Când ajung la școală, simt că am mers zile întregi, nu două ore. Fiecare pas îmi trage corpul în jos, picioarele îmi tremură, iar rucsacul pare că și-a dublat greutatea pe drum, doar ca să-și bată joc de mine.
Cravata atârnă desfăcută într-o parte, cămașa e scoasă din pantaloni, nasturii de la gât deschiși. Arăt…exact cum mă simt.
Terminat….nu, corectez în gând.
Epuizat complet.
O mașină oprește fix lângă mine și, fără să gândesc prea mult, mă sprijin de ea. Pur și simplu. Ca și cum ar fi cel mai normal lucru din lume să folosești mașinile altora drept suport emoțional și fizic.
– Mă scuzi?…vocea mă lovește direct în cap. Îmi întorc ușor privirea.
Și, evident…Sebastian.
Pentru că, bineînțeles, dacă există o situație jenantă, universul se asigură că el e acolo.
Îl privesc câteva secunde, încercând să-mi adun energia necesară pentru a reacționa.
– Încă puțin… spun epuizat, rămânând rezemat de portiera lui.
Simt că dacă mă mișc, picioarele mele vor protesta oficial și vor intra în grevă.
Privirea lui se înăsprește.
– Dacă întârzii la ore din cauza ta… te leg de spatele mașinii, tonul lui e rece. Serios. Genul care nu glumește.
Și, dintr-o dată…minune. Corpul meu prinde viață.
Mă ridic imediat, de parcă tocmai am primit un șoc electric. Îi deschid portiera și îi zâmbesc larg, ca un valet improvizat.
–Poftiți… spun și îi fac semn politicos cu mâna.
El nu se mișcă, doar mă privește.
Urât…foarte urât.
Clipesc.
– Ok… nu vrei? Treaba ta.
Îi trântesc portiera la loc și, fără să mai pierd timp…o iau la fugă.
Pentru că, în mod clar, tocmai am semnat ceva. Nu știu exact ce, dar sigur nu e bine.
– Oficial îmi voi lua bătaie… murmur în timp ce alerg, dar nu mă opresc.
Nu încetinesc.
Chiar dacă îmi aud numele strigat în spate, furios, clar, imposibil de ignorat…nu mă întorc.
Pentru că uneori…cea mai bună strategie de supraviețuire e fuga.
Mă așez în bancă și încerc să par… uman. Îmi aranjez rucsacul, îmi bag cămașa cât de cât în pantaloni, trag de cravată să pară că există o urmă de disciplină în mine.
Respir.
Aștept.
Primul intră Kall și fără să vreau, chipul mi se luminează. Nu știu dacă pentru că e primul „client” sau pentru că nu vrea să mă omoare… încă. Apoi vin Eugen și Matteo, Carl, Anelis și, în final…Sebastian.
Zâmbetul îmi moare instant.
Privirea lui mă lovește direct. Furie pură. Concentrată. Personală.
Perfect.
Mă ridic imediat din bancă, ca și cum asta ar putea cumva să ajute.
– Ok… știu că ești furios… încep eu.
Greșit.
Face câțiva pași rapizi spre mine.
Nu e bine.
Ocolesc banca instant și ridic mâna spre el, ca un polițist improvizat.
– Folosește cuvintele, Sebastian.
Tăcere.
Pentru o secundă, chiar se oprește.
Șocat.
Nu cred că i-a mai spus cineva asta vreodată.Dar apoi…se înrăutățește.
– Ce s-a întâmplat aici? întreabă Eugen, confuz.
– Ce ai făcut, ciudatule? vine imediat Kall.
Ridic mâna spre Kall.
– Hei….
Mă opresc, mă întorc din nou spre Sebastian.
Pentru că, sincer, el e problema principală în momentul ăsta.
– Eram… uite… știi doar că nu sunt normal…
Spun asta de parcă e o apărare validă.Nu e…dar măcar încerc.
– Eram obosit! adaug repede când văd că se apropie din nou.
Îmi împinge banca la o parte.
Nu mai glumește….Ok.
Atât mi-a fost.
Nu mai stau să negociez.
Mă întorc și o iau la fugă direct pe ușă.
Coridor.
Libertate… temporară.
– Ajutor! urlu cât mă țin plămânii în timp ce alerg.
Dar, sincer?
Știu deja răspunsul.
Dacă ar trebui să aleagă între mine și el…nu există alegere.
El câștigă…de fiecare dată.
Așa că nu mă opresc.
Pentru că, în momentul ăsta…
singurul meu plan e să rămân întreg.
Văd o ușă laterală și, fără să mai gândesc, intru direct pe ea. Mare greșeală…nu e un coridor.
E o magazie.
Mă izbesc de rafturi, ceva cade, eu cad, și în secunda următoare sunt întins pe spate, cu capul lovind ușa atât de tare încât aceasta se deschide larg în urma mea.
Rămân acolo o clipă.
Îmi deschid ochii.
Și primul lucru pe care îl văd sunt… ochii lui.Furie…multă.
Perfect.
Și eu ce fac?
Eu zâmbesc.
Larg.
Întins pe spate, cu un cucui probabil deja vizibil în frunte.
–Ce frumos ești? spun automat, primul lucru stupid care îmi trece prin minte.
Mă încrunt o secundă când realizezi ce am scos pe gură.
Clipesc.
Serios, Eric?
Sebastian nu spune nimic, doar mă privește…tăcut…șocat…confuz.
Și apoi… din nou furios.
– Ok… fă ce vrei cu mine, șoptesc și închid ochii, pregătit pentru inevitabil.
Lovitura.
Nu vine.
În schimb, simt cum mă apucă de braț și mă ridică brusc. Înainte să pot reacționa, mă împinge înapoi în magazie, intră după mine și închide ușa. Ochii mei se măresc instant.
–Gata. Aici mi-a fost.
Fără martori. Fără scăpare. O să putrezesc printre mopuri și cutii de detergent, iar nimeni nu o să știe vreodată. Mama o să rămână singură… o să se întrebe unde am dispărut…dar mă opresc.
Îl privesc.
El mă privește.
Realizez.
Am spus totul cu voce tare.
Perfect.
Sebastian își trece o mână prin păr, vizibil exasperat.
– Sincer…
Tac instant.
– Nu are rost să te lovesc. E clar că ești deja lovit de soartă.
Clipesc rapid când îl aud.
Ok… asta a durut puțin.
– Ce naiba e cu tine? continuă el.
– Chiar nu te poți comporta normal?
Ridic din umeri, sincer.
– Nu știu… asta sunt eu normal.
Pufnește iritat.
– Nu poți să fii și tu… nu știu… mai normal de atât?
– Probabil, spun, dar deja simt cum oboseala mă apasă din nou.
–Nu am vrut să-ți trântesc portiera… și nici să fug de tine… și nici să strig după ajutor…
El ridică mâna oprindu-mă din vorbit.
Mă fixează cu privirea.
– Tu nu taci niciodată?
Mă gândesc o secundă.
– Uneori… când sunt prea obosit.
Privirea lui devine și mai iritată.
–Nu te ajuți deloc spunând asta.
–Știu… spun simplu. Dar mă ierți?
Îi zâmbesc larg.
El oftează și dă din cap.
– Ești tare ciudat.
Zâmbetul meu crește.
– Deci suntem prieteni?
Întind mâna spre el, entuziasmat.
Se uită la ea…apoi la mine.
– Nu îți forța norocul.
– Oh… ok, spun, retrăgând mâna.
– Am timp să te fac să mă îndrăgești.
–În visele tale, spune rece.
Se întoarce și iese din magazie.
Ușa se închide.
Rămân acolo câteva secunde.
Apoi zâmbesc singur.
– Perfect… murmur.
Nu m-a bătut.
Asta e deja un progres.
Mulțumesc!❤️