Dinte pentru dinte- Capitolul 45

Yuan Lijiang acționase repede și fără ezitare. La doar trei zile după incident, avocatul Zhao le raportase lui Gu Qing Pei și lui Yuan Yang progresul anchetei fiscale.

Nicio companie nu e perfect curată, iar cele legate de crima organizată se destramă imediat sub o simplă verificare. Doar în conturile de anul trecut se găsiseră peste șase milioane de yuani neplătiți la stat. Dacă ancheta ar merge mai departe, nimeni nu știa cât de adânc ar ajunge.

Gu Qing Pei oftă lung, cu un amestec de uimire și respect. Experiența, da… asta făcea diferența. Mișcarea lui Yuan Lijiang fusese precisă, rece, letală — adversarii nici nu apucaseră să se ridice de jos. Prin comparație, el se simțea ca un amator. Și totuși, faptul că un om ca Yuan Lijiang îl considera un aliat îi dădea un sentiment de mândrie tăcută.

Cele două zile petrecute închiși în hotel fuseseră o tortură. Nu aveau voie să iasă, nu aveau voie să vorbească cu nimeni. Doar pereți, telefoane și așteptare.

Yuan Yang se plângea mereu că vrea o plimbare, o masă adevărată, o gură de aer. Dar Gu Qing Pei îl oprea de fiecare dată. Într-un moment atât de tensionat, nici nu-i trecea prin cap să încalce vreun ordin al lui Yuan Lijiang.

Când Yuan Yang era la baie, telefonul lui Gu Qing Pei începu să sune.

Pe ecran, niciun număr. Apel anonim. Îl închise imediat. După câteva secunde, același apel reveni.

De data asta, Gu Qing Pei ezită o clipă, apoi răspunse.
– Alo… cine e acolo?

Urmă o tăcere scurtă, apoi o voce joasă, cu o undă de ironie întunecată:

– Bună ziua, domnule Gu.

Gu Qing Pei încremeni. Vocea îi era complet necunoscută.

– Cine sunteți?

– Nu e nevoie să știți. Domnule Gu, sunteți un om deștept. Vă dau doar un sfat: fiți îngăduitor când puteți.

Un zâmbet rece îi trecu pe buze lui Gu Qing Pei.

– Nu e cam târziu pentru asta? Sau voiați să spuneți asta unui om mort?

Celălalt râse încet.

– Domnule director Gu, am vrut doar să vă sperii.

– Degeaba. Dacă era doar între noi doi, poate că dădeam înapoi. Nu-mi place să mă pun cu oameni înarmați. Dar v-ați atins de cine nu trebuia. De aici încolo, chestiunea nu mai e în mâinile mele. Aveți grijă de voi.

– Ce vreți să spuneți? Pe cine am ofensat?

Gu Qing Pei clătină din cap, ușor ironic.

– Sunteți confuz, nici măcar nu știți ce ați făcut. Duceți-vă să muriți și rămâneți confuz.
Apoi închise telefonul.

În clipa aceea, Yuan Yang ieși din baie. Îl văzu pe Gu Qing Pei cu fața încordată.

–  Ce s-a întâmplat?

– M-au amenințat.

Gu Qing Pei luă imediat legătura cu avocatul Zhao și povesti totul, cerând sprijinul poliției.

Yuan Yang încruntă din sprâncene.

– Au curaj, nenorociții. Ce-au zis?

– Mi-au spus să fiu „îngăduitor”…

– Prostii! Yuan Yang lovi masa cu palma.

Nu dormise aproape deloc în ultimele zile — nu din cauza rănii, ci pentru că, de fiecare dată când închidea ochii, vedea lama aceea coborând spre Gu Qing Pei.

Încă simțea în piept acea contracție violentă, acea respirație blocată. Dacă acel cuțit l-ar fi atins pe Gu Qing Pei, l-ar fi ucis pe loc pe agresor.

Pentru el, orice bărbat care nu-și poate proteja perechea era un laș, un animal slab, menit să piardă tot: teritoriu, hrană, demnitate.

De aceea, dacă Gu Qing Pei greșea, doar el avea dreptul să-l pedepsească. Dar dacă altcineva îndrăznea să-l atingă — atunci, da, sângele ar fi curs fără ezitare.

Gu Qing Pei îi puse o mână pe umăr.

–  Nu te enerva.

– Trebuie să-i terminăm, spuse Yuan Yang printre dinți.

– Altfel o s-o facă ei înaintea noastră.

– Așa e. La punctul ăsta, nu mai există cale de împăcare. Gu Qing Pei oftă.

– Yuan Lijiang le-a scotocit tot trecutul. Singura soluție e să-i distrugă din temelii.

Totuși, în sufletul lui mai era o urmă de teamă. El era un om care respecta legea,  nu voia să aibă de-a face cu lumea asta murdară. Dar acum era prins.

Yuan Yang îi ridică bărbia cu două degete și îl privi fix.

–  Ți-e frică?

– Nu prea.

– Poți s-o spui. N-o să râd de tine.

– Nu. Doar că lucrurile au mers într-o direcție neașteptată. Cred că modul în care am gestionat această situație… de data aceasta nu am gestionat Lucrurile corect. Nu am rezolvat conflictul , ci doar l-am înrăutățit.

– Nu e vina ta. Și oricum, ai mărit avantajul nostru. În viață totul are câștiguri și pierderi.

Gu Qing Pei îl privi cu un zâmbet slab.

–  De fapt, sună reconfortant.

Yuan Yang îl trase ușor de talie, îl sărută pe obraz și șopti cu un zâmbet jucăuș:

–  Pentru că m-ai spălat bine aseară.

Gu Qing Pei zâmbi, fără să răspundă.

Yuan Yang își lipi fruntea de a lui, vocea coborând într-un ton serios:

–  Nu te teme. O să fiu lângă tine. Zi și noapte. Nimeni nu se atinge de tine. Înțelegi?

O căldură ciudată i se răspândi lui Gu Qing Pei în piept. Nu credea că are nevoie de protecție, dar sentimentul că cineva voia s-o ofere… era de neprețuit. Chiar dacă venea de la un bărbat atât de imprevizibil.

Trei zile mai târziu, se întoarseră la Beijing.

Când ieșiră din aeroport, o mașină îi aștepta deja. Din ea coborî o femeie elegantă, la vreo patruzeci de ani. Ținută impecabilă, privire sigură.

–  Mamă, o strigă Yuan Yang.

– Fiule! Wu Jinglan veni în grabă, i se uită la braț și la față.

– Ești bine? Te mai doare?

– Nu, e doar o zgârietură.

– Oamenii ăștia sunt fără rușine! Iar tu și tatăl tău, cum ați putut să-mi ascundeți așa ceva?

– Vorbim acasă, să nu te stresezi aici.

Yuan Lijiang întoarse capul, prefăcându-se că n-aude.

– Mamă, urcă în mașină.

Abia atunci îl văzu Wu Jinglan pe Gu Qing Pei. Zâmbi, ușor crispată.

–  Trebuie să fiți domnul Gu.

– Da, doamnă, bună ziua.

– Un tânăr foarte prezentabil. Lijiang vă laudă mereu.

Gu Qing Pei zâmbi calm:

–  Nu merit asemenea laude.

– Haideți cu noi la cină.

– Nu e cazul, pot lua un taxi.

– Domnule Gu, veniți cu noi, interveni Yuan Lijiang.

– Yuan Yang o să vă ducă acasă mai târziu. Nu pot să vă las pe Yuan Yang și pe dumneavoastră să vă întoarceți în acest moment, voi doi nu puteți rămâne singuri.

Gu Qing Pei nu putu să o refuze.

În mașină, nu scoase un cuvânt. Îl apăsa o vinovăție grea, se culcase cu fiul lor, iar acum se afla în fața părinților. Totul era o încurcătură fără ieșire.

Ajunși la vila familiei Yuan, stinghereala se amplifică.

Yuan Lijiang și Wu Jinglan fură politicoși, eleganți. Știa că nu din admirație pentru el — Beijingul era plin de oameni ca el — ci pentru că era considerat, momentan, „mentorul” fiului lor.

În living, doi copii stăteau pe canapea: un băiat și o fată. Amândoi frumoși ca niște portrete pictate. Băiatul, în mod special, semăna izbitor cu Yuan Yang. Gu Qing Pei aproape că zâmbi.

O fetiță de zece ani alergă spre fratele ei, strigând „frate”, dar băiatul, mai mare cu câțiva ani, rămase nemișcat.

Yuan Yang îi atinse fruntea cu palma.

– Nu sări pe mine.

– Frate, cum e rana? se lipi ea de brațul lui.

– E bine. Stai cuminte.

Băiatul se apropie, cu o sclipire jucăușă:

–  Frate, nu ai pierdut niciodată o luptă până acum, ești ruginit.

– Prostii! Am lovit-o pe cealaltă persoană mai tare.

– Nu-l mai încuraja să se bată, interveni furios Yuan Lijiang.

– Nu este vorba despre a câștiga sau a pierde o luptă, ci despre cum câștigi sau pierzi!

Băiatul făcu un pas înapoi, apoi se întoarse spre Gu Qing Pei:

– Unchiule, cine ești?

Gu Qing Pei zâmbi și îi întinse mâna:

–  Mă cheamă Gu Qing Pei. Lucrez cu tatăl tău.

Fetița se apropie, îl prinse de mână pe fratele ei și îi șopti:

– Gege zice că e enervant. Nu-i da mâna.

Chiar dacă vocea ei era joasă, toți adulții o auziră.

Yuan Lijiang îl fixă pe Yuan Yang cu o privire tăioasă.

Yuan Yang zâmbi slab, jenat.

Băiatul îi ciufuli ușor părul surorii:

–  Nu fi nepoliticoasă. Apoi îi întinse mâna lui Gu Qing Pei.

– Domnule Gu, gege are un temperament rău, dar respectă persoanele capabile. Dacă tatăl meu te recunoaște, gege o va face și el. Trebuie să fii impresionant.

Gu Qing Pei izbucni într-un zâmbet sincer. Da… un fiu ca acesta și-ar fi dorit.
Unul care, oricum, n-ar fi fost niciodată ca Yuan Yang.