FRĂMÂNTĂRI -Capitolul 3

Muncă cinstită

POV Wayu

A trebuit, în cele din urmă, să renunț la studii și să ies să-mi caut de lucru, fiindcă firma la care lucra tata avea probleme din cauza situației economice și a fost nevoită să concedieze angajați. Cei rămași au primit tăieri de salariu și li s-a cerut să-și crească singuri vânzările pentru a lua comisioane, fiindcă firma nu mai putea suporta povara.

Până acum, tata lucra singur și reușea să treacă de la o lună la alta. Au fost și momente grele, dar le făcea față cum putea. Eu, la rândul meu, mai luam mici joburi și făceam rapoarte ori de câte ori puteam, ca să mai ușurez povara familiei. Dar acum, tata trebuia să alerge după vânzări, deși economia trăgea totul în jos. Văzusem la știri cum multe fabrici se închiseseră; faptul că tata încă avea un loc de muncă era o binecuvântare — chiar dacă nu suficientă pentru întreținerea familiei.

Am încercat să rămân la școală cât am putut, dar încărcătura studiului devenise prea mare și consuma timp, pe lângă tot ce se întâmpla acasă. Asta m-a adus în punctul ăsta.

— Dacă nu ieși la muncă să ajuți, familia noastră sigur nu rezistă. Când o să-și revină finanțele, te întorci la studii.

Asta mi-a spus tata când i-am zis că renunț la școală ca să lucrez. Sună a consolare, dar, sincer, m-a descurajat la fel de tare ca vorba aceea cu „legea karmei e mereu dreaptă” — adică nu avem, de fapt, alt sprijin decât rugăciunea.

Am găsit de lucru ca ospătar la un restaurant cu grătare, la stradă. Ce altceva puteam face cu o diplomă de clasa a XII-a? Motivul pentru care am obținut jobul fără să mai aștept o lună rezultatul interviului a fost că știam puțină engleză; restaurantul aprecia în mod special pe cei care vorbeau engleză sau puțin chineză.

Clienții erau și thailandezi, și străini. Munca era istovitoare și terminam târziu. Când ajungeam acasă, adormeam imediat în fiecare noapte, n-aveam de ales. Acolo lucram.

Deși salariul nu era mare, aveam șansa să iau bacșișuri.

Dar, știți și voi, sărăcia doare. Primul salariu s-a topit aproape complet pe chiria restantă de două luni. Atunci am înțeles cu adevărat ce înseamnă „banii trec din mână în mână”. E o durere greu de descris să vezi cum zile întregi de muncă se subțiază până aproape de nimic, clipești și suma scade drastic, ca și cum acele numere n-ar fi existat.

Abia după trei luni am reușit să plătim chiria la timp — dar doar pentru luna respectivă. Nu îndrăzneam să sper pentru lunile următoare, venitul lui tata era nesigur. Continuam să trăim cumpătat, ca întotdeauna.

— O să-l las pe Singto fără lapte. Laptele e scump. Dacă-l hrănim cu orez, tot crește, a zis mama într-o zi, în timp ce mă pregăteam să plec la muncă.

Îl ținea pe nepotul meu în brațe și îl hrănea cu lingurița. Pe nepot îl cheamă Singto; e mic de statură, dar se dezvoltă normal pentru vârsta lui. M-am apropiat, l-am mângâiat pe cap. A râs și a încercat să-mi prindă mâna.

— Hai la Wayu puțin, vrei? am zis, întinzând brațele.

Singto s-a zvârcolit, a sărit din poala mamei direct la mine. L-am prins repede, l-am ridicat și i-am dat un pupic mare pe obraz. Un pupic din acela cald, care l-a făcut să râdă și mai tare.

Sunt unchi de la douăzeci de ani. Încă mi se pare ciudat și nu m-am obișnuit complet, așa că prefer să mă numesc așa, sec. Când îl privesc pe nepot, mă apucă o tristețe. S-a născut într-o familie nepregătită. Chiar și faptul că ar putea bea lapte a devenit un lux.

— Wayu o să muncească și o să-ți cumpere lapte, Singto, i-am spus înainte să-l dau înapoi mamei.

Am plecat la muncă cu un nod în piept. Nu puteam lăsa lucrurile așa. Trebuia să-mi mai caut un job, fiindcă, practic, mama și nepotul se bazau pe mine. Firma tatălui tocmai făcuse un al doilea val de concedieri și nu știam când îi vine rândul. Am decis că mâine întreb în piață dacă e ceva de lucru pe timpul zilei, fiindcă restaurantul se deschide de la una după-amiaza până la unsprezece noaptea.

Din fericire, azi restaurantul era plin, nu aveam timp să mă îngrijorez. Am făcut drumuri între bucătărie și mese fără pauză și a trebuit să fiu atent să nu mă ciocnesc de clienții care se ridicau să danseze în timpul muzicii live. Oricât încercam să fiu atent, uneori nu se putea.

În timp ce strângeam farfurii și pahare de la o masă și le așezam pe tavă, un client de la masa vecină s-a ridicat brusc și a dat înapoi fără să se uite.

— Oh!

Ne-am ciocnit frontal, iar paharele stivuite au căzut pe jos, făcându-se țăndări.

— Îmi pare foarte rău, am spus repede, deși nu fusese vina mea.

Alți ospătari au alergat să ajute.

— Sunteți bine, domnule? Nu v-a tăiat vreun ciob? am întrebat imediat.

El a dat din cap, apoi a înjurat când a văzut că mâneca sacoului era pătată cu suc de portocale. M-am simțit groaznic, nu știam dacă o să dea vina pe mine.

Dar a vorbit el primul:

— Scuze, nu te-am văzut.

Cuvintele lui m-au ușurat, ca și cum aș fi scăpat o greutate de pe piept. Nu mai suportam alte necazuri, viața mea era destul de încâlcită…

— De ce nu mergeți să-l spălați acum? Dacă se usucă, iese greu.

A pornit repede spre baie. Eu am fugit în bucătărie după o cârpă curată, am luat și un detergent lichid și m-am dus la toaleta pentru clienți.

Când am ajuns, îl văzusem deja deschizând robinetul și lăsând apa să curgă pe manșetă. I-am întins detergentul, dar m-am răzgândit.

— Vreți să vă ajut eu să-l spălați?

Am zis asta pentru că voiam să-i răsplătesc bunăvoința că nu m-a învinovățit. Și-a scos sacoul pătat de suc. L-am luat, i-am oferit o cârpă curată să-și șteargă brațul ud.

În câteva clipe, am scos petele de pe sacou și arăta ca nou. El părea mulțumit și m-a întrebat:

— Aici bacșișul se împarte între toți sau separat?

— Între toți.

— Atunci ți-l dau ție, aici. Ieri am primit destul, așa că sunt bine dispus azi.

Mi-a întins două mii de baht. Văzând că nu întind mâna, mi-a împins banii în palmă. M-am uitat la el uluit, aproape neîncrezător, și, deodată, mi-au dat lacrimile.

— Hei! a exclamat surprins, văzând că plâng în loc să mă bucur de bacșiș.

— Mulțumesc.

Mi-am șters repede ochii; trebuia să fie stânjenitor să vezi pe cineva izbucnind așa din senin.

— Îmi pare rău, doar că… știți că banii ăștia înseamnă mult pentru mine acum? Chiar îmi pot schimba viața.

Aproape că am izbucnit iar în plâns.

— Două mii de baht sunt destui, dar nu chiar de „schimbat viața”, a zâmbit el amuzat.

Aș fi putut și eu să râd, dacă aveam destui bani ca să dau bacșișuri de două mii.

— Îmi ajung să-i cumpăr lapte nepotului meu pe câteva luni! Tocmai eram stresat pentru asta și, deodată, apăreți și mă salvați la fix.

M-a privit în ochi.

— E chiar atât de greu? De ce nu cauți un job mai bine plătit? Cu înfățișarea ta, ai opțiuni.

— Am nevoie de bani. A trebuit să iau primul job găsit. Nu am luxul alegerii.

M-a măsurat din priviri și a spus:

— La mine la lucru se angajează lume nouă. Te interesează? Salariul e mai bun decât la ospătari, garantat.

— Ce fel de job? Abia atunci am remarcat că era atrăgător și îmbrăcat foarte bine.

Când a văzut neîncrederea din expresia mea, a râs:

— E muncă cinstită, dacă nu o faci tu necinstită.

A scos o carte de vizită și mi-a oferit-o. Când am văzut numele locului, mi s-au mărit ochii.

— Host bar, a spus.

-Cum te cheamă?

— Wayu. Iar pe dumneavoastră?

— Henry.

L-am privit și am zâmbit:

— Wow… numele e la fel de atrăgător ca dumneavoastră.

— De fapt, mă cheamă Hong. Henry e numele de lucru.

— Și Hong sună bine.

— De două mii de baht te-ai făcut tare măgulitor! Atunci? Te interesează?

— Mă interesează mult, am răspuns, deși nu știam mare lucru.

Dar când ești strâns cu ușa, opțiunile se reduc la „luptă sau renunță”.

— Atunci mergi și aplică repede. Genul ăsta de lucru nu se amână. Cu cât afli mai repede, cu atât mai bine.

— Mulțumesc, Phi.

Barul de host pe care mi-l recomandase P’Hong era pe strada Silom, zonă plină de localuri. În ziua în care m-am dus să aplic, mai era un bărbat venit pentru job: atletic, înalt, bine făcut, piele în două tonuri…m-a intimidat. Interviul mi l-a luat Khun Fei, managerul. Eram atât de emoționat că-mi bătea inima să-mi sară din piept; nu crezusem că voi ajunge aici. Interviul nu era doar o simplă discuție: evaluau tot: înfățișare, fizic, personalitate și abilități speciale care atrag clienți.

Când Khun Fei mi-a spus că mă iau, aproape că m-am ridicat să dansez. Mi-a explicat regulile și programul: ture de câte cincisprezece zile, plata după o săptămână. La partea cu ieșitul cu clienții, am întrebat ce mă frământa cel mai tare.

— Nu trebuie să am relații cu clienții, nu-i așa?

— Te referi la sex?

— Da.

— Prostituția e interzisă în local. Ce faceți între voi, în afară, nu e treaba locului.

Am plecat plin de speranță. Venitul urma să vină din băuturile comandate de clienți: o băutură era 300 baht, iar după procent, îmi rămâneau cam 200. Mult mai bine decât salariile mele anterioare.

Mi se uscase gâtul, așa că m-am oprit la un 7-Eleven să iau apă și m-am întâlnit cu tipul venise la interviu în același timp cu mine. Terminase mai repede și ieșise. Când m-a văzut, a dat din cap și m-a întrebat:

— Te-au luat?

— Da, am răspuns.

-Dar… am nevoie de o săptămână să-mi dau drumul corect de la jobul vechi. Tu?

— Încep poimâine, a ridicat el o sprânceană.

Mai târziu aveam să aflu că îl cheamă Tai și e din Khon Kaen. Nu era „frumos perfect”, dar avea un magnetism intens. Era doar de o săptămână în Bangkok și venise cu gândul să lucreze aici.

— O să fiu cel mai bun. Dă-mi timp, mi-a zis Tai.

Am început prima zi cu emoția aia care îți zumzăie în vene. Mai fusesem prin baruri cu prietenii, dar asta era altceva, aici eram furnizorul de servicii, nu clientul.

Din fericire, fratele Hong mă mai sfătuia când nu era prins cu clienți. Și Tai, deși începuse cu cinci zile înaintea mea, acționa ca mentor. Parcă aveam chimie; cred că pentru că încercam amândoi să urcăm din același punct.

Punctul meu forte era fața, așa că mă asiguram să arăt îngrijit, miroseam bine și purtam cămașă albă cu pantaloni lungi — look de băiat curat, drăguț. La Tai, atuul era corpul, așa că țintea defilările pe catwalk, cu pătrățelele la vedere. Cei mai tari erau Sky și Richie, arătau superb, ținută, prezență, accesorii scumpe, doar treceau și clienții întorceau capetele. Hong era pe nivel mediu, nu ca Sky sau Richie, dar destul de popular.

Primul meu client a fost un bărbat. Hong mi-a spus că e altfel cu clienții bărbați decât cu femeile. Și m-am trezit pe loc: când m-am întors cu spatele, mi-a apucat partea din față a pantalonilor. Am scos un sunet scurt, dar, din fericire, s-a transformat în glumă, știau că e prima mea zi, iar masa lor era de „distracție”.

Hong a râs când a aflat și m-a învățat cum să evit sau cum să gestionez clienții care voiau să ducă totul spre zona sexuală.

— Dacă nu bei cu clientul, spune clar. Spune frumos. Dacă nu poți, lasă vânzătorul să transmită el. Altfel, apar probleme.

În prima seară am scos patru băuturi. Slăbiciunea mea era privirea — nu îndrăzneam să privesc clientul în ochi. Mă încordam, mă pierdeam, vorbeam când nu trebuia și mă întrebam pe loc „de ce-am zis asta?”.

După o săptămână am înțeles că a fi host nu e ușor. Trebuia atenție la multe lucruri și disciplină personală. În plus, am ajuns să beau alcool în fiecare zi de lucru, chiar dacă nu beam tot ce cumpărau clienții. Să ajungi „sus” e al naibii de greu. E psihologie curată: să citești oamenii și să răspunzi corect. Se învață, dar mai ales se trăiește.

Credeam că viața de host e plină de povești picante și droguri, ceea ce nu neg că există. Mai ales drogurile: de accesat ca guma de mestecat, cumpărate și împărțite la baia băieților. Dar nu era cazul meu.

Ce m-a surprins cel mai mult a fost ideea de „entertainment”. Clienții nu vin mereu pentru sex. Unii da, dar alții vor să se relaxeze, vin pentru business, pentru a petrece, pentru a fi îngrijiți sau doar ca cineva să-i asculte.

Responsabilitatea noastră e să răspundem corect nevoilor lor. Dacă nu pricepi asta, e greu să te ridici. Când îi vedeam pe Sky, Richie, Hong și alții strângând multe comenzi pe seară, mi se păreau foarte buni la ceea ce fac. Aveau „ceva-ul” care conectează cu clientul, și nu oricine îl are.

Tocmai când începeam să mă adaptez, au apărut probleme acasă. Am aflat că mamei îi plăcea să stea cu un grup care juca cărți la mătușa Chamnein, două alei mai încolo. Știam că mama n-avea bani de jocuri, dar să-l ducă pe Singto acolo nu era în regulă.

— Mama vinde puțin țigări, să mai scoată un bănuț pentru nepot, s-a scuzat ea când a văzut că am aflat.

— Dar nu e bine să-l duci pe Singto acolo. E mic, nu trebuie să inhaleze fum de țigară printre jucători. Ți se pare în regulă?

— Și ce vrei? Să stau toată ziua în casă doar cu nepotul? Nici nu vorbesc cu nimeni! De ce nu încerci tu să-l ții? a ridicat tonul,  semn că discuția era gata să degenereze.

Dar i-am înțeles răspunsul. Viața mea de noapte nu se potrivea cu programul ei. Când ea se trezea, eu dormeam. Când eu mă pregăteam de lucru, ea îl adormea pe nepot. Mama era singură: un soț distant și o fiică plecată. Ce să facă, dacă cercul social îi e atât de limitat?

Gândul ăsta mi-a înmuiat vocea:

— Mamă, hai așa: dacă chiar vrei să vinzi țigări la jocurile de cărți, fă-o doar în zilele când nu lucrez, iar pe Singto lasă-l cu mine. În zilele în care ies la muncă, nu-l mai duce acolo.

Văzând că cedez un pic, s-a mai liniștit.

— Bine, am înțeles, a spus scurt.

Nu-mi rămânea decât să-mi folosesc nepotul drept motivație ca să merg înainte și să ne îmbunătățim viața.

Jobul de host are și părți bune, și rele. Încerc să stau pe partea bună sau măcar la mijloc, cât mai înclinat spre bine: fără droguri, fără jocuri de noroc, fără să calc pe nimeni, fără scandal. Mă concentrez pe a mă dezvolta ca să devin cât pot de bun.

În seara asta am fost ales la o masă cu trei clienți bărbați. Unul era Khun Oat, pe care-l văzusem des. E un producător destul de cunoscut și cheamă mereu hosturi de top, ca P’Sky sau P’Richie. Azi, Khun Oat adusese doi invitați: tot bărbați.

— Khun Oat nu e clientul lui P’Sky? am șoptit unui host ales și el la masă.

— Ba da, dar P’Sky e rezervat all night.

Am dat din cap. Se întâmpla des la P’Sky: clienți care îi rezervau toată seara la o singură masă. Se ridica cel mult să salute scurt alți clienți și revenea.

Cum P’Richie avea liber, iar P’Sky era ocupat, Khun Oat l-a ales pe un alt host și pe mine să stăm lângă el. Ceilalți doi invitați erau colegi dintr-un nou proiect: Khun Shane și Khun Tai. După un timp, P’Sky a trecut să-l salute pe Oat la masă.

Trebuie să recunosc: abilitățile lui P’Sky sunt de expert. Tonul vocii, felul în care vorbește — atent și grijuliu, fără a fi insistent. La plecare, s-a aplecat spre mine și mi-a zis în șoaptă:

— Khun Oat e un client important pentru mine. Ai grijă de el în seara asta, te rog.

Am încercat să mă relaxez și să am grijă cât pot. Voiam ca Khun Oat să fie mulțumit și să nu simtă o prăpastie între mine și P’Sky, până la a se întreba de ce m-au chemat. Din fericire, Oat era generos și nu problematic, așa că treaba a mers lin și chiar m-am bucurat. Khun Shane era calm, pe când Khun Tai avea mâini iuți; noroc că hostul de lângă el era experimentat — mai evita, mai făcea haz și crea atmosferă.

În noaptea aceea m-am întors acasă mai motivat decât plecasem. Mi-aș fi dat o notă bună și aș fi vrut ca totul în viață să meargă înspre mai bine.

După două zile, la lucru, am auzit că fratele Hong fusese internat. Tai m-a anunțat.

— Ce are P’Hong? am întrebat, îngrijorat.

— I-a explodat apendicele. L-au dus la spital din după-amiaza asta.

— E grav?

— Nu știu, dar cred că nu. E pe mâna medicilor; îl pun pe picioare, a zis Tai.

Nu știam cât de periculoasă e operația sau câte zile de recuperare cere. Am stabilit cu Tai să-l vizităm când se face mai bine și e posibil.

În noaptea aceea, pe la patru dimineața, când am ajuns acasă, luminile erau aprinse. Am deschis ușa și am găsit-o pe mama pe podeaua din sufragerie, înconjurată de lucruri împrăștiate și scaune răsturnate. Fruntea ei era umflată și puțin deschisă, cu sânge curgând.

— Mamă! Ce s-a întâmplat? Cine ți-a făcut asta?

— Wayu, a spus, cu părul ciufulit și vocea tremurândă.

-Ia copilul și du-l departe. Au amenințat că-l iau pe Singto să-l vândă ca cerșetor.

— Ce? Despre ce vorbești?

Mi s-au răcit mâinile când am auzit adevărul din gura ei. Plângând, mi-a spus că luase un împrumut ilegal; o parte pentru cheltuieli, o parte pentru jocuri de cărți.

— Câți bani datorezi?

— Am împrumutat douăzeci și cinci de mii, dar cu dobânzile… sunt șaptezeci de mii baht.

— Șaptezeci de mii! Am simțit că mi se taie picioarele.

–Mi-au dat trei zile să fac rost de bani, altfel pățește ceva copilul.

M-am prăbușit pe canapea, șocat. Mama plângea în timp ce încerca să împacheteze hainele copilului ca să-l duc undeva în siguranță. De unde să scot șaptezeci de mii în trei zile? Nici într-o lună! Nici nu-mi venise prima plată, lucram de mai puțin de două săptămâni.

De ce viața mea trebuie să se lovească mereu de așa ceva? Când pare că se luminează, se întunecă iar. Parcă problemele vin în valuri, fără sens. Oare într-o viață anterioară am făcut ceva groaznic și acum plătesc?

Și totuși, chiar și așa, încerc să găsesc o ieșire — oricât de îngustă, oricât de firavă.

I-am spus mamei:
— Mamă, nu o să iau copilul și să te las singură cu oamenii ăia.

— De ce, Wayu? Dacă mai stai, ne fac rău sigur. Știu unde lucrează tata. O să fim toți în pericol, dragul meu.

— Deja suntem toți în pericol.

Am privit-o, cu lacrimi pe obraji, simțind amestec de furie, tristețe și dezamăgire pentru ce făcuse.

— Mâine merg la lucru și văd de unde fac rost de bani.

A doua zi, la bar, am mers direct la doamna Fei, managera, și m-am izbit de un nu. Mi-a spus că nu există politică de avans sau împrumut, lucru pe care mi-l menționase încă din prima zi.

Nu știam la cine să apelez. Lucram de abia câteva zile; nu mă știa nimeni destul încât să-mi împrumute bani, cu excepția lui Tai.

— Soția mea are un inel de un baht de aur. Îl iau și îl vând pentru tine, mi-a zis.

M-am uitat la Tai, atât de mișcat că nu mai găseam cuvinte. Voi să mă ajute deși nici el nu avea mult. Și un baht de aur tot nu acoperea…

— Lasă-mă să mă gândesc ce fac. Tu pregătește-te de tură; te ajung din urmă, i-am spus.

După ce a ieșit, am căutat un colț unde să stau singur și să-mi pun gândurile cap la cap. Eram pierdut, exact așa mă simțeam. Mi-am acoperit fața cu mâinile, pe cale să plâng, când am auzit o voce:

— Wayu, ce s-a întâmplat? De ce stai aici?

Am ridicat privirea: era P’Sky. Se încruntase, curios.

Cine m-a ajutat în clipa de deznădejde?

P’Sky, cel mai bun din bar, pe care-l considerasem arogant și convins că nu s-ar coborî la nivelul meu, „începător”.

După ce i-am povestit, m-a întrebat:

— Accepți joburi în afară?

Am încremenit, dar nu m-am încumetat să-l refuz; părea singura șansă.

— Îl ții minte pe Chen? Cel care venise cu Oat zilele trecute, a continuat P’Sky.

— Îl țin minte, am zis.

— De fapt, Chen te-a vrut din seara aia, dar vânzătorul i-a spus că tu nu iei astfel de joburi, așa că a renunțat. Lui Chen îi plac băieții cu look de student, naturali, fără „retușuri”; par neatinși de viață, ca și cum n-ar fi fost expuși.

Am înghițit în sec:
— N-am acceptat niciodată așa ceva, Phi. Sunt host de câteva zile, după cum vezi, eu… adică…

— De ce gândești prea mult? Alții fac. Unii chiar se bucură de ocazii, mai ales cu cliente atrăgătoare. Nu ești de acord pentru că Chen e bărbat?

— Nu e asta, Phi.

Nu voiam să am relații cu clienți — femei sau bărbați.

— Poți să vorbești cu el întâi pentru mine?

— Atunci, așteaptă puțin.

P’Sky s-a dus într-un loc retras, a discutat, apoi s-a întors:

— I-am spus că ești nou și că n-ai mai luat astfel de joburi. Khun Chen îți oferă treizeci de mii de baht pentru o „petrecere” la hotel, atât. Începe la șapte și se termină cel târziu la două.

— Treizeci de mii? Mi s-au mărit ochii, inima bătea în gât. — Și… ce presupune? Nu iau droguri, Phi. Nici „gheață”, nici altceva.

— Nu te obligă la așa ceva, dar vrea să folosească anumite accesorii.

— Ce fel de accesorii?

— Costume din piele, urechi de pisică, fuste, tocuri, joacă pe rol.

-Cross-dress? Adică eu să mă îmbrac sau el?

— Te deranjează și asta?

— Eh… nu neapărat.

— Facem înțelegerea? Să-i răspund.

Mi-am strâns buzele, neștiind cum să gestionez. Disperarea mă făcea mai lipsit de prudență. În cele din urmă am decis:

— Bine, dar pot cere treizeci și cinci de mii? P’Sky, poți negocia pentru mine?

Mi-am împreunat mâinile. Dacă acceptam, aveam măcar jumătate din sumă. Poate ar fi acceptat o amânare pentru restul, iar eu aș fi încercat să acopăr diferența.

P’Sky a scris câteva mesaje și, după un moment, mi-a spus:

— Khun Chen e de acord. I-am dat contactul tău. Dar să nu spui nimănui. Confidențialitate totală. Dacă nu vedeam că ești într-un impas real, nu te ajutam.

Am încuviințat. Nici eu nu voiam să știe cineva. De fapt, nici nu voiam să o fac. Când P’Sky a plecat, m-am dus la baie, mi-am stropit fața și m-am pregătit pentru seara aceea.

M-am privit în oglindă. Umbra mea se uita înapoi, pierdută, de parcă încă nu voia să creadă ce urma. Urma să fac trecerea de la host la însoțitor. Nu-mi imaginasem că voi ajunge aici… ziua în care mă gândesc să vând sex pentru bani.

Dar momentul a venit. Cu inima zbătându-mi-se, am mers pe coridorul etajului paisprezece, la hotel, cum stabilisem cu Khun Chen. M-am uitat la ceas și mi-am dorit să se oprească, deși știam că e imposibil.

— Nu-ți face griji, Wayu. Doar o dată și gata, îmi repetam de ieri.

M-am oprit în fața ușii 1414, am tras aer în piept, am retezat sentimentul de vină care mă împingea să fug. Am ridicat mâna și am bătut.

Mi-a deschis Khun Chen.

— Bună seara, Khun Chen, am spus.

— Wayu, la fix, m-a întâmpinat zâmbind.

Tonul era calm, dar ochii îi luceau ca ai cuiva care știe că fericirea îl așteaptă.

Mi-am stăpânit nervii și am intrat. Cameră cu set mare de canapele în centru, dincolo,un perete de sticlă cu vedere la oraș și la cerul în apus. Mi-am aruncat privirea spre ușa laterală, spre dormitor. Inima mi-a luat-o razna: în curând aveam să fiu acolo… cu el.

A venit în spatele meu, m-a cuprins și m-a sărutat pe ceafă.

— Miroși grozav. Tocmai ai făcut duș?

— Da.

— Atunci, stai puțin și mă spăl eu. Ia o bere între timp… e în regulă.

M-am așezat pe canapea. A pornit televizorul din telecomandă, mi-a atins obrazul cu un sărut și a intrat la duș, prin dormitor.

Nu a trecut mult și am auzit apa. Am încercat să-mi liniștesc emoțiile, am deschis o bere. Ochii erau lipiți de ecran, dar nu vedeam nimic. După un timp, am auzit un sunet de apel de pe telefonul lui. Îl lăsase pe colțul canapelei.

Am stat pe loc până s-a oprit, apoi a sunat din nou. Am așteptat să sune a patra oară și m-am dus spre dormitor să văd dacă s-a terminat dușul. Atunci am zărit un rucsac la capătul patului, deschis, cu interiorul la vedere.

Nu erau costumele negre mulate sau tocurile la care mă gândisem…

Înăuntru erau mai multe lucruri: jucării sexuale, o pereche de cătușe, funii, o bilă de pus în gură, un dildo uriaș care, dacă ar fi fost introdus, ar fi durut groaznic și nu era doar unul. Mi s-a zbârlit pielea când am văzut un cuțitaș și alte obiecte ciudate, la care nu m-aș fi gândit.

Să nu-mi spui că pe toate astea urma să le folosească pe mine…

N-am apucat să gândesc mai mult, că a ieșit din baie. Am întrebat repede:

— Ce sunt lucrurile astea?

S-a apropiat, m-a cuprins ușor și mi-a șoptit la ureche:

— Sunt jucării pregătite pentru noi. Dacă vrei să încerci ceva, îmi spui. P’Sky a zis că, de obicei, tu nu folosești jucării, dar ești dispus să…

M-am smuls imediat.

— Nu! Nu am fost de acord cu așa ceva! P’Sky mi-a spus de costume din piele, urechi de pisică, ochelari, chestii de genul ăsta.

— Cine plătește treizeci de mii pentru urechi de pisică? a zis, ridicând vocea.

Părea iritat că arătam disconfort.

Cineva bătu la ușă și m-am întors brusc.

— Cine e? Ai chemat room service?

Am tresărit când m-a apucat de braț:

— E cineva, cum am stabilit. Vom fi trei. Poți folosi orice, doar să nu rămână urme vizibile. Ți-am spus condițiile. P’Sky a zis că ești de acord…

Privirea lui mi-a înghețat sângele. M-am uitat la obiecte și frica m-a inundat.

Nu. Nu voiam asta, sex cu doi bărbați, plus jucării pe care nu voiam să le încerc.

Bătăile în ușă au continuat, apoi s-au auzit voci strigându-i numele. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Dacă intră, sunt pierdut!

Am decis repede: i-am smucit brațul și am fugit spre ieșirea din față, hotărât să deschid și să zbor pe hol înainte ca celălalt să urce.

M-a urmat. M-a prins, ne-am izbit amândoi de perete. Un tablou a căzut. A încercat să mă imobilizeze, dar m-am zbătut cât am putut. Am alunecat, am căzut amândoi. Agitația creștea cu fiecare secundă. Mi-am strâns toată puterea și l-am împins din răsputeri; a căzut pe spate și s-a lovit cu capul de masa de sticlă de lângă canapea.

— Nenorocitule!

L-am auzit urlând. M-am întors: își ținea fața, cu o rană pe frunte și sprânceană spartă; sângele îi curgea, ochii…

Acum părea cu adevărat înfricoșător. S-a ridicat și m-a privit amenințător. Am încercat să sar în picioare cât mai repede.

Era mai mare decât mine. Dacă mă prindea iar, sigur îmi făcea mai mult rău!

— Ajutor!

Am fugit spre ușă și am țipat cât am putut, să audă camera alăturată și oamenii de pe hol.

— Ajutați-mă!

Aproape ajunsesem la ușă, dar m-a apucat de guler și m-a smuls înapoi. Ne-am smucit iar. El era mai puternic, dar am încercat să mă apăr lovindu-l unde avea vânătaia. Nu m-am gândit că-l va înfuria și mai tare.

Până când o vază a căzut și m-a lovit în cap.