ERIC (2026)-Capitolul 24

Cobor treptele încet, aproape ritualic, de parcă fiecare pas ar trebui să mă ajute să-mi pun ordine în cap. Nu funcționează.
Evident că nu funcționează.
Muzica urcă din parter în valuri moi, amestecată cu râsete, clinchet de pahare și fragmente de conversații care nu spun nimic și totuși umplu tot spațiul. Lumina e caldă, aurie, se joacă pe pereți și pe fețele oamenilor, iar pentru o secundă am impresia că am intrat într-un tablou în care toată lumea știe exact ce face. Toată lumea în afară de mine.
Mă opresc pe ultima treaptă și îl caut din priviri.
Îl găsesc imediat.
Normal că îl găsesc imediat.
E acolo, sprijinit lejer de spătarul unui scaun, într-un cerc de oameni, vorbind ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca și cum lumea nu s-ar fi oprit pentru o fracțiune de secundă mai devreme.
Ca și cum… eu nu aș fi existat în acel moment.
Înghit în sec.
Ok.
Perfect.
Deci planul este simplu.
Îl spionez.
–Da. Asta sună sănătos. Absolut normal.
Mă strecor printre oameni, încercând să par ocupat, interesat de orice altceva decât de el, deși ochii mei trădează totul și se întorc constant în direcția lui, ca un magnet defect care nu mai știe să funcționeze corect. Mă opresc lângă o masă, iau un pahar doar ca să am ceva în mână și mă prefac că sunt parte din decor.
Dar nu sunt.
Sunt doar… acolo.
Privind.
Analizând.
– Hmmm… murmur încet, fără să-mi dau seama.
Până acum nimic suspect.
Vorbește lejer.
Râde.
Mă încrunt.
– Hmmm… râde…
Serios? Râde?
Cum poate să râdă?
–Adică… nu că n-ar avea voie să râdă, dar… după… după… ce a fost aia?!
Realizez că iar vorbesc singur, așa că  duc paharul la buze și iau o înghițitură, fără să gust cu adevărat nimic. Privirea îmi rămâne fixată pe el. Gesturile lui sunt naturale, relaxate. Dă din cap, răspunde cuiva, își trece mâna prin păr într-un mod atât de firesc încât mă enervează.
Totul la el pare… normal.
Prea normal.
– Ok… deci ori e cel mai bun actor din lume… ori eu… sunt complet nebun, murmur pentru mine.
Îmi sprijin cotul de masă și îmi las capul ușor într-o parte, studiindu-l ca pe un experiment eșuat.
Poate… poate chiar mi-am imaginat.
Adică… nu ar fi prima dată când mintea mea o ia razna.
Nu?
Nu.
Nu?!
Înghit în sec.
Imaginea îmi revine în minte fără să cer voie.
Apropierea.
Privirea.
Respirația lui.
Închid ochii o fracțiune de secundă.
– Nu… nu… nu… nu analizăm asta aici… nu în public… îmi spun în gând.
Deschid ochii și îl privesc din nou.
Este exact același, nicio urmă de… ceva, nicio tensiune, nicio ezitare.
Râde din nou….
Și râsul lui… Doamne… râsul lui e… ușor, sincer… și complet în contradicție cu haosul din mine.
Mă încrunt mai tare.
– Oare momentul ăla… a fost imaginația mea? murmur încet.
Îmi trec degetele peste buze, inconștient….acolo unde…
Respir adânc.
– Adică… nu m-aș mira… continuu în gând. Sunt capabil să-mi imaginez lucruri… dar… chiar așa?
Îmi ridic privirea din nou spre el.
Nu.
Nu pare genul de persoană care să facă ceva de genul ăsta… și apoi să se comporte ca și cum nimic nu s-a întâmplat.
Sau… poate exact asta e problema.
Că e genul ăla de persoană.
Simt cum mă învârt în cerc.
– Ok… întrebare importantă… dacă m-a sărutat… asta mă face…?
Mă opresc…..Îngheț.
– …gay?
Cuvântul rămâne suspendat în mintea mea ca o lumină aprinsă prea puternic.
Clipesc.
– Nu… nu… nu funcționează așa… nu? murmur confuz.
–Adică… dacă cineva te sărută… automat…?
Nu.
Nu cred.
Sper.
Îmi frec tâmpla cu degetele.
– Dumnezeule… am nevoie de un manual… sau de Kall… sau… nu… nu de Kall… clar nu de Kall după ultima întrebare…
Oftez ușor și îmi sprijin fruntea de marginea paharului.
Dar ochii mei… evident… se întorc din nou la el.
Nu pot să nu-l privesc.
E ca și cum tot restul încăperii devine neclar. Doar el rămâne în focus.
Lumina cade pe el într-un mod enervant de perfect, conturându-i linia maxilarului, felul în care zâmbește, modul în care se mișcă fără să încerce.
Și atunci mă lovește un gând.
Brusc.
Simplu.
Periculos.
– Dar dacă… nu mi-am imaginat?
Înghit în sec.
– Dacă chiar s-a întâmplat?
Inima îmi bate mai repede.
– Atunci… de ce fuge?
Privirea mi se înăsprește ușor.
– Și de ce… se comportă ca și cum nimic nu s-a întâmplat?
Îmi îndrept postura fără să-mi dau seama.
Nu-mi mai place răspunsul pe care îl conturez.
– Sau… poate… nu înseamnă nimic pentru el…
Pauză.
Asta…asta nu-mi place deloc.
Strâng ușor paharul în mână.
– Nu… nu… nu accept asta… murmur încet.
Privirea mi se fixează din nou pe el, de data asta mai hotărât.
–Dacă a fost real… vreau să știu de ce.
Îl urmăresc cum se mișcă, cum își întoarce capul, cum răspunde oamenilor din jur.
Pentru o clipă…doar o clipă…
Privirea lui pare să alunece în direcția mea.
Îngheț.
Nu știu dacă m-a văzut.
Nu știu dacă a fost intenționat.
Dar inima mea sare un ritm.
Mă prefac imediat că sunt ocupat cu paharul meu, uitându-mă în el de parcă ar conține răspunsurile universului.
– Ok… calm… calm… Eric… șoptesc.
Respir adânc, ridic din nou privirea.
El vorbește în continuare.
Râde.
Ca și cum nimic nu s-a schimbat.
Dar pentru mine…totul s-a schimbat.
Și nu știu dacă îmi place asta.
Sau dacă… tocmai asta mă sperie cel mai tare.
Pentru că, undeva… foarte adânc…
Nu vreau să fie o imaginație, nu vreau să fie un accident.
Vreau să însemne ceva.
Și asta…asta e problema.
– Ok… poate asta chiar mă face gay… șoptesc eu, mai mult pentru mine decât pentru oricine altcineva.
– Ești bine?
–Aaaaaaa!!!!!!țip eu speriat .
Nu un „aoleu” elegant, nu un „ups” controlat. Nu. Un țipăt în toată regula, de parcă tocmai a apărut o fantomă cu datorii emoționale.
Paharul îmi scapă din mână în slow motion, îl văd cum alunecă, cum se rotește, cum universul decide că asta e momentul perfect să mă umilească și apoi splash.
Direct pe cineva.
Închid ochii o secundă.
– …perfect… murmur.
Îi deschid.
Băiatul din fața mea mă privește șocat, cu tricoul ud și o expresie care spune clar „am fost o victimă colaterală”.
– Ce…? spune el, uitându-se în jos la hainele lui.
– Scuze! sar eu imediat. Ai apărut așa… din neant!

Tac pentru că îmi dau seama.
Prea târziu.
– Din neant? repetă el, revoltat. Ești într-o cameră plină cu oameni, nu e ca și cum erai singur și am apărut brusc în viața ta!
Îl privesc.
Dă din mâini.
Are dreptate.
Dar nu recunosc.
– Da, dar… energetic… ai apărut brusc, încerc eu să repar situația. –Vibrațional.
El mă privește, mai rău.
– Ce naibii era în paharul ăla? continuă el, mirosindu-și tricoul. Miroase îngrozitor!
Îl privesc și eu.
Apoi paharul căzut, apoi din nou pe el.
– Nu știu, spun sincer. L-am luat pentru decor.
– Pentru decor? repetă el, complet pierdut.
–Da, adică… să par integrat social, explic eu foarte serios. Nu pentru consum.
Se face liniște între noi.
El mă privește…eu îl privesc.
Cred că ne evaluăm reciproc deciziile de viață.
– Ești… ciudat, spune într-un final.
–Mi s-a mai spus, dau eu din cap aprobator.
Își trece mâna prin păr, încă iritat.
– Serios acum… trebuia să mă stropești fix pe mine?
Mă uit în jur.
Apoi înapoi la el.
– Statistic vorbind… cineva trebuia să fie ales, spun eu filosofic.
– Și universul m-a ales pe mine, spune el sec.
– Felicitări, spun eu sincer. Ești special.
Ok.
Nu ajut….Deloc.
Oftez și îmi trec mâna prin păr.
– Îmi pare rău, spun mai sincer de data asta. Chiar nu am vrut.
El oftează și el, dar pare că i se mai duce din nervi.
– Da… bine… doar… data viitoare încearcă să nu mai „meditezi” în mijlocul petrecerii.
Îngheț.
– …meditam? întreb precaut.
–Vorbeai singur, spune el direct.
Perfect.
– Da… fac asta uneori, dau eu din umeri. E un talent.
– E o problemă, spune el.
– Depinde de perspectivă, replic eu imediat.
Mă mai privește o secundă, apoi oftează și dă din cap.
– Mă duc să văd dacă găsesc ceva să șterg asta…
– Aș veni să ajut, spun eu rapid, dar simt că aș înrăutăți situația.
– Nu, spune el imediat. Chiar nu ajuta.
– Corect.
Se întoarce și pleacă, ei rămân acolo.
Singur…din nou.
Privesc podeaua.
Apoi în direcția în care era Sebastian.
Reflex automat.
Înghit în sec.
– …ok… unde eram? murmur.
Pauză.
– Aaa, da…
Îmi duc mâna la frunte.
-… criza existențială.
Ridic privirea, îl caut din nou.
Îl găsesc.
Normal că îl găsesc….
– Și tu… murmur încet, privind spre el… tu ești problema mea principală acum.
Zâmbesc ușor.
– Super….
Și fără să vreau…încep să mă îndrept spre el.