Dinte pentru dinte- Capitolul 72

Yuan Lijiang spuse calm:

– Te poți gândi. Îți voi da timp…

– Nu este nevoie să mă gândesc.

Gu Qing Pei îl privi liniștit.

– Domnule președinte Yuan, am venit la Beijing la optsprezece ani și am muncit în acest oraș timp de cincisprezece ani. Acest loc a fost cândva plin de visurile și ambițiile mele. Mai bine de zece ani mi-am construit viața aici și am ajuns unde sunt astăzi. Poate că pentru dumneavoastră nu înseamnă nimic, dar pentru mine este rezultatul întregii mele munci. Prietenii mei, cariera mea, relațiile mele, casa mea — toate sunt aici. Aceasta este acumularea mea de cincisprezece ani și nu pot renunța la ea. În plus, acum pot ajunge la părinții mei într-o oră și jumătate de zbor. Nu vreau să plec în străinătate și să-i las să-și facă griji.

Yuan Lijiang îl privi fără expresie.

– Deci nu pleci?

Gu Qing Pei clătină din cap.

– Nu plec nicăieri. Și, chiar dacă aș pleca, Yuan Yang nu ar duce lipsă de bani pentru un bilet de avion.

Yuan Lijiang ridică o sprânceană.

– Atâta timp cât nu permit eu, Yuan Yang nu va putea părăsi țara niciodată. Domnule Gu, încă vreau să rezolv această problemă pașnic. Sper să înțelegi sentimentele unui tată. Nu-ți cer să nu te mai întorci niciodată, ci doar… timp de doi ani să nu revii. Sunt convins că Yuan Yang, fiind copil la suflet, te va uita mai devreme sau mai târziu.

Gu Qing Pei zâmbi amar.

– Doi ani, domnule Yuan… sunt puțini doi ani? Părinții mei au deja peste șaizeci de ani. Nu mai am atât de multe perioade de câte doi ani cu ei.

Chipul lui Yuan Lijiang se întunecă.

– De ce nu vrei să accepți? Un om inteligent ca tine chiar vrea să ia o asemenea decizie?

Gu Qing Pei oftă și, pentru prima oară de la incident, îl privi direct.

– Domnule președinte Yuan, dacă nu mai pot rămâne la Beijing, mă pot întoarce în orașul meu natal. Eu, Gu Qing Pei, nu voi muri de foame. Nu este nevoie să vă faceți griji pentru mine.

Yuan Lijiang își îngustă ochii.

– Gu Qing Pei, te-am admirat întotdeauna. Nu vreau să ajung să mă port urât cu tine. Nu mă forța.

Gu Qing Pei spuse calm:

– Domnule președinte Yuan, sunt în compania dumneavoastră de aproape un an și cunosc totul, de la lucrurile mărunte până la cele mari. Acum, cine forțează pe cine? Eu pe dumneavoastră sau dumneavoastră pe mine?

Yuan Lijiang râse furios.

– Foarte bine, Gu Qing Pei. Numele tău chiar te reprezintă.

Gu Qing Pei îl privi drept și spuse:

– Domnule președinte Yuan, mă simt vinovat față de dumneavoastră în ceea ce-l privește pe Yuan Yang. Am decis să mă despart de el. Sper să nu mă împingeți prea departe, altfel nu va fi decât o pierdere de ambele părți. Ce spuneți?

– Dacă este așa, nu mai are rost să continuăm discuția. Gu Qing Pei, ai grijă de tine.

Yuan Lijiang se întoarse și ieși.

– Drum bun, domnule Yuan.

Gu Qing Pei rămase nemișcat, privind în tăcere pe fereastră. Treptat, ceața din ochii lui se risipi.

Yuan Yang rezistă o zi întreagă, dar în cele din urmă nu se mai putu abține și îl sună pe Gu Qing Pei. Telefonul era închis. Neliniștit, mai încercă de câteva ori în următoarele două ore, atât pe mobil, cât și pe fix, dar fără rezultat.

Nu mai putu sta locului. Își luă cheile și se pregăti să plece, dar de îndată ce ajunse jos, privirea lui Yuan Lijiang îl opri.

Yuan Lijiang scutură ziarul din mână.

– Nu poți rezista nici măcar o zi? Nu ți-am spus să te liniștești?

– Tată, care e rostul? spuse Yuan Yang în surdină. —

– Nu se va schimba nimic doar pentru că nu-l văd câteva zile.

– Chiar nu se va schimba nimic. Crezi că Gu Qing Pei vrea să se joace de-a familia cu un puști prost ca tine? Nu are nicio intenție să se afunde împreună cu tine. Trezește-te.

Yuan Yang își strânse pumnul.

– De unde știi? Ai fost să-l vezi?

– Mai trebuie întrebat?

Yuan Lijiang îl privi rece.

– Crezi că Gu Qing Pei ar renunța la reputația, statutul și roadele muncii lui de ani de zile doar ca să fie cu tine? Nu ți se pare ridicol?

Trupul lui Yuan Yang tremură ușor.

– Indiferent ce spui, nu voi renunța la el.

Își apucă cheile, deschise ușa și plecă.

Yuan Lijiang îl privi nepăsător până dispăru, apoi oftă încet și ridică telefonul.

Sărbătoarea de Anul Nou se încheia a doua zi, iar pe străzi era mai multă lume. Yuan Yang strânse volanul și apăsă accelerația, dorindu-și să poată zbura până la Gu Qing Pei.

Fiecare cuvânt spus de tatăl său lovise exact în miezul neliniștii lui.

Se temea mai mult decât orice că în inima lui Gu Qing Pei era prea puțin important — atât de puțin, încât acesta nu era dispus să sufere vreo pierdere reală pentru el.

Ce însemna el, de fapt, pentru Gu Qing Pei?

Când ajunse la casa lui Gu Qing Pei, era goală. Pe masă găsi un bilet lăsat de acesta, cu doar câteva rânduri simple:

Mă întorc în orașul natal să-mi vizitez părinții. Yuan Yang, nu pot să-ți spun asta față în față, dar nu suntem potriviți unul pentru celălalt. Să ne oprim aici.

Venele de pe fruntea lui Yuan Yang se umflară când mototoli biletul. Inima îl durea ascuțit, dar în ochii lui licări o lumină rece.

Băgă biletul în buzunar, coborî și conduse direct spre aeroport.

La ghișeu cumpără un bilet spre Chengdu, apoi se îndreptă spre controlul de securitate, cu capul plecat și buzunarele goale.

Purtând un palton închis la culoare, cu mâinile în buzunare, emana o răceală care îi făcea pe ceilalți să-l ocolească instinctiv.

Fu oprit de doi agenți de securitate.

– Domnule, vă rog să vă scoateți haina.

Yuan Yang îl privi rece, își scoase paltonul și îl aruncă pe bandă.

– Unde este bagajul dumneavoastră?

– Nu am.

– Nimic?

Yuan Yang îl privi nerăbdător și trecu prin poartă.

Nu găsiră nimic, iar agenții nu avură ce face decât să-l lase să treacă.

Yuan Yang era înnebunit de nerăbdare. Abia aștepta să-l vadă pe Gu Qing Pei. Voia să-i arunce biletul în față și să-l întrebe cine îi dăduse dreptul să se despartă atât de ușor!

Ajunse la casa lui Gu Qing Pei pe la ora șapte seara.

Blocul era vechi, dar bine situat. Jos era o piață animată, transportul era convenabil, iar cartierul plin de viață.

Privind spre etajul al treilea, văzu lumina aprinsă. Gu Qing Pei trebuia să fie acasă, împreună cu părinții lui.

Se opri jos, ezitând. Între ei erau doar câteva zeci de metri, dar nu îndrăznea să urce.

Nu voia să-i vadă expresia rece, nici să audă cuvintele pe care nu voia să le audă. Gu Qing Pei făcuse deja o alegere, dar el nu o putea accepta.

Tatăl său avea dreptate. Gu Qing Pei nu ar fi renunțat la realizările lui pentru el — tocmai acele lucruri care lui Yuan Yang nu-i păsau deloc. Acolo era conflictul lor. De ce se îndrăgostise de cineva atât de diferit? Din prima zi nu-l suportase pe Gu Qing Pei, voise doar să-l domine. Și totuși, ajunsese să vrea doar să-i împartă poverile și să-l țină strâns, fără să-l lase să plece.

Ce era în neregulă cu el?

Își frecă fața, obosit. Își strânse paltonul pe el și urcă scările.

Blocul nu avea lift, dar luminile de pe coridor erau puternice, semn că era bine întreținut.

Rămase mult timp în fața ușii metalice, apoi sună.

O femeie de vârstă mijlocie deschise și îl întrebă în dialect Sichuan pe cine caută.

Privindu-i chipul, atât de asemănător cu al lui Gu Qing Pei, Yuan Yang simți o familiaritate inexplicabilă. Încercă să zâmbească, dar nu reuși.

– Mătușă, îl caut pe Gu Qing Pei.

– Ah?

Ușa se deschise larg și Gu Qing Pei apăru în spatele mamei sale, ușor surprins.

– Cum ai găsit adresa mea?

Yuan Yang își strânse pumnul în buzunar.

– Familia ta a trimis lucruri la Beijing.

Mama lui Gu Qing Pei îi cercetă chipul, suspicioasă.

– Qing Pei, cine este acest tânăr? Vai, ce înalt e…

– Este subordonatul meu.

– Intră, te rog.

Gu Qing Pei luă paltonul lui Yuan Yang și spuse calm:

– Hai să vorbim afară.

Ochii lui Yuan Yang ardeau de furie.

Mama lui Gu simți tensiunea.

– Qing Pei, e frig afară, lasă-l să intre.

Yuan Yang spuse ferm:

– Mătușă, nu sunt subordonatul lui. Sunt iubitul lui.

Ochii lui Gu Qing Pei se măriră.

– Yuan Yang, nu merge prea departe.

– Am greșit?

Tatăl lui Gu ieși, cu o țigară în gură.

– Intrați. Odată ajunși aici, cum să vă alungăm?

Gu Qing Pei se retrase, palid.

Mama lui Gu zâmbi.

– Cina e gata. Ce coincidență! Parcă am gătit prea mult azi. Copile, cum te cheamă?

– Yuan Yang.

– Frumos nume. Ești chipeș, dar pari mai tânăr decât Qing Pei.

– Adu un set de boluri și bețișoare.

Gu Qing Pei stătea la masă, privind orezul alb.

– Ziua asta trebuia să vină, mai devreme sau mai târziu, spuse tatăl lui.

– Tată, îți explic mai târziu.

– Ce să explici? Acesta nu e iubitul tău?

Mama lui Gu turnă vin.

– Exact. Era inevitabil.

Yuan Yang ridică paharul. Vinul alb tulbure mirosea dulce. Părinții lui Gu Qing Pei erau simpli și blânzi ca acest vin. Dar Gu Qing Pei era ca un alcool tare: greu de atins, arzând inima, și totuși imposibil de lăsat din mână.