ROXY
E prea devreme, la naiba. Capul îmi zvâcnește în timp ce alarma sună din nou. Aruncând ceasul bătrân și stupid prin cameră, îmi îngrop fața în pernă, văzând acolo petele de machiaj pe care nu puteam să mă deranjez să-l dau jos aseară, când m-am băgat în pat după o dușcă de Jack.
Dar alarma sună din nou și, mulțumită creierului meu pe jumătate adormit, se află acum în cealaltă parte a camerei. Alunecând de pe pat, mă târăsc până la el și-l izbesc de podea, gemând când se sparge. Dar cel puțin zgomotul se oprește. Mă trântesc pe spate în nimic altceva decât în chiloți și un maiou, apoi mă gândesc să-l chem pe Travis pentru a aranja ziua de azi și a acoperi tura de la cină.
Dar el are problemele lui, așa că mă duc eu. Învinsă, mă ridic în picioare și dau drumul la radio, rock-ul răsună în timp ce mă îndrept spre duș. Mă dezbrac în timp ce merg, pornesc jetul și aștept să se încălzească. Mă încrunt și mă uit la dezordinea încâlcită care este părul meu, ridicând din umeri înainte de a-l aranja într-un coc. Nici vorbă să spăl cuibul ăla de șobolani, durează prea mult. De aceea șamponul uscat este cel mai bun prieten al unei fete.
Fac un duș rapid, frecându-mi pielea acoperită de tatuaje. Asta îmi amintește că mai am un altul programat săptămâna viitoare cu Zeke pentru a termina trandafirii de pe coapsă și modelul mandala. Mâneca de pe brațul stâng este gata și a necesitat patru ședințe întregi, de opt ore. Dar a meritat, nu că m-ar deranja durerea. De fapt, pot să recunosc în sinea mea că îmi place chiar. Mai ales în mâinile armăsarului care o face.
Opresc apa, ies din duș și îmi înfășor un prosop pufos în jurul corpului înainte de a mă spăla pe dinți și de a mă hidrata. Reușesc să-mi trec o perie prin păr, iar acesta se decide să stea frumos pentru prima dată și să atârne drept după ce l-am șamponat la dracu’ cu șampon uscat. Îmi rezerv mai mult timp cu machiajul, aplicând rujul roșu care mă caracterizează, creionul negru și fardul de ochi, făcându-mi ochii căprui să iasă în evidență. Unii îmi spun că sunt o rockerița tipica, la naiba, am chiar și piercing-uri care să se potrivească cu tatuajele și machiajul.
A început ca o formă de rebeliune, o modalitate de a-l enerva pe ticălosul de tata înainte de a fugi. Apoi am ajuns să iubesc acest look și, acum? Acum asta eu. Dar ajunge să dezgropăm fantomele din trecutul meu înainte de micul dejun. Lăsând prosopul să cadă pe podea, mă îndrept din nou spre dormitor și mă îmbrac. Îmbrac sutienul și chiloții roșii asortați, cu închidere în față. Singurul meu viciu… ei bine, asta și tricourile cu trupe.
Adaug un tricou semnat de The Killers și îl leg într-o parte, înainte de a mă îmbrăca în niște pantaloni scurți negri și zdrențuroși și în cizmele mele de încredere cu toc înalt de motociclist. Mă mai verific încă o dată în oglindă, îmi iau cheile și ies, închizând în spatele meu. Cobor cu greu scările și aprind luminile din bar.
Mă plimb prin bucătărie și verific aleea, dar se pare că nenorociții de aseară au fost arestați. Mă face să mă întreb cine au fost, dar nu ar fi prima dată când cineva sare pe mine. Și nici ultima, pun pariu. Las ușa din spate descuiată pentru Cook și mă întorc în față.
Pornesc tonomatul și mă apuc să aprovizionez și să fac ordine, supărată ca naiba când trebuie să arunc scaunul rupt în spate. O regulă nenorocită. Să sari pe mine pot să înțeleg, dar să-mi distrugi mobila? Nu-i frumos deloc.
Exact la timp, aud zgomotul revelator al motocicletei lui Cook când se oprește în spate, iar asta mă face să zâmbesc, măcar știu că mă va hrăni… spre deosebire de Truck, care lucrează în weekenduri, nenorocitul e mai rece ca un șarpe, chiar și cu mine, care îi plătesc facturile și îi angajez fundul de fost pușcăriaș.
Îl întâlnesc pe Cook la ușa din spate, zâmbindu-i drăguț în timp ce se dă jos de pe Harley. El geme.
– Lasă-mă să ghicesc, cârnați cu ketchup?
– Ești o păpușă. Îi suflu un sărut, dar el se oprește când vede scaunul rupt întins pe jos.
Își ridică încet capul, cu ochii mari.
– La naiba, e mort?
– Cine? Întreb, mult prea obosită pentru asta.
– Omul care a rupt scaunul?, întreabă el serios, făcându-mă să râd.
– Ar vrea să fie, nu-ți face griji.
Cook chicotește și mă bate pe umăr.
– Rich ar fi mândru, puștoaico. Du-te, începe în față, îți fac ceva de mâncare.
Inima mi se frânge la auzul numelui lui Rich, dar trec peste și, cu un zâmbet vesel către Cook, mă îndrept spre partea din față a barului. Până când mirosul de carne prăjită ajunge la mine, sunt deja aranjată și pregătită, așa că atunci când bucătarul se împinge pe ușă, jonglând cu două farfurii, aproape că îngenunchez și îl venerez.
Ăsta e drumul spre inima mea, mâncarea… sau poate doar spre chiloții mei. Ne așezăm la una dintre mese, cu coatele lipite de lemn în timp ce îmi înfulec micul dejun, exact când se aude o bătaie la ușă.
– Uh-oh, asta e numai pentru tine, puștoaico, murmură Cook cu gura plină, în timp ce ia ambele farfurii și se întoarce în bucătărie. Suspinând, mă îndrept spre ușă și trag de ea.
– Pe semn scrie închis, dobitocule, răcnesc, apoi îmi dau ochii peste cap când văd cine este de partea cealaltă. Fred.
– Chiar nu ar trebui să vorbești așa cu polițiștii. El zâmbește și se uită în spatele meu.
– Ai de gând să mă lași să intru, Rox?.
– Nu, răspund, încrucișându-mi brațele. – Care este problema? Nu am auzit sau văzut nimic înainte ca tu să întrebi.
El ridică o sprânceană, degetele ducându-se la catarama pantalonilor.
– Nici măcar nu am spus nimic.
– Da, ei bine, cunosc rutina. Nu-mi enervez clienții, așa că nu. Nu-i cunosc, nu știu unde locuiesc și cu siguranță nu știu dacă au făcut-o.
El dă din cap.
– Nu de asta sunt aici de data asta, ci în legătură cu tipii de aseară.
– Oh, i-ai prins? Întreb, reducând puțin atitudinea defensivă.
– I-am prins, dar în două ore au fost scoși pe cauțiune. Prieteni de rang înalt, dacă mă înțelegi. Nu știu cu cine te pui, dar când șeful îmi spune să mă feresc de ei, fac ce mi se spune. Așa ar trebui să faci și tu.
– Stai, au fost scoși pe cauțiune? Cine naiba sunt tipii ăia? Credeam că sunt doar niște nenorociți.
El face o grimasă.
– Categoric nu. Ai supărat pe cineva, Rox. Ar fi bine să-ți dai seama pe cine, înainte să curăț rămășițele tale de pe stradă. Sau, mai bine, pleacă. Cu un avion, ar fi cel mai bine. Să ai o zi bună. El dă din cap, uitându-se în jur înainte de a se grăbi să se întoarcă la mașină.
La naiba. Privind în jur ca un polițist paranoic, trântesc ușa și o încui, punându-mă cu spatele la el. Calmează-te, Rox, ai avut parte de lucruri mai rele. Oricine ar fi, încearcă doar să te sperie… dar să ai polițiștii speriați și în buzunarul tău?
Are dreptate, în locuri înalte.
Poate că ar fi mai bine să pleci, dar la naiba, asta e casa mea! Barul meu nenorocit. Nu… Scuturând din cap, mă îndepărtez de ușă. Nimeni nu mă sperie să plec de aici, fie că sunt sau nu în locuri înalte.
Mă apropii de bar, îmi torn un pahar și îl dau pe gât înainte de a trânti paharul de lemn. Adună-te, Rox, nimeni nu mă face să fug. Am făcut-o o dată, nu o voi mai face niciodată. Asta e viața mea acum, ori stau și lupt, ori mor. Nu am alte opțiuni.
Decizia este luată, mai beau încă o dușcă înainte de a porni boxele, lăsând muzica să se audă în bar înainte de a descuia ușa. E ora deschiderii și, cu sau fără amenințare deasupra capului meu, trebuie să lucrez.
O să întreb mai târziu, totuși, să văd ce pot auzi. Dacă cineva știe ceva, aceia sunt oamenii care vin aici să bea pentru a-și îneca amarul.
Sunt ocupată după aceea, locul se umple și nu am timp să mă gândesc pentru ce mă caută cineva. Sunt mai ales comenzi de mâncare cu bere, așa că tocmai îmi scot o halbă când ușa se deschide, dezvăluind patru nou-veniți.
Patru oameni care cu siguranță nu au ce căuta aici.
