Cuibul viperelor – Capitolul 8

Cuibul viperelor – Capitolul 8

ROXY

 

 

 

Mă doare capul, de parcă aș fi băut prea mult. Mă doare fața, iar tot corpul îmi este înțepenit de la statul prea mult timp într-o singură poziție. Gemând, îmi țin ochii închiși pentru a încerca să fac durerea să dispară, în timp ce-mi storc creierul pentru a afla ce s-a întâmplat. Dar totul este în ceață și cu cât încerc mai mult, cu atât mai mult simt că îmi crapă creierul.

 

Pipăind cu mâna după armă, mă blochez. Ăsta nu e patul meu de rahat… e ca mătasea. Cine naiba are așternuturi de mătase?

 

Nimeni pe care-l cunosc, asta e sigur.

 

Atunci îmi revin toate amintirile. Ticăloșii. Viperele. Pumnul…

 

Deschizând brusc ochii, mă uit la tavanul alb, iar deasupra mea se află un afurisit de candelabru de cristal. Inima îmi bate în piept în timp ce mă târăsc până la capătul patului, sprijinindu-mă de el în timp ce-mi pipăi fața dureroasă, ticălosul ăla. Totuși, nu cred că e nimic rupt. Respirând greu, mă panichez în timp ce mă uit în jur.

 

M-au furat.

 

M-au luat din barul meu și m-au lăsat în ceea ce pare a fi o nenorocită de cameră de hotel.

 

E atât de… curată. Mult prea curată. Numai pereți albi și o podea cu mochetă gri închis. Pe peretele opus patului uriaș în care stau este un televizor cu ecran plat mai mare decât cada mea. În dreapta, peretele face loc la unei ferestre de la tavan până la podea, prin care se vede tot orasul. Se întinde sub mine ca un afurisit de poster. Suntem atât de sus și chiar în mijlocul lui. Întorcându-mă, zăresc două uși de o parte și de alta a televizorului. Îmi bag capul într-una dintre ele și văd un dulap încorporat. Și prin asta se înțelege o cameră cu rafturi peste rafturi, oglinzi cu lumini între ele și o canapea în mijloc. Închizând ușa cu un rânjet dezgustat pe buze, o încerc pe cealaltă.

 

Este o baie. Peretele din stânga este ocupat de o cabină de duș complet din sticlă, cu patru capete de duș îndreptate în jos, și un scaun, cu gresie gri în colț. În spate se află o cadă imensă, suficient de mare pentru a încăpea cel puțin șase persoane. În dreapta se află două chiuvete cu o oglindă înrămată deasupra. Toaleta este ascunsă lângă mine. Arată de parcă cineva nu a precupețit nicio cheltuială, nenorociți bogați.

 

Îndreptându-mă înapoi spre cameră, scanez spațiul în căutarea a ceva ce pot folosi ca armă. Lângă pat sunt două noptiere gri, vechi, de epocă. Cu lămpi pe ambele. Perfect. Alerg prin cameră în picioarele goale, pentru că un nenorocit mi-a luat cizmele. Smulg lampa de pe perete, o țin ca pe o bâtă în timp ce mă îndrept spre ușa albă din stânga, care duce clar afară din cameră.

 

Încercând mânerul, o găsesc încuiată, bineînțeles. Las lampa de-o parte și mă uit la cameră. Nenorociții ăștia, cred că mă pot stăpâni? Că sunt o persoană pe care o pot cumpăra?

 

O să învețe că banii nu pot cumpăra supunerea. Nu sunt obiectul nimănui. Vor regreta ziua în care m-au luat.

 

Vipere? Pe naiba, și eu mușc.

 

Aștept mai bine de o jumătate de oră să văd dacă vor veni să descuie ușa, dar nu vin și mă plictisesc. Enervata și plictisita nu e o combinație bună pentru mine. Am o dorință nebună de a strica locul, e prea perfect, prea curat. Așa că o fac. Rânjind, mă îndrept spre baie și mă hotărăsc să-mi descarc furia pe prețiosul lor dormitor.

 

Zdrobind lampa în oglindă, o privesc cum se sparge în bucăți. Rânjesc, ridic o bucată și mă tai din greșeală. Șuierând, mă uit la sângele care acoperă sticla și se scurge pe podeaua imaculată. Ah, la naiba.

 

Întorcându-mă în dormitor, îmi las sângele să se scurgă în urma mea în timp ce mă îndrept spre pat și încep să-l tai. Să scot tot, furia mea față de ei, furia mea față de tatăl meu.

 

Ar fi trebuit să-l cunosc destul de bine până acum, dar de fiecare dată când cred că am scăpat de el, el face ceva. Dar asta? Să mă vândă? Nici măcar eu nu credeam că va fi atât de josnic.

 

Cu un țipăt, înjunghii și tai până când mă doare brațul și gâfâi. Penele de la perne mă acoperă și pe mine și pe podea, salteaua are găuri adânci în ea, iar lenjeria de pat e plină de sânge și ruptă în bucăți.

 

Arată exact așa cum ma simt și asta mă face să zâmbesc.

 

Râd, când deodată se deschide ușa. Ascund bucata de sticlă în buzunarul de la spate al pantalonilor scurți și mă îndepărtez cu ochii îngustați. Ryder se plimbă înăuntru. Se uită în jur la dezordine, iar sprânceana sa arcuită și buzele sale perfecte ușor coborâte sunt singurele semne ale nemulțumirii sale.

 

Eu sunt o mizerie gâfâitoare și transpirată, iar el stă acolo în costum ca un nenorocit de model. Îl urăsc, și nu doar pentru că m-a răpit și m-a închis în apartamentul lui înfiorător de curat.

 

– Ei bine, văd că te faci comodă. Comentează el, cu vocea lui fină și joasă. Oare este ceva ce îl enervează pe omul ăsta? Îmi vine să dau fuga acolo și să-mi șterg sângele pe costumul lui perfect, doar ca să văd ce ar face.

 

– Dă-mi drumul. Îi spun, dar el mă ignoră. Aplecându-se, ridică o față de pernă și o ține în aer cu un deget, arătând materialul tăiat în panglici.

 

– Tatăl tău te-a vândut, acum ești a noastră.

 

Tonul lui este atât de realist încât îmi vine să explodez din nou.

 

Eu sunt un om! Nu poți să vinzi un om! Am țipat.

 

– Se pare că se poate.

 

El ridică din umeri, lăsând să cadă fața de pernă.

 

Furia ta față de situație sau neîncrederea nu o vor face mai puțin reală, te asigur. Tatăl tău chiar te-a vândut nouă, iar acum ești a noastră. Îți sugerez să găsești o modalitate de a face față acestui lucru.

 

Să mă descurc cu asta?

 

Oh, nenorocitul ăsta.

 

Apucând bucata de sticla din buzunarul de la spate, mă apropii cu viteză, înspre fața lui.

 

 – Dă-mi drumul sau jur că voi…

 

– Ce vei face?

 

El zâmbește, acei ochi plini de gheață în sfârșit se dezgheață un pic dând impresia de provocare.

 

O provocare.

 

Sticla îmi sapă în piele, tăindu-mi-o din nou în timp ce îmi scot mâna și o întind spre fața lui neprotejată. El clipește, mâna lui apucând-o pe a mea înainte ca sticla să fie la un centimetru de obrazul lui. Își strânge mâna, făcându-mă să gâfâi în timp ce îmi macină oasele, durerea scânteind prin mine.

 

Ești a noastră, Roxxane. Dacă vrem să te închidem, o vom face. Dacă vrem să te pedepsim pentru că ești o pacoste, o vom face. Dacă vrem să ți-o tragem…

 

Se apleacă mai aproape, apăsând pe bucata de sticlă iar o picătură de sânge țâșnește pe obrazul lui în timp ce își coboară vocea.

 

O vom face. Dacă vrem să te ucidem… o vom face, și nu poți face nimic în privința asta. Înfruntă asta iubire, sau s-ar putea să te trezești într-un loc mai rău decât acesta.

 

Aplecându-se pe spate, îmi pocnește încheietura mâinii într-o parte, făcându-mi degetele să aibă spasme și să elibereze bucata de sticlă pe care o bagă în buzunar. Mă holbez la el în timp ce frica și ceva ce nu vreau să numesc mă cuprind, urmărind acea picătură de sânge care îi curge pe obraz. Scoate o batistă și o oprește înainte ca aceasta să ajungă la costum, ștergând-o ca și cum nu s-ar fi aplecat asupra ciobului doar pentru a se face înțeles.

 

Văd că ești într-o dispoziție proastă, așa că te las să te gândești la ceea ce am spus.

 

Se întoarce, iar eu alerg spre el, dar sunt prea lentă. Ușa se trântește, iar sunetul asurzitor al unei încuietoare care se trântește la locul ei mă face să țip la ușă în timp ce îmi lovesc mâna rănită de ea.

 

Când nimeni nu se întoarce, tai mai mult din pernă și îmi leg mâna pentru a opri sângerarea înainte de a mă uita în jur. A fost ceva neînsemnat, dar chiar mă simt mai bine. Suspinând, mă întind lângă fereastră, uitându-mă la oraș timp în care cerul începe să se întunece.

 

Obișnuiam să locuiesc în acest oraș, îmi plăcea să îl explorez și să îl văd cum crește. Asta a fost înainte de a realiza întunericul care se ascunde sub toată sticla și farmecul. Și Viperele? Sunt unii dintre cei mai răi.

 

Când ești copil, ți se spun povești despre monștrii care se ascund sub pat sau în întuneric. Nu ți le spun despre cei umani, care sunt foarte reali. Cei care se hrănesc cu oameni mai slabi decât ei, sau chiar cu monștrii care se ascund în noi înșine.

 

Bogați sau săraci, nu contează, oamenii sunt tot monștri. Se ascund în spatele unor fețe frumoase, a celor dragi. Și totuși, sunt toți la fel. Cu toții te vor pentru ceva, diferența este… cât de departe sunt dispuși să meargă pentru a obține acel ceva.

 

Se pare că Viperele vor merge până la capăt.

 

Și totul din cauza tatălui meu de rahat. Nu e de ajuns că mi-a distrus copilăria? Că mi-am petrecut fiecare zi din viață plătind pentru greșelile lui? Nu, acum mi s-a luat și viitorul.

 

Fiindu-mi milă de mine, închid ochii și încerc să-mi odihnesc capul dureros. Sunt o luptătoare, o supraviețuitoare, mereu am fost și mereu voi fi. Pot să trec peste asta, am supraviețuit și la lucruri mai rele. Doar pentru că sunt închisă într-un penthouse nu înseamnă că sunt închisă…

 

Ușa se deschide brusc, trezindu-mă. E târziu, foarte târziu, și e întuneric. Mă doare stomacul pentru că nu am mâncat de aproape două zile, în afară de bucățile de pâine rămase pe care le-am găsit.

 

E târziu.

 

Asta înseamnă un singur lucru.

 

Îmi acopăr gura, încercând să-mi încetinesc respirația ca să nu mă audă. Inima îmi bate atât de tare, încât îmi vine să plâng. Îi aud pașii târâți în timp ce se împiedică pe scări. Te rog, te rog, lasă-l să uite că sunt aici.

 

Fie ca noaptea asta să fie noaptea în care el să meargă mai departe.

 

Dar nu este. Se oprește în fața ușii mele. Mă uit din patul meu cum umbra lui blochează lumina la crăpătura din partea de jos înainte ca mâna lui mare să întoarcă mânerul și să o deschidă. Stă acolo o clipă, uitându-se la mine. Silueta lui este tot ce pot vedea, așa că nu-i pot vedea fața sau expresia. Știu că mama a leșinat, s-a injectat înainte să mă duc la culcare, așa că va fi inconștientă până dimineață. Suntem doar eu și el. Și el știe asta.

 

Îi simt de aici mirosul de whisky din respirație, îi văd furia care îi vibrează prin corp. E mereu la fel. Se îmbată, pierde bani și se răzbună pe mine. E un cerc vicios. În fiecare seară, mă aștept să fie diferit, dar în fiecare seară e la fel.

 

Dacă nu ai avut niciodată un părinte care să te dezamăgească, să te rănească și să-ți frângă inima, atunci nu știi cum mă simt. Ar trebui să te protejeze, să te iubească, dar părinții mei sunt motivul pentru care sunt speriată. Am învățat de mică că ei sunt cei care m-au rănit, nimeni altcineva. Nu le pasă dacă trăiesc sau mor, sunt doar un obiect pentru ei.

 

Când îi văd pe ceilalți copii de la școală vorbind despre părinții lor, mă enervez, aceeași furie pe care o are și tatăl meu. Îi urăsc pentru asta, pentru că sunt fericiți. Pentru că se bucură de viața lor. Părinții lor îi iubesc, îi prețuiesc, îi copleșesc cu daruri și fericire. De ce nu pot avea și eu așa ceva?

 

Și totuși, chiar dacă tata sau mama mea ar încerca vreodată să o facă, aș tresări, așteptând pumnul care ar veni imediat după. Pentru că adevărul este că știu că la bază, tuturor oamenilor, în esența lor… nu le pasă decât de ei înșiși.

 

Cineva ce le poate aduce ceva, cineva ce poate face ceva pentru ei, iar când vine vorba de caștiguri se vor alege întotdeauna pe ei înșiși.

 

Unii oameni se nasc cu furie, cu o nevoie de a răni.

 

Unii se nasc lacomi, cu o personalitate dependentă. Alții o ascund bine, dar, în cele din urmă, toți suntem la fel. Cu toții sângerăm în aceeași culoare și cu toții căutăm ceva care să facă să dispară adevărul din sufletele noastre, astfel încât să ne simțim ca niște oameni buni.

 

Nu-l păcălesc, știe că sunt treaz, așa că mă ridic și mă așez cu fața la el. Refuz să plâng, refuz să implor. Nu mai vreau. Am făcut-o o dată și am crezut că s-ar putea chiar să se oprească. Acum știu mai bine. Nu se va opri până când nu mă va ucide într-o zi, dar până atunci, eu doar supraviețuiesc de la o zi la alta cu acest adevăr atârnând deasupra mea.

 

– Ridică-te. Spune el.

 

Îmi strâng buzele, dar fac cum mi se spune, știind că așa se va termina mai repede.

 

Dar de fiecare dată când se întâmplă asta, ceva crește în mine, furia se transformă până când trebuie să-mi mușc limba ca să mă opresc să nu ripostez, să nu lovesc. Refuz să fiu ca el.

 

Se poticnește în calea mea, înjurând când aproape cade.

 

– Am pierdut două mii în seara asta, știi a cui e vina?

 

Ar trebui să nu spun nimic, doar să dau din cap și să înghit lovitura ca o fată cuminte.

 

Dar poate că nu sunt o fată bună, poate că sunt la fel de distrusă ca și el.

 

 – Bănuiesc că a mea.

 

Proastă idee, foarte proastă.

 

Pentru un om beat, pumnul vine repede, e mare și asta se vede în puterea din spatele pumnilor lui. Mă lovește în burtă, îndoindu-mă în timp ce mă lupt să respir. Mă doare stomacul chiar mai mult acum decât durerile de foame.

 

Mă apucă de păr, făcându-mă să țip în timp ce îmi ridică capul. Dinții lui strâmbi strălucesc în întuneric, fața lui încețoșată de lacrimile mele. Mârâie la mine, respirația lui râncedă îmi ajunge în față și mă face să am grețuri.

 

– A ta, rahat mic și nenorocit.

 

Sunt atât de ocupată să încerc să nu vomit – ultima dată când am făcut-o, mi-a rupt brațul – încât nu-l văd venind. Mă aruncă în perete, iar capul meu se lovește de el cu un zgomot bolnăvicios. Corpul meu devine flasc în timp ce alunec pe perete, durerea cuprinzându-mi craniul până când nu mai văd nimic.

 

Nu mai aud.

 

Apoi totul se întunecă.

 

Gâfâind, mă ridic în picioare. Transpirația îmi acoperă tot corpul în timp ce adrenalina mă străbate. Ridic mâna și o apăs la ceafă, unde încă mai stă îndoitura din acea noapte. La naiba, de asta beau înainte de culcare, ca să țin coșmarurile departe.

 

Suflând o gură de aer, clipesc des cu ochii încețoșați pentru a alunga somnul din ei, știind că nu mă voi mai culca prea curând. Nu cu amintirile mele atât de întunecate în seara asta. În schimb, mă uit la oraș, e încă luminos. Toată lumina îi luminează unghiurile și străzile, chiar și în întuneric. Ca un far.

 

O altă minciună.

 

Atunci o voce ștearsă și întunecată vine din spatele meu, trimițând frica să mă cuprindă.

 

Nu sunt singură.

 

– Nu poți să dormi, porumbițo? Mă întreb ce visezi…

Loading

Care este reacția ta?
+1
0
+1
1
+1
0
+1
0
+1
5
+1
0
+1
0

1 Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *