Ajungem în interiorul casei și, pentru o clipă, uit complet de ce sunt acolo. Privirea îmi fuge peste tot, pereți, lumini, scări, dar se oprește inevitabil la el. Modul în care urcă scările, calm, sigur… de parcă locul ăsta îi aparține.
Mă trezesc abia când intrăm într-un dormitor destul de mare. Privesc în jur fascinat.
– Unele persoane pur și simplu trăiesc în lux și nici nu realizează cât de norocoase sunt… mormăi eu pentru mine.
– Ia loc acolo.
Vocea lui mă lovește direct și abia atunci îmi amintesc de ce sunt aici.
Oh… da… degetul.
Mă așez imediat, cuminte, suspect de cuminte, dacă mă întrebi, pe locul indicat. Îl urmăresc cum dispare pentru o secundă într-o altă cameră și revine cu o trusă neagră.
Serios? Trusă? Cine ești tu, doctor secret?
– Întinde.
Îl privesc confuz.
– Mâna, Eric, spune el iritat.
– Oh. Da. Corect.
Îi întind mâna rapid. O prinde și o analizează atent. Degetele lui sunt ferme, sigure… iar eu, evident, încep să devin conștient de fiecare atingere în mod absolut inutil.
Apasă ușor.
– Aaauu! scot eu un sunet strangulat când ajunge la degetul cu pricina și mă strâmb instant.
– O să pun o atelă mică și îl bandajez, spune el calm, fără să mă privească.
– Ești sigur că știi ce faci? întreb eu rapid. Mai am nevoie de mâna asta, adaug preventiv.
Se oprește și își ridică privirea, direct în ochii mei.
– Aș putea să-ți pun un plasture și la gură.
– ……….
Înghit în sec.
Ok. Asta a fost o amenințare. Elegantă. Dar clară.
– Ok! Perfect! Ai dreptate! Fac liniște! spun eu imediat, prea repede.
Dar… nu mă pot abține…ochii lui.
Serios.
Ochii lui erau… altfel. Verdele acela nu mai era doar verde. Era mai închis, mai adânc… mai periculos.
Stai.
Ce?
De când analizez eu ochii altora în timp ce îmi repară degetele?!
Mă îndrept brusc în scaun, de parcă m-a prins cineva cu o crimă.
– Nu te mișca.
Vocea lui vine din nou, mai aproape acum. Mult prea aproape.
Își apropie mâinile de ale mele și începe să fixeze atela cu grijă. Concentrarea lui e… enervant de atractivă.
– Gata.
Spune simplu, după ce termină bandajul.Îmi eliberează mâna, eu o privesc, o întorc pe toate părțile.
– Wow… arată chiar bine… spun sincer. Cred că ai ratat o carieră în medicină.
– Sau poate doar încerc să te țin în viață, răspunde el sec.
Ridic privirea spre el și zâmbesc larg.
– Awww… îți pasă de mine.
Greșit…foarte greșit, pentru că privirea lui devine instant rece.
— Nu. Încerc doar să nu faci mai mult haos decât deja faci.
…
Ok.
Asta a durut puțin, dar… doar puțin.
Zâmbesc din nou, pentru că… evident.
– Tot un fel de grijă e.
El oftează adânc și își trece mâna prin păr.
– Eric…
– Da?
– Taci.
Mă opresc, îl privesc atent.
Apoi îmi duc două degete la buze și mimez fermoarul invizibil.
Îl „închid” și ca bonus, îi „întind cheia”.
El mă privește, cu o mimă undeva între exasperare și crimă…clipește o dată și dă ochii peste cap.
– Ești imposibil.
Zâmbesc larg.
Da…..Știu.
Dar când să mă ridic se ridică și el în același timp și ne lovim imediat cap în cap. Sebastian l încearcă să mă prind, dar eu îl trag de tricou și evident că pică peste mine .
–Dumnezeule.. șoptește el iritat.
Dar eu eram mut….
Mirosul lui…căldura lui…și acea privire…
Inghit în sec și îmi trec rapid privirea spre buzele lui .
Ce?
Ce? Buzele lui?!!!!
Mă sperii de acest gând și îl apuc disperat de brațe încercând să îl ridic dar fac contrariul și îl lipesc mai mult de mine
–Ce naibii ai?
Îl aud întrebând furios
–Scuze … m-am speriat, spun rapid
–Speriat?, întrebă el rece
–Da…mă gândeam la buzele tale, spun fără să realizez și mă opresc.
Ceee?!!!!!
Bravo Eric…..oficial ai înnebunit.
Îngheț și îngheață și el. Eu îmi măresc ochii și asta face și el.
Dar în următoarea secundă îl văd cum își coboară privirea spre buzele mele și uit să respir…
–Seb…. încerc să vorbesc dar nu mai apuc să spun nimic, pentru că se întâmplă…
Buzele lui le ating ușor pe ale mele și eu??!!!
Uit de tot.
Inclusiv numele meu. Inclusiv să exist…
Dar la fel de repede de cum s-a petrecut la fel de rapid se sfârșește și el ajunge imediat drept în picioare, privindu-mă într-un mod pe care nu îl pot cataloga.
Confuz?…
Șocat? ….
Speriat? …
Cred că îngrozit… pentru că așa mă simt și eu acum. Dar nu apuc să fac nici o mișcare, pentru că el fuge rapid afară din cameră lăsându-mă în sfârșit să respir în voie.
Mă ridic și eu după câteva secunde și realizez că picioarele îmi tremurau precum vergele în vânt.
CE NAIBII A FOST AIA!!!!!!
Îmi strigau gândurile în cap…..
Sebastian…buze…eu…
–Oh perfect…și gândurile mi se bâlbâie acum...șoptesc eu pentru mine. Simțeam cum toracele stă parcă să explodeze, o senzație stranie îmi acaparase tot trupul și pur și simplu stăteam acolo în mijlocul acelei camere. Pierdut în gânduri neștiind ce să fac.
Dar observ acea ușa și mă îndrept rapid spre ea.
Bingo!!!….
Era baia.
Fix ce aveam nevoie, apă.. rece.. multă… Deschid robinetul și pun mâinile cupă luând o cantitate mare de apă și îmi stropesc chipul.
Dar …Nu….
Acea senzație nu trece. Fac un pas în spate și mă preling de perete, până ajung în șezut.
Nu mai vreau să ies niciodată de aici.
Doar nu vei sta toată viața aici?!!
–Ba fix asta voi face…., spun eu cu glas tare.
– Perfect….acum mă cert.. eu cu mine…
Dar prefer să rămân aici…jos…în baie..decât să dau ochii cu el
Ești un laș!!!
– Știu…..
