceea ce mă face să zâmbesc. Probabil că observă, pentru că își ridică ochii înainte de a-i îngusta ușor spre mine.
– Mănâncă, ieri nu ai mâncat.
– Ți-e teamă că o să mor de foame?
Mă batjocoresc singură.
– Sunt moduri mult mai interesante de a muri.
Diesel îmi zâmbește, sugând un cârnat din furculiță în timp ce mestecă, holbându-se la mine.
Privind în altă parte, mă uit cum Kenzo îmi umple din nou farfuria, dându-mi o cafea fără să mă întrebe. Mă hotărăsc să fac cum îmi ordonă Ryder, nu pentru că aș fi cuminte, ci pentru că de fapt mi-e foame. Și nu poate fi otrăvită, altfel ar fi fost cu toții morți.
Mănânc atât de repede, încât chiar mă doare stomacul. La naiba, am uitat cât de mult doare foamea când mănânci din nou. Sorbind cafeaua, mă așez pe spate în scaun, trăgându-mi genunchii la piept pentru a încerca să opresc durerea.
– Astăzi, vei sta din nou cu Kenzo.
Mă informează Ryder, în timp ce soarbe din ceașca de ceai micuță, împăturind șervețelul și așezându-l pe masă.
– Garrett, tu și cu mine trebuie să facem niște vizite. Îți vom aduce un cadou, Diesel… fără să-l spargi. Doar joacă, un memento.
Diesel se înveselește, ochii aproape că îi strălucesc în timp ce zâmbește.
– La naiba, da.
– Vorbesc serios.
Avertizează Ryder, iar Diesel își dă ochii peste cap, dar dă din cap.
– Apoi trebuie să mă duc în centru, se pare că am nevoie de mai multe haine.
Ryder oftează, iar toți ochii se îndreaptă spre mine. Zâmbesc, sorbindu-mi cafeaua.
– Îți voi lua și ție câteva haine, Roxxane.
-Nu am nevoie de hainele tale nenorocite.
Răcnesc, așezându-mă în picioare.
Ryder se uită la mine, cu judecata în ochi.
– Porți zdrențe, o Viperă nu poartă astfel de… ținute.
– Bine că nu sunt o nenorocită de Viperă.
Buzele lui se strâmbă la colț.
– Nu, dar tu ești un oaspete. Vei reprezenta afacerea și familia noastră, chiar și atunci când te afli pur și simplu în apartament. Aceasta nu este o negociere.
-Ce? Vrei să-mi scot și piercingurile?
Am râs.
– Nu sunt destul de bună pentru fundul tău sfânt de violator?
El mârâie apoi, aplecându-se în față.
– Ai grijă ce spui, Roxxane, foarte mare grijă.
Apoi clipește și redevine rece ca gheața.
– Nu, poți să-ți păstrezi piercingurile, apropo, arăți frumos fără machiaj, văzându-te pe tine așa, parcă mă văd pe mine fără armura de război.
El râde.
– Bine, pentru că am niște piercing-uri care nu sunt atât de ușor de scos.
Ridic din umeri, iar toți ochii sunt din nou ațintiți asupra mea, mirați.
– N-o să aflați niciodată, la naiba!
Diesel râde.
– Nu fi atât de sigură, porumbițo.
Garrett își întoarce din nou privirea și se ridică în picioare, ținându-se țeapăn, ca și cum l-ar durea.
– Ar trebui să plecăm.
– Într-adevăr.
Ryder oftează și se ridică în picioare, uitându-se din nou la mine.
– Ți-aș spune să te porți frumos, dar nu cred că m-ai asculta. Să știi că Diesel va fi aici în această dimineață.
Aproape că zâmbește, nenorocitul, știe că asta înseamnă că o să mă port frumos, astfel încât nebunul ăla nenorocit să nu se apropie de mine.
Îmi iau cafeaua și, cu o ultimă privire către ei, mă retrag în camera mea. În niciun caz nu mă pun în calea piromanului ăluia. De fapt, o să-i ascult măcar o dată și o să stau deoparte. La naiba, asta devine totuși plictisitor. Tot ce fac e să dorm și să mă ascund.
Credeam că voi fi liberă până acum.
Încep să cred că nu voi mai fi niciodată liberă. Voi muri aici, de mâna lor.
Rămân în cameră cât de mult pot. Mă plictisesc atât de tare, încât număr pașii necesari pentru a ajunge peste tot înainte de a mă trânti înapoi pe pat. Trebuie să treacă ore întregi până când, în sfârșit, nu mai rezist, nu am fost niciodată una care să stea locului. La naiba, am lucrat aproape în fiecare zi de când aveam 16 ani. Mai întâi ca să plătesc datoria tatălui meu, apoi lui Rich, înainte să mă angajeze cu drepturi depline, apoi ca să-l fac mândru… și apoi ca să-mi mențin barul pe linia de plutire.
Mi-e dor de asta, nu știu cum să mă opresc. Așa că deschid ușa un pic și mă uit afară, aruncând câte o privire în fiecare parte pentru a mă asigura că Diesel nu stă chiar afară să mă atace. Când nu se mișcă nimic, mă strecor în hol, alunecându-mi picioarele pe podeaua rece pentru a nu face niciun zgomot în timp ce mă îndrept spre capătul coridorului.
Odată ajunsă acolo, mă uit după colț să văd dacă zona de locuit este goală. Kenzo este din nou afară, la telefon, plimbându-se înainte și înapoi. Diesel tocmai se îndreaptă spre ușa din față, iar eu îmi văd ocazia.
Cu toții cred că sunt în camera mea.
Inima îmi bate cu putere în timp ce mă grăbesc să traversez spațiul, strecurându-mi piciorul în ușă pentru a o împiedica să se închidă și să se blocheze. Îmi mușc buza pentru a-mi reține plânsul în timp ce îmi trântește piciorul între ea și cadru, lacrimile umplându-mi ochii. La naiba, asta a durut. Mă ascund în spatele ușii, aruncând o privire în jurul ei, privind cum Diesel așteaptă liftul. Bricheta lui obișnuită este lângă el, deschizând și închizând din nou până când ușile de oțel se deschid și el intră.
Aplecându-se, își aprinde o țigară, singurul motiv pentru care nu mă vede în timp ce ușile încep să se închidă încet. Atât de încet. Aruncând o privire peste umăr, simțind panică, îl văd pe Kenzo închizând. La naiba, e acum sau niciodată. Mă strecor pe ușă exact când liftul se închide, și închid ușa cu ușurință.
Sunt liberă.
Sunt al naibii de liberă!
Ei bine, de apartament, dar asta e o cu totul altă problemă. Încerc să iau liftul, dar acolo e ceea ce pare a fi un scaner și se aprinde roșu când încerc, la naiba. Bine. La capătul holului e o ușă cu un semn de ieșire de incendiu. La naiba, da! Mă grăbesc spre ea și o deschid, ținându-mi răsuflarea în caz că sună alarma. Când nu o face, mă relaxez puțin.
Nu prea mult, încă trebuie să ies din clădire. Nu știu unde mă voi duce când voi fi liberă, e clar că nu voi putea să mă întorc la viața mea normală, dar asta e o chestiune pentru mai târziu. Cobor în fugă scările cu pași repezi, sunt atât de emoționată, încât aproape că mă împiedic și cad. Agățându-mă de balustradă, zbor pe ele cât de repede îndrăznesc, până când ajung la un alt nivel și la o ușă.
Este încuiată, așa că încerc la etajul următor și la următorul. Cobor și cobor și cobor, fiecare ușă fiind încuiată cu un scanner. La naiba, o să rămân blocată în scările lor? Trec pe lângă ceva marcat pentru nivelul următor, care este etichetat B1. Poate la subsol?
Pieptul mi se umflă, plămânii îmi țipă la cât de repede am alergat, iar adrenalina mă străbate. La naiba, nu mai sunt în formă. Nu există niciun scaner pe ușa asta, iar ochii mi se măresc. La naiba, da. O deschid, aproape plângând în semn de victorie când se trântește înapoi. Avansând în fugă, mă opresc brusc din drum, ghemuindu-mă în spatele unui stâlp de lângă ușă care se prelungește în tavan. E o nenorocită de parcare. La naiba, asta înseamnă că probabil sunt camere de luat vederi.
Uitându-mă în sus, le zăresc așa cum am crezut. Par să se rotească, așa că număr cât timp le ia să se rotească înainte de a căuta o ieșire. E una în vârful unei rampe cu un obturator. Dar se pare că există doar un buton pentru a ieși din această parte. Zâmbesc. Nu se așteptau ca oamenii să încerce să iasă, sau dacă au încercat, nu se așteptau să ajungă atât de departe.
Întorcându-mă la camerele de luat vederi, îi privesc cum mătură din nou înainte de a da buzna din spatele stâlpului când se îndepărtează de rampă. Treizeci de secunde, asta e tot ce am la dispoziție. Alerg pe lângă mașini și biciclete de lux și locuri goale, împingându-mă mai tare.
Douăzeci și opt.
La naiba. Pompându-mi brațele, îmi cobor capul și sprintez pe rampă, gâfâind puternic.
Douăzeci și cinci.
Privind în jur, îmi trântesc mâna pe buton. Nu se întâmplă nimic. Din nou și din nou, o fac.
Douăzeci. La naiba.
Este o fantă dedesubt pentru un card sau un scanner. La naiba, la naiba, la naiba! Țip, trântindu-mi mâna în ea. Am fost atât de aproape. Capul mi se mișcă brusc, trebuie să fie o ușă, o ieșire sau o intrare pentru pietoni, nu?
Cincisprezece.
E o cabină. Aproape că nu mai am timp, așa că împing ușa înăuntru și mă uit în jur după o cheie, un card, orice. E un computer și un rând de chei atârnate în spate. Nu prea multe altele. Deschid ușile, dând scaunul la o parte.
Zece.
La naiba. Mâinile mele scormonesc prin rahatul din sertare înainte de a căuta cheile de pe perete.
Cinci.
Mercedes, Ferrari, Harley, mâinile încep să-mi tremure de teamă că nu voi găsi niciuna.
Trei.
Nu.
Nu e nimic aici. Sunt prins în capcană.
Doi. La naiba. Unu.
Mă ghemuiesc chiar când am ajuns la treizeci, aruncând o privire peste marginea biroului ca să mă uit prin geam și să văd camera îndreptată în direcția asta. Mă ghemuiesc și aștept să treacă. Atunci am observat o rangă sub birou. La naiba, da.
Privind din nou în sus, văd camera care se îndepărtează și mă arunc din cabină. Kenzo probabil că mă va verifica în curând, iar dacă mă găsește dispărută, va închide tot locul ăsta. Trebuie să plec până atunci.
Apăsând ranga de la baza oblonului, mă arunc în el. Toată greutatea și forța mea de la căratul butoaielor de bere. Dar nici măcar nu se mișcă. Țipând din nou, mă uit în jur. Gândește-te, Rox, gândește-te. Cheile! La naiba, poate pot să sparg o cale de ieșire de aici?
Alergând spre cabină, o aleg pe cea mai apropiată și mă întorc în parcare. Apăs pe butonul de la telecomandă, aud un bip, dar nu văd mașina. Apăsându-l din nou, zăresc un Merc argintiu la capăt care se aprinde. Frumos, la naiba cu nenorociții ăștia de Vipere.
Sunt bogați, o pot înlocui.
Folosindu-mă de stâlpi, mă ascund în spatele lor când camera se întoarce. Merge greu, dar în cele din urmă ajung la mașină. Ghemuindu-mă, deschid ușa, un clic moale răsună prin structură în timp ce mă strecor înăuntru. Bine, bine.
Uitându-mă în jur, găsesc un buton start-stop și îl apăs, iar mașina se trezește la viață, motorul toarce în timp ce bordul se aprinde. Nenorociții ăștia de bogați. Zâmbind la cât de supărați vor fi când vor afla că le-am furat una dintre mașinile lor, o bag în viteză și calc pe accelerație. Pneurile scârțâie în timp ce mă desprind din spațiu, lovindu-mă de alte câteva mașini în timp ce plec.
Ups, nu-mi pare rău.
Grăbindu-mă la oblon, respir adânc. Mă rog să meargă. Cu o mână pe volan, îmi pun centura de siguranță, știind că dacă nu merge, o să mă doară.
Îmi forțez ochii să se deschidă, cu inima în gât, în timp ce alerg spre ea. Sunt aproape de baza rampei când o alarmă sună, luminile clipesc pe măsură ce se întețește. Începe o manivelă și ochii mei se măresc când barierele încep să se ridice din podea, tăind rampa.
Nu, nu, nu, nu.
Dar e prea târziu, sunt prea înalte și eu încă mă năpustesc spre ele. Țipând, mă izbesc de frâne, mașina făcând o coadă de pește în timp ce încerc să evit accidentul. Încetinesc, dar nu e suficient, mă lovesc de barieră. Capul mi se zdruncină și se izbește de geam, făcându-mă să gem. Gâtul îmi este aruncat în centura de siguranță, tăindu-mi pentru o clipă alimentarea cu aer pentru că airbagurile explodează.
La naiba.
Capul îmi sună, durerea mă străbate, îmi desfac centura de siguranță cu degete bâjbâite și deschid ușa cu piciorul, alunecând pe jos. Sfinte Sisoe. A fost atât de aproape. Inima mi se împiedică de ea însăși, iar stomacul mi se rostogolește. Sprijinindu-mă în patru labe, trag aer în piept cu disperare. Când mă simt mai calmă, mă ridic în picioare.
Toată partea dreaptă a mașinii este zgâriată de la impactul cu bariera. Dar se poate repara. Geamul din partea șoferului are o crăpătură de unde l-am lovit cu capul. Mă înfurie, iar furia se revarsă prin mine în timp ce strig totul. Am fost atât de aproape! Atât de aproape! Și acum, acum sunt blocată aici.
Unde voi muri.
Nu știu ce mă cuprinde, totul e prea mult. Sunt neputincioasă și nu mă pot controla și nu mă pot abține. Înfricoșător de calmă, mă îndrept spre ranga pe care am scăpat-o și o ridic, ținând-o în mână ca pe bâta mea. Simt cum îmi curge sângele pe cap, dar nu-mi pasă. Mă întorc la mașină, învârt ranga și o lovesc pe capotă.
Mă simt bine, foarte bine, în timp ce sunetul metalului zdrobitor umple aerul. Capota se lovește, așa că o fac din nou și din nou, stricând jucăria perfectă și scumpă. Sparg geamurile, râzând în timp ce zgomotul se aude în aer. Am lovit mașina atât de bine, pierdută în propria mea lume. Am nevoie de mai mult, trebuie să scot totul afară.
Urcându-mă pe capotă, dau cu ranga în jos în mod repetat, țipând în timp ce o fac. Mă urc în partea de sus a mașinii, stând pe acoperiș în timp ce sparg tot ce îmi ajunge la îndemână. Îmi simt brațele ca de plumb și scap ranga. Se lovește de pământ cu un zgomot sonor, în timp ce eu trag aer în piept, cu corpul acoperit de sudoare, capul mă doare de la lovitură, iar spatele și gâtul mă dor – dar a meritat. Văzând distrugerile pe care le-am provocat, nu mă pot abține să nu râd.
– Luați asta, nenorocite de Vipere.
Atunci am auzit aplauze. Ridicând capul în sus, mă uit în ochii lui Diesel și Kenzo, care stăteau la vreo zece metri de mașină, uitându-se la mine. Kenzo își rostogolește zarurile printre degete cu un zâmbet pe față, în timp ce Diesel aplaudă.
– Pun pariu cu tine că nu va reuși.
Kenzo îi zâmbește în timp ce Diesel se oprește, fața i se luminează în timp ce mă privește.
Pieptul lui este gol, câteva tatuaje acoperind pielea aurie, și sfâșiată. Mult prea sfâșiată. Nu ar trebui ca nebunii să arate mai rău? Dar nu, arată ca un înger căzut. Cu părul auriu și toate cele, care este legat la spate într-o coadă de cal.
– Ai făcut-o, măiculiță, a fost tare ca naiba.
Îmi face semn din cap și apoi se uită la Kenzo.
– Nu-i așa că e uimitoare?
Chiar atunci, ușa de la subsol se deschide și Garrett și Ryder intră cu pași mari. Se blochează când mă văd stând pe acoperișul mașinii distruse, cu Kenzo și Diesel privindu-mă. Diesel fluieră, făcându-mi cu ochiul.
– Ooh, ai dat de necaz acum, porumbițo.
– La naiba.
Fața lui Ryder este tunătoare în timp ce se apropie. Cămașa îi este încrețită, iar sacoul de costum este aruncat la întâmplare pe el.
– Am fost scos dintr-o ședință ca să văd asta…
Își îngustează ochii și se uită la Kenzo.
– Explică!
Bărbatul ridică din umeri.
– Îmi pare rău, frate, s-a furișat cumva. Când mi-am dat seama, am căutat pe camere și am văzut-o în subsol, în mașina ta. Am declanșat alarma și probabil că barierele au oprit-o.
– Apoi?
Mă instigă Ryder, arătând spre mine, deasupra mașinii.
– Apoi a început să lovească mașina, țipând ceva despre șerpi și nemernici.
Completează Diesel cu nostalgie, aproape visătoare.
Eu am făcut-o?
Stai așa, mașina lui Ryder? La naiba.
Bărbatul se uită înapoi la mine cu ochi reci.
– Dă-te jos acum,
Ordonă el.
Înghit în sec, dar trebuie să mă vadă că sunt pe cale să deschid gura, pentru că se apropie și mai mult, cu fiecare mișcare controlată.
– Acum, nu mă face să urc acolo.
Sar din mașină, trosnind la aterizare, zdruncinându-mi capul dureros. Știu că vorbește serios, mai ales când mă apucă de braț și mă trage de acolo. Mă zbat în strânsoarea lui, înjurând, dar el mă ignoră în timp ce mă trage spre lift și își izbește mâna de scaner.
Acesta se deschide și mă aruncă înăuntru. Mă izbesc de perete, fără suflare, când mă întorc și îl văd cum intră înăuntru înainte de a-și strivi degetul pe un buton. Începem să ne ridicăm, iar eu îl urmăresc cu atenție. Ochii lui sunt întunecați, acele emoții care topesc gheața de acolo. Mâinile îi tremură, strânse în pumni, și e clar că e pe punctul de a exploda.
Și ce să fac? Îl împing.
Poate pentru că am acceptat că voi muri aici și nu voi mai fi niciodată liberă, iar odată cu această acceptare a venit și un anumit curaj de a vedea cât de departe pot să-l împing. E o nebunie, dar se pare că nu mă pot opri.
– Frumoasă mașină.
Zâmbesc.
Mișcările lui sunt sacadate, iar eu tresar înapoi când lovește cu pumnul un buton de oprire. Tresărim până la oprire, aruncându-mă în față, direct în el. El mă prinde, mâna lui îmi trece în jurul gâtului în timp ce mă aruncă înapoi în peretele liftului, făcându-mă să țip la durerea pe care mi-o provoacă.
– Nu mă provoca, iubire.
Răcnește el, drept în fața mea. Inima îmi bate cu putere, iar el trebuie să o simtă împotriva mâinii lui, pentru că mă strânge de gât, lăsându-mă să simt toată acea putere. Forța și emoțiile pe care le ascunde în spatele gheții.
Omul ăsta e mortal, o Viperă, iar eu tocmai am înțepat șarpele, iar acum el e gata să lovească.
Să muște.
Iar eu sunt șoarecele.
Dar, din nou, îmi deschid gura.
– De ce nu?
Se apleacă mai aproape, lăsându-mi să văd acei ochi care acum sunt în flăcări. La naiba, cum de am crezut vreodată că e rece? E un infern, un foc sălbatic. Arde totul în calea lui, iar acum, eu sunt aceea. Dar chestia e că aș arde cu plăcere, și nici măcar nu știu de ce.
– Pentru că nu voi fi blând ca Kenzo. Nici măcar nu mă voi asigura că-ți place ca Diesel. O să-ți tăbăcesc fundul atât de tare încât nu vei mai putea să mergi, darămite să stai jos. Apoi o să te las în liftul ăsta ca să vadă toată lumea cât de mult ne vrei. Cât de mult nu ne urăști, chiar dacă așa crezi tu. Poți să te păcălești pe tine însuți, dar nu mă poți păcăli pe mine, iubire. Voi rupe aceste bariere în bucăți, bucată cu bucată. Te voi avea la limită, aproape că vei avea orgasm doar din cauza pedepsei mele și te voi lăsa să te vadă toată lumea… să vadă cât de mult îți dorești. Chiar cei pe care pretinzi că îi urăști.
– Nu te vreau!
Răbufnesc, înclinându-mi capul pe spate și întâlnindu-i ochii, dar coapsele mele se strâng, trădându-mi adevărul, iar el, fără îndoială, observă. Ryder observă totul și se folosește de asta împotriva mea. Și a observat ceva ce nici măcar eu nu am vrut să observ. Mă simt atrasă de ei, de răpitorii mei.
Asta mă oprește să vorbesc – faptul că are dreptate și că îl urăsc. Îi urăsc pe ei. Chiar îi urăsc, dar îi doresc atât de mult încât e înfricoșător, și am încercat să mă ascund de asta, răzbunându-mă pe ei. El zâmbește de parcă ar vedea lupta mea și știe că nu mă voi mai lupta cu el. Făcând un pas înapoi, își îndreaptă costumul, ascunzându-se din nou în spatele acelei răceli. Mâinile nu-i mai tremură în timp ce apasă pe butonul care ne pune în mișcare.
– Ultimul avertisment, Roxxane – nu ne forța. Am fost amabili până acum. Acum? Toate înțelegerile au fost anulate, ești pe cale să vezi cum sunt Viperele cu adevărat, iar tu ești singura vinovată. Ești o pradă bună acum, pradă mică, mai bine fugi.
Face cu ochiul.
– Ești o afacere, iubire, dar acum ești pe cale să devii jucăria noastră.
Ușa se deschide, iar el iese, întâlnind privirile celorlalte Vipere care așteptau acolo. La naiba, cum au ajuns aici atât de repede? Le zâmbește, ignorându-mă pe mine, încă lipită de perete, respirând greu, urându-l, urându-mă pe mine însămi. Dar cel puțin sângele din capul meu s-a oprit.
-D, e a ta pentru tot restul zilei. Hai să le arătăm puștoaicei noastre de aici ce se întâmplă cu cei care ne trădează, care ne pun la încercare.
Ordonă Ryder, cu ochii lui de gheață încă fixați pe mine. Abia când se întoarce, încep să respir din nou.
Sfinte Sisoe.
Credeam că Ryder e de gheață, un șarpe fără sentimente. M-am înșelat amarnic. Sub toate astea se ascunde o tornadă de emoții abia ținute în frâu. Am zărit-o în ochii lui, am simțit-o în mâinile lui. E atât de aproape de a exploda și de a face să plouă cu distrugere, încât nici nu cred că știe cât de aproape este.
Ceilalți nu știu în prezent, dar eu știu acum. E gata să se rupă, să cedeze, iar când o va face… cine va mai fi în viață pentru a spune povestea?
