DIESEL
– D, e a ta.
Se repetă iar și iar în capul meu, în timp ce un zâmbet îmi încolăcește buzele. Se îndepărtează mai mult în lift, cu ochii pe mine, speriată. Ar trebui să fie. Ryder și Garrett mi-au adus o jucărie nouă cu care să mă joc, ca să-i dau o lecție. Se pare că nu l-a respectat pe Ryder când a fost abordat pentru că nu a plătit.
Când am făcut un pas înainte, mâna lui Garrett a sărit și m-a apucat de biceps. Abia începusem cu omul când am auzit alarma, așa că sunt fără cămașă, iar el își coboară buzele la urechea mea.
-Nu te lua prea tare de ea.
Îmi ridic privirea de la strânsoarea lui la ochii lui. Aș face orice pentru frații mei, dar mai ales pentru Garrett. Ne cunoaștem durerea unul altuia, așa că suntem mai apropiați decât ceilalți. Suntem două suflete asemănătoare.
-Credeam că nu-ți pasă.
-Nu-mi pasă.
Răcnește el, lăsându-și brațul și plecând în grabă, în timp ce Kenzo râde, privindu-l cum pleacă.
-Are dreptate totuși, D. Pune-o la încercare, dar nu o rupe, bine? Încep să mă cam obișnuiesc cu fata, așa că joacă-te cu ea, dar nu o omorî. Nu am avut încă ocazia să o distrug.
Chicotește înainte de a face cu ochiul la porumbița mea și pleacă, lăsându-mă singur cu ea.
Ea înghite în sec și își dă capul pe spate, atât de plină de teamă, dar curajoasă în același timp. Abia aștept să o dezgolesc și să văd ce se află dedesubt, iar Ryder tocmai mi-a dat undă verde. Ei nu cunosc toată amploarea a ceea ce fac. Obțin rezultate și asta e tot ce le pasă. Mă lasă să mă distrez, mă lasă să fac ceea ce am nevoie pentru a supraviețui.
Și porumbița?
Și ea va face la fel.
Intrând în lift, apăs butonul care mă duce din nou până jos. Mă uit la ea, iar faptul că îi simt frica umplând liftul mă face să-mi întăresc penisul în pantaloni. Făcând un pas mai aproape, îi aspir parfumul dulce în timp ce ea se sprijină cu spatele de perete. Mă aplec și pipăi tăietura de pe capul ei, redeschizând-o astfel încât să înceapă să sângereze din nou. Ea scâncește, iar eu râd în timp ce mă dau înapoi.
-O să fie distractiv, porumbiță.
Ușa se deschide, iar eu fluier în timp ce mă întorc și mă îndrept spre labirintul care este bârlogul meu. E întuneric și cald aici jos, exact cum îmi place. Mă uit peste umăr și o văd pe ea apăsând inutil pe butoanele liftului. Nu se va mai mișca fără cardul sau mâna mea. O măsură de securitate pe care am pus-o în aplicare când cineva s-a eliberat din lanțuri și a ajuns în hol, rătăcind acoperit de sânge.
Asta a fost greu de explicat poliției, bine că-i avem la mână.
-Porumbiță, nu mă face să mă întorc acolo să te iau.
Cânt, și chicotesc când ea își ridică capul și se uită la mine.
-La naiba cu asta, nebunul dracului.
Murmură ea, în timp ce iese în grabă, îndreptându-se în direcția mea.
-Dacă încerci să mă omori, o să-ți dau să-ți mănânci propriile ouă. Bine?
-Mai târziu, dragostea mea, acum avem pe cineva de care trebuie să ne ocupăm. Putem continua modurile în care dorești să mă atingi după aceea.
Îi fac cu ochiul și mă întorc, îndreptându-mă spre camera în care am fost mai înainte, unde bărbatul mă așteaptă, legat cu lanțuri de tavan. Este deja dezbrăcat și plin de sânge. Se trezește brusc când intru, un geamăt ieșindu-i din gât în timp ce lacrimile îi cad pe față.
-Îmi pare rău pentru asta, înțelegi cât de greu poate fi să conduci o afacere și să-ți ții femeia fericită, sunt sigur.
-Nu sunt femeia ta nenorocită… Doamne!
Roxy oftează în timp ce se oprește în pragul ușii, cu ochii mari. Este îngrozită.
Ridic cuțitul pe care îl foloseam și îl îndrept spre Declan.
-Ăsta de aici e Declan. Nu numai că ne-a insultat pe Ryder și pe noi, dar a încercat să-l ucidă pe Garrett.
Țicnind, mă uit înapoi la bărbat.
Chiar ești un prost.
-Stai, a încercat să-l ucidă pe Garrett?
Roxy se încruntă, ochii ei sclipind de furie. Ah, iată nebunia. Chiar dacă încearcă să o ascundă, începe să ne placă și să ne urască în același timp. Dar este imperios necesar să vadă cum arată trădarea noastră. Ce se va întâmpla cu ea dacă va încerca să evadeze din nou.
E a noastră acum, trebuie să accepte asta.
Poate fi una dintre noi, o Viperă, sau poate sfârși ca Declan.
-Pentru tot binele pe care i l-a făcut.
Am pufnit.
-Deci, Declan, unde am rămas? Ah, da, urma să-mi spui cât de mult ți-a oferit Triada, altfel urma să-ți tai sfârcurile.
-Diesel.
Răcnește ea în spatele meu, dar o ignor.
-Deci, micuțul Declan?
Îl întreb prompt, apăsând lama chiar sub sfârc.
El se zbate în lanțuri, trăgând fără speranță de ele, plângând din nou.
-Diesel!
Strigă ea, așa că încep să tai, făcându-l să țipe.
O mână aterizează pe umărul meu, iar eu mă răsucesc cu un răcnet. Ținându-i cuțitul însângerat la gât, o împing cu spatele în perete.
-Să nu crezi că-l poți salva, porumbiță. El moare aici, dar e alegerea lui câtă durere va îndura. Nu putem lăsa o asemenea amenințare să stea în picioare. A încercat să ucidă pe unul dintre noi. Noi suntem Viperele, noi nu murim. Vom riposta. Obișnuiește-te cu asta, sau taci. Îți place sau nu, faci parte din asta acum.
Înclinându-mă în jos, apăs lama mai tare pe gâtul ei.
-Nimeni nu ne rănește, nimeni. Asta te include și pe tine acum. Chiar vrei să salvezi viața acestui om?
Ea înghite, tăindu-se ușor cu lama și gâfâind, cu buzele acelea pe care visam să le despart.
-Eu…
-Te-ar ajuta dacă ți-aș spune că și-a violat fiica vitregă?
Ochii ei se fac deodată mari, iar eu dau din cap.
-Noi ne facem temele, porumbiță. Ticălosul ăsta e un om de nimic. L-aș ucide și dacă nu ar fi așa, dar m-am gândit că te-ar putea ajuta să știi ce este – un monstru. Știi de ce se tem monștrii, porumbițo?
-De ce?
Șoptește ea tremurând.
-De monstrul cel mare.
Șoptesc eu, lingându-i buzele.
-Ei se tem de mine.
Aplecându-mă pe spate, scot cuțitul și o las să respire liber. Respirația îi șuieră neregulat pe buze în timp ce se uită la mine, căutându-mi răspunsuri pe față. Răspunsuri pe care le va găsi doar în interiorul ei. Acesta este momentul. Dacă va încerca să-l salveze, își va alege singură soarta. Nu va fi niciodată una dintre noi, prea slabă pentru a se descurca cu viața noastră. Și asta înseamnă că în cele din urmă va trebui să o omor.
-Vrei să-l salvezi, porumbiță?
Se uită la bărbatul din spatele meu și o văd că își dezbate răspunsul. Dacă mint, dacă el e nevinovat… dar lucruri ca inocența nu mai există, iar ea trebuie să învețe asta. Toată lumea este păcătoasă într-un fel sau altul.
Într-un fel sau altul. Poți să-l acoperi cu trandafiri și să folosești scuze, dar e totuna. Poate fi strălucitor și bogat, dar un păcătos rămâne un păcătos în costum. Nu există alb și negru, ci doar gri. În adâncul sufletului nostru, cu toții facem lucruri considerate rele, chiar și pentru cauze bune.
Eu? Eu le fac pentru distracție.
Ea se uită înapoi la mine.
-Trebuie să știu.
Șoptește ea și strânge cuțitul între noi. Renunț la strânsoarea mea și fac un pas înapoi, privind-o, curios să văd ce va face. Va încerca să-l folosească pe mine? Asta ar fi tare.
Se apropie mai mult de bărbatul care se strâmbă din nas.
-Te rog, te rog, te rog, lasă-mă să plec!
Imploră el, dând dovadă de un act convingător de inocență. Îi acord asta. Mă întreb dacă a plâns la fel și prima dată când s-a strecurat noaptea în camera ei, dar oare asta l-a oprit? Nu. Și nici pe mine nu mă va opri.
Îi apasă cuțitul pe piept, mâna îi tremură, iar vocea îi este de oțel.
-Ai violat-o?
El îngheață, ochii lui se duc la mine, apoi înapoi la ea.
-Nu, nu, bineînțeles că nu!
Strigă el, dar ezitarea aceea e suficientă, o văd cum se înțepeneste.
Înfige cuțitul mai adânc, mâna ei fiind acum fermă.
-Să nu mă minți, altfel îl las să facă ce vrea până când îi spui adevărul.
La naiba, scula îmi tresare în blugi, iar eu mă gandesc la ce să fac. Să o privesc cum ține cuțitul ăla… să o am în bârlogul meu, să mă alătur. Îmi face lucruri.
-Eu… ea a cerut-o!
Țipă el.
-Umblă în chiloții ăia mici, mă tachinează…
Vocea i se întrerupe într-un țipăt când Roxy țipă și îi taie pieptul. Făcând un pas înapoi, cu pieptul bombat, ochii tari și furioși, îmi aruncă cuțitul. Îl prind în aer, asigurându-mă că apuc capătul ascuțit, astfel încât să îmi taie mâna la fel ca a ei.
-Fă-i ce vrei ticălosului, fă-l să doară.
-Da, porumbițo, orice vrei.
Încredințez eu, în timp ce ea sare pe o tejghea din spate, legănându-și picioarele în timp ce mă privește. Fac un pas înapoi spre bărbat. Ea a spus să fac să-l doară. Pot să fac asta. Continuând ceea ce am început, întorc lama și o prind cu mâna mea rănită, apăsând-o pe pielea lui dintr-o singură mișcare lină.
Îi tai un sfârc fără avertisment și îl arunc, îmi iau bricheta, încălzesc lama și, în timp ce el țipă, i-o apăs pe piele. Mirosul de carne sfârâind mi ajunge până la mine înainte de a face același lucru cu celălalt. Se prăbușește apoi, leșinând, așa că aștept să se trezească. Nu e amuzant când nu sunt treji.
-Faci asta des?
Mă uit la păsărica mea.
– Asta e treaba mea.
-Ești ucigaș?
Întreabă ea, fără să mă judece, cred, doar încercând să înțeleagă.
Ștergându-mi lama, dau din cap.
-Cu toții avem rolurile noastre. Este ceea ce ne face atât de buni – fiecare dintre noi își știe locul și are punctele sale forte.
-Vrei să-mi spui?
-Aș putea, nu e ca și cum ai putea spune cuiva, dar, Păsărico, ce rost are?
Ea înghite în sec.
-Credeam că jocurile de noroc și pariurile sunt departamentul lui Kenzo?
Ah, porumbița vede mai mult decât credeam, știam eu. Îndreptându-mă spre ea, mă sprijin de dulap și o imobilizez acolo cu brațele de o parte și de alta. Chiar și în această cameră îmbibată de sânge, cu un bărbat atârnând de lanțuri în spatele meu, ochii ei se dilată. Porumbița vrea asta, mă vrea pe mine, vrea să fie liberă, chiar dacă nu-și dă seama de asta.
-Este, dar asta nu înseamnă că nu voi face o înțelegere cu tine pentru informații. La urma urmei, muncesc pentru a obține exact asa ceva.
Șoptesc, dorind să o gust mai mult decât îmi doresc următoarea respirație.
Ochii ei îi fixează pe ai mei în timp ce rostește următoarele cuvinte.
-Promiți că nu-mi vei face rău?
Râd.
-Nu, nu voi promite asta niciodată. S-ar putea să te rănesc, s-ar putea chiar să te omor într-o zi, dar amândoi știm că acolo este atracția. Mergi pe muchie de cuțit, porumbiță drăguță, și într-o zi, s-ar putea să aluneci, dar nu ar merita căderea?
Îi pot auzi bătăile inimii ei în timp ce ochii ei coboară spre buzele mele.
-Bine, ce vrei în schimb?
-Vreau sa cedezi.
Mârâi eu.
-Știu că există un sălbatic în tine, ca și mine, care abia așteaptă să fie eliberat. Am observat asta în ochii tăi de prima dată când te-am văzut. Vei face orice pentru a supraviețui, ca și noi. Semeni cu noi mai mult decât îți poți imagina. Vezi întunericul și mergi pe acea linie, cu un picior înăuntru și unul afară. Pune ambele picioare, porumbițo, asta e lumea ta acum. Plină de vărsare de sânge și șerpi. Dacă vrei ceva, atunci ia-l. Fă orice dracu’ vrei, porumbițo, pentru că restul lumii o face.
-Asta… asta e ceea ce vrei tu? Să fiu ca tine?
-Nu, să fii tu însăți, cea pe care o ascunzi, chiar și de tine. Dar astăzi, astăzi voi lua ceva mai mic. Un sărut, porumbiță. Sărută-mă și-ți voi spune ceea ce vrei să știi.
Murmur, urmărind acele buze.
-Îmi juri?
Ea oftează.
-În fiecare zi.
Eu zâmbesc.
-La naiba, bine.
Își smucește capul înainte și mă sărută, tare și repede, înainte de a se îndepărta.
-Spune-mi.
-Ce a fost asta?
Am râs.
-Un sărut adevărat, porumbiță, ca și cum ar fi serios.
Ea mârâie, devenind enervată acum, iritarea ei învingându-i frica de mine.
Mâna ei se ridică și mă apucă de umăr, trăgându-mă mai aproape în timp ce își lipește buzele de ale mele. E dură, furioasă și plină de ură pentru faptul că am forțat-o, fără îndoială, dar ea a avut întotdeauna de ales, și a ales.
M-a ales pe mine.
Are gust de dulceață și de viață, e atât de vie. Între buzele noastre se formează arcuri electrice, negarea ei și pofta mea amestecându-se cu respirațiile noastre. Apucând-o de ceafă, o trag mai aproape, mâna mea încurcându-se în părul ei argintiu și mătăsos. Îmi apăs dinții pe buzele ei până când ele se deschid suficient de mult pentru a-mi permite să-mi strecor limba înăuntru. Ea gâfâie și se împinge mai aproape, îndrăgostindu-se de asta chiar dacă se împotrivește.
Trupul ei freamătă la atingerea mea, iar scula mea este atât de tare, încât simt că sunt pe cale să explodez doar de la un sărut. Ea geme, un sunet mic și răsuflat care se duce direct la scula mea. Sunetul pare să o scoată din minți, dar eu refuz să o las să plece. Îmi forțez limba mai adânc, dominându-i gura, marcându-i buzele, învinețindu-le. Iau ceea ce vreau.
Ea se enervează și începe să mă plesnească și să mă zgârie pe umerii goi cu ghearele ei mici de pisicuță. Poate mai mult. Am văzut-o cum l-a doborât pe Garrett. Vrea să mă opresc? Atunci vreau să o văd pe Roxy. Trăgând-o mai aproape, îmi apăs scula între picioarele ei, iar ea îngheață înainte ca loviturile ei să se înrăutățească. Zâmbindu-i, o sărut mai tare.
-Poți mai mult de atât, porumbițo.
Murmur, înainte de a o mușca de buza de jos.
Ea geme și mă plesnește. Sunetul este puternic în cameră, în timp ce capul meu se răsucește într-o parte. Cu ochii sălbatici, pieptul bombănind și penisul tare, mă uit încet înapoi la ea. Are din nou ochii mari, dar buzele ei vinete și crude se înclină într-un zâmbet, pe care i-l întorc și eu.
Ești pe drumul cel bun, porumbiță. În curând, vei fi liberă.
Un geamăt vine din spatele meu, în timp ce bărbatul se trezește.
-Până atunci, întreabă.
-Spune-mi care este treaba fiecăruia.
Cere ea, cu vocea ei răgușită, în timp ce limba îi alunecă și îi gustă buzele, făcându-mă să grohăi.
-Nu te uita așa la mine.
Răcnesc eu.
-Cum asa?
Întreabă ea, înclinând capul.
-Ca și cum ai vrea să mă mănânci, atât de înfometată.
-Ai gust de foc
Șoptește ea, apoi trage aer în piept.
-Spune-mi, eu am plătit, acum e rândul tău.
Replică ea, supărată pe ea însăși pentru că a ajuns în această poziție. Pentru că și-a permis să se bucure.
Săraca porumbiță nu are idee cât de mult o să se bucure de ceea ce urmează să se mai întâmple între noi.
Am forțat-o mult astăzi, așa că mă dau la o parte și încep să vorbesc. Astăzi este vorba de a sparge unele dintre aceste bariere, așa că voi continua să împing, să îndrăznesc, până când adevărata mică porumbiță va ieși la joacă, și nu va fi genial?
-Kenzo este agentul de pariuri, deține jocurile de noroc din oraș. Cai, cărți, orice se poate paria, chiar și lupte. El se ocupă de partea cu banii, se pricepe la cifre. Garrett a fost luptător, așa că știe o mulțime de oameni duri. El e cel care se ocupă cu aplicarea legii. Îi sperie pe oameni, îi bate un pic ca să-i facă să-l asculte pe Ryder, care e omul din față. Fața și creierul operațiunii. Încearcă să împiedice să ajungă la mine.
-Și tu ce ești?
Zâmbesc în timp ce iau un fierăstrău de oase de pe masă.
-Sunt cel mai rău coșmar al tău. Locul în care te duci când ești la sfârșit. Obțin informații prin orice mijloace necesare. Când Garrett nu poate să-i sperie, Ryder nu poate să se înțeleagă cu ei, iar Kenzo nu poate să-i mituiască, atunci îi prind eu. Îi omor pe dușmanii noștri, îi torturez pe cei care îndrăznesc să ne sfideze. Eu sunt motivul pentru care oamenilor le este frică să treacă peste Vipere.
-Tu ești asasinul.
Murmură ea, cu buzele încă umflate de la sărutul nostru. Niciodată nu a arătat mai frumoasă.
-Da, porumbiță, eu sunt asasinul, iar tu ești ultima mea țintă.
Îi fac cu ochiul înainte de a mă întoarce la bărbat.
-Declan, mă bucur că te-ai întors. Să continuăm?
Roxy mă urmărește tot timpul. Nu spune nimic în timp ce eu îl fac bucăți pe bărbat, bucată cu bucată, aflând ce îl face să țipe. Mai leșină de încă cinci ori înainte de a avea răspunsul meu. Apoi îl omor. Îl stropesc cu benzină și îi dau foc.
Țipetele lui umplu din nou aerul, mirosul de sânge și urină odată cu el. Mă întorc să mă uit la porumbița mea în timp ce Declan arde de viu. Flăcările dansează pe planurile feței ei, luminându-i ochii și frica și acceptarea de acolo. În sfârșit, și-a dat seama ce fel de oameni au cumpărat-o.
În sfârșit a înțeles că este a noastră. Nu există nicio cale de scăpare pentru ea. Nu acum. Niciodată. Păsărica trebuie să afle cum să supraviețuiască printre Vipere, sau va muri.
Ca pradă a noastră.
