DOCTORUL- Capitolul 11

–Ce este asta?  întrebă lordul mirat privind din ușa conacului.

–Un cal, răspunse doctorul ținându-l de dârlogi.

–Mai precis, un armăsar.

Lordul îl privea în continuare sceptic parcă neândrăznind să se apropie. Când îl anunțase majordomul că doctorul îl ruga să coboare, mai precis să iasă în curte, îl privise de parcă îi spuse că se terminase băutura, dar până la urmă curiozitatea îl îmboldi să iasă din cameră.

–Nu merg nicăieri, așa că nu văd necesitatea de a avea un cal, îi spuse celuilalt, rămânând cu privirea ațintită asupra bidiviului.

Avea dreptate. De câteva luni de când era aici, nu făcuse altceva decât să bea și să-și bântuie propriul conac și nici în viitorul apropiat nu prea avea chef să facă altceva. Se complăcea în acest stil de viață pe care și-l impusese, iar restul nu conta.

-Poate într-o zi, o să vreți să mergeți în pădure sau să vizitați moșia, așa că nu strică să aveți un cal în apropiere.

-Pentru acest lucru va trebui să angajez pe cineva care să aibă grijă de el.

–Sunt o grămadă de băieți în sat care vă vor ajuta bucuroși în schimbul câtorva bănuți, nu se lăsă doctorul înduplecat. Aducându-i un cal, era ca și când i-ai fi fluturat pe la mustăți unei pisici o colivie cu păsări. La început aceasta putea sta indiferentă, dar când avea să perceapă prada ușoară…

Apelase la un fel de intuiție motivațională.

Fără să își dea seama făcu câțiva pași spre  frumosul animal, oprindu-se pentru o secundă la marginea celor patru trepte ce trebuia să le coboare pentru a ajunge mai aproape de el.

-Este cel mai blând armăsar pe care l-am putut găsi în sat. Proprietarul m-a asigurat că este și foarte ușor de dresat, dacă are stăpânul care trebuie, rosti ademenitor  încercând să îl facă să se apropie.

Îi privea atent fiecare mișcare pentru a-și da seama cât era de băut. Fiind înainte de prânz nădăjduia să nu fie prea cherchelit. Oricum îmbrăcămintea îi era mai aranjată iar părul îl avea pieptănat pe spate.

-Cred că are în jur de doi, trei ani, aprecie apropiindu-se la doi pași de ei.

-Mai exact doi ani și jumătate, îl ămuri urmărindu-i privirea înflăcărată, datorată într-o oarecare măsură animalului pe care îl privea cu admirație.

În acea clipă știa că proverbiala pisică își lingea mustățile, chiar dacă vroia să pară indiferentă.

Se apropie lăsând ca bidiviul să îl miroasă și să își frece capul de umărul lui. Întinse o mână tremurândă așezând palma pe grumazul cu piele caldă acoperită de peri fini. Așteptă ca animalul să se obișnuiască cu atingerea lui după care începu să îl mângâie delicat.

Știa cum să se poarte cu frumoasele și maiestoasele animale. Aceste lecții erau învățate încă din pruncie de fiecare copil în parte, imediat cum începea să meargă, indiferent de statutul social. Calul era cel mai comod și util mijloc de transport așa că era tratat cu cea mai mare considerație. Diferențele consta în puterea de cumpărare a celui mai perfect și valoros exemplar.

Cel din fața lui nu era nici pe departe un asemenea exemplar dar era frumos, chiar dacă era în totalitate negru.

Doctorul se depărtă câțiva pași lăsându-i pe amândoi să se acomodeze unul cu celălalt. Pentru câteva secunde văzu privirea cristalină a lordului, semn clar că reușise să îi stârnească curiozitatea și emoția.

–Este întunecat…ca tine, spuse privind spre el, peste spatele armăsarului făcând referire la culoarea acestuia și la cea a părului său negru.

Pentru un minut rămaseră privindu-se intens ca după aceea, celălalt să își întoarcă privirea asupra calului pe care începu să îl examineze atent.

-Va trebui să am eu grijă de el până găsesc pe cineva, rosti cu voce șoptită.

–După ce mă întorc în sat am să trimit câțiva băieți să îl alegeți pe cel care vi se pare potrivit pentru îngrijirea lui, îl asigură.

–Nu ai venit aseară la cină, îl apostfofă concentrat în continuare să mângâie animalul ce fornăia și îl amușina.

–V-am trimis vorbă că nu pot ajunge. Am stat toată amiaza lângă un micuț pacient cu pojar, care a făcut o formă mai severă, îl informă fără a fi o scuză. Între a trata un pacient și a socializa, chiar dacă invitația era făcută de un lord, alegea totdeauna pacientul.

–Pot să vă însoțesc la micul dejun, dacă nu l-ați servit încă.

–Adu și calul tău în grajd, spuse Lordul referindu-se la calul lui ce era legat de un stâlp în dreptul porți de la întrarea în curtea conacului.

El îndreptându-se deja cu ,,darul” lui spre acesta.

Porni spre propriul armăsar și după ce îl dezlegă îl urmă pe celălalt spre grajdul ce era amplasat în dreapta curții. Își mască zâmbetul de mulțumire privind spatele drept al Lordului.

Avusese unele reticențe în ai oferi acestuia armăsarul, dar le alungase lăsându-se ghidat de instinct.